EMINESCU TRADUS IN FRANCEZĂ

0
62

CE E AMORUL?

 

Ce e amorul? E un lung

Prilej pentru durere,

Căci mii de lacrimi nu-i ajung

Şi tot mai multe cere.

 

De-un semn în treacăt de la ea

El sufletul ţi-l leagă,

Încât să n-o mai poţi uita,

Viaţa ta întreagă.

 

Dar încă de te-aşteaptă-n prag,

În umbră de unghere,

De se-ntâlneşte drag cu drag,

Cum inima ta cere:

 

Dispar şi ceruri şi pământ

Şi pieptul tău se bate,

Şi totu-atârnă de-un cuvânt

Şoptit pe jumătate.

 

Te urmăreşte săptămâni

Un pas făcut alene,

O dulce strângere de mâini,

Un tremurat de gene.

 

Te urmăresc luminători,

Ca soarele şi luna,

Şi peste zi de-atâtea ori

Şi noaptea totdeauna.

 

Căci scris a fost ca viaţa ta

De doru-i să nu-ncapă,

Căci te-a cuprins asemenea

Lianelor din apă.

(1883, 17/29 iulie)

 

QU’EST-CE QUE C’EST L’AMOUR ?

 

Qu’est-ce que c’est l’amour ?

C’est longue souffrance toujours,

Milles larmes ne lui suffisent pas

Et il en demande en plus !

 

Ton âme d’un signe est liée,

Donné par ta bien-aimée,

Ne pouvant pas l’oublier,

Elle reste en toi pour la vie.

 

Si au seuil elle t’attend,

En ombre de la porte,

Où les amoureux se rencontrent,

Le désir de leur cœur s’offrent :

 

Les cieux et la terre disparaissent,

Ton sein entier frémit,

Et ta vie entière s’accroche,

D’un mot, à mi-voix dit.

 

Un pas si légèrement fait par elle,

Des semaines entières t’obsèdera,

Comme le doux serrement de main,

Le vol de ses cils, tout cela.

 

Ses yeux te suivront toujours,

Comme le soleil et la lune,

Plusieurs fois pendant le jour,

Pendant la nuit, issus des brumes.

 

Car, on a écrit que toute ta vie,

Par son amour être si pleine,

Car il t’est entouré et suivi,

Comme les lianes dans l’eau.

(le 17/29, juillet, 1883)

 

 

CÂND AMINTIRILE…

 

Când amintirile-n trecut

Încearcă să mă cheme,

Pe drumul lung şi cunoscut,

Mai trec din vreme-n vreme.

 

Deasupra casei tale ies

Şi azi aceleaşi stele

Ce-au luminat atât de des

Înduioşării mele.

 

Şi peste arbori răsfiraţi

Răsare blânda lună,

Ce ne găsea îmbrăţişaţi,

Şoptindu-ne-mpreună.

 

A noastre inimi îşi jurau

Credinţă pe toţi vecii,

Când pe cărări se scuturau

De floare, liliecii.

 

Putut-au oare-atâta dor

În noapte să se stângă,

Când valurile de izvor

N-au încetat să plângă,

 

Când luna trece prin stejari,

Urmând mereu în cale-şi,

Când ochii tăi, tot încă mari,

Se uită dulci şi galeşi?

(1883, 15/27 mai)

 

LORSQUE LES SOUVENIRS…

 

Lorsque les souvenirs vers le passé

Essaient encore m’appeler,

Dans le chemin vieux, ardent,

Je passe de temps en temps.

 

Les mêmes étoiles ont jailli

Au-dessus de ta maison, chérie !

Qu’autrefois elles ont éclairé,

Mon amour tellement désiré.

 

Nos cœurs ont fait des serments,

Pour toute une éternité,

Lorsque les fleurs des lilas blancs

Tombaient sur les sentiers.

 

Comment un tel désir pouvait-il

S’éteindre dans la sombre nuit ?

Lorsque les vagues des sources, aimée,

N’ont pas cessé de pleurer ?

 

Lorsque la lune passe entre les chênes,

En suivant son chemin éternel,

Lorsque tes yeux encore très grands,

Me regardent si doucement ?

(le 15/27 mai, 1883)

 

ADIO!

 

De-acuma nu te-oi mai vedea,

Rămâi, rămâi, cu bine!

Mă voi feri în calea mea

De tine.

 

De astăzi, dar tu fă ce vrei,

De astăzi nu-mi mai pasă

Că cea mai dulce-ntre femei

Mă lasă.

 

Căci nu mai am de obicei,

Ca-n zilele acele,

Să mă îmbăt şi de scântei

Din stele,

 

Când degerând atâtea dăţi,

Eu mă uitam prin ramuri

Şi aşteptam să te arăţi

La geamuri.

 

O, cât eram de fericit,

Să mergem împreună,

Sub acel farmec liniştit

De lună!

 

Pe când în taină mă rugam

Ca noaptea-n loc să steie,

În veci alături să te am,

Femeie!

 

Din a lor treacăt să apuc

Acele dulci cuvinte

De care azi abia mi-aduc

Aminte.

 

Căci astăzi dacă mai ascult

Nimicurile-aceste,

Îmi pare-o veche, de demult,

Poveste.

 

Şi dacă luna bate-n lunci

Şi tremură pe lacuri,

Totuşi îmi pare că de-atunci

Sunt veacuri.

 

Cu ochii serei cei dintâi

Eu n-o voi mai privi-o…

De-aceea-n urma mea rămâi –

Adio!

(1883, 5/17 iunie)

 

ADIEU !

 

Dorénavant, je ne te verrai pas,

Reste, reste bien, toi !

J’éviterai maintenant ta voie,

Je t’éviterai.

 

Aujourd’hui, fais ce que tu voudras !

Ça guère ne m’intéresse,

Car la plus douce entre les femmes

Me laisse.

 

Lorsque plusieurs fois j’ai tremblé,

Parmi les branches j’ai regardé,

En attendant que tu te montres,

À tes fenêtres.

 

Comment j’ai été heureux,

D’aller ensemble tous les deux,

Sous le doux charme mystérieux

De lune.

 

Alors, je priais en moi,

Que la nuit ne finit pas,

Pour t’avoir près de moi,

Oh ! Femme !

 

De notre passé j’ai voulu retenir

Ces doux et tendres mots,

Dont j’ai gardé le souvenir,

Si peu…

 

Lorsque aujourd’hui j’écoute à peine

Tous ces doux riens,

Tout me semble une histoire ancienne,

Perdu dans le passé.

 

Si la lune fait tout briller

Et tremble sur les lacs,

Des siècles semblent s’écouler,

Souvent.

 

Je ne la regarderai pas

Avec mes yeux d’autrefois…

Reste donc derrière moi,

Adieu!

(le 5/17 juin, 1883)

 

S-A DUS AMORUL…

 

S-a dus amorul, un amic

Supus amândurora,

Deci cânturilor mele zic

Adio tuturora!

 

Uitarea le închide-n scrin

Cu mâna ei cea rece,

Şi nici pe buze nu-mi mai vin

Şi nici prin gând mi-or trece.

 

Atâta murmur de izvor,

Atât senin de stele,

Şi un atât de trist amor

Am îngropat în ele!

 

Din ce noian îndepărtat

Au răsărit în mine!

Cu câte lacrimi le-am udat,

Iubito, pentru tine!

 

Cum străbăteau atât de greu,

Din jalea mea adâncă,

Şi cât de mult îmi pare rău

Că nu mai sufăr încă!

 

Că nu mai vrei să te araţi

Lumină de departe,

Cu ochii tăi întunecaţi,

Renăscători din moarte!

 

Şi cu acel smerit surâs,

Cu acea blândă faţă,

Să faci din viaţa mea un vis,

Din visul meu o viaţă.

 

Să mi se pară cum că creşti,

De cum răsare luna,

În umbra dulcilor poveşti

Din nopţi o mie una.

 

Era un vis misterios

Şi blând din cale-afară

Şi prea era de tot frumos,

De-au trebuit să piară.

 

Prea mult un înger mi-ai părut

Şi prea puţin femeie,

Ca fericirea ce-am avut

Să fi putut să steie.

 

Prea ne pierdusem tu şi eu

În al ei farmec poate,

Prea am uitat pe Dumnezeu,

Precum uitarăm toate.

 

Şi poate că nici este loc,

Pe-o lume de mizerii

Pentr-un atât de sfânt noroc

Străbătător durerii!

(1883, 15/27 mai)

 

L’AMOUR  S’EST ÉLOIGNÉ

 

L’amour s’est éloigné,

Lui, l’ami de tous les deux.

Moi, j’ai dit « Adieu ! »

À mes chants créés.

 

L’oubli, en tiroir, les a fermés

Par sa froide, sèche main,

Ni sur mes lèvres ils ne reviennent,

Ni dans mes tristes pensées.

 

Tant de murmures d’eaux,

Tant de ciel étoilé …

Et mon triste amour

Que j’y ai enterré.

 

De quel passé si éloigné,

En moi, se sont-ils éveillés,

Combien de larmes j’ai versé,

Pour toi, ma bien-aimée ?

 

Ils apparaissaient du néant,

De ma peine si sainte !

Et combien, comment j’ai regretté

Que ma souffrance a cessé.

 

Pourquoi refuses-tu te montrer,

Ma lumière si éloignée ?

Avec tes yeux pleins d’obscurité,

Renaissant de la mort, aimée?

 

À ton sourire à peine aperçu,

À ton visage tellement doux,

Tu as fait un rêve de ma vie,

De mon rêve, tu as fait une vie.

 

Qu’il me semble te voir grandir,

Au lever de la belle lune,

Comme dans les contes bleus, chérie,

Des nuits mille et une.

 

C’était un rêve mystérieux,

Et extrêmement doux,

Il était tellement beau,

Qu’il a dû se dissiper tout.

 

Longtemps un ange tu m’as semblé,

Si peu tu étais une femme vraie,

Ainsi, le bonheur que j’ai eu,

N’a pas pu rester pour nous.

 

Car nous étions entièrement perdus,

Dans son charme mystérieux,

Nous avons oublié Dieu,

Comme nous avons oublié tout.

 

Peut-être, il n’y a pas une place,

Dans ce misérable monde errant,

Pour une si grande et sainte chance,

Ma douleur vainquant.

(le 15/27 mai, 1883)

 

KAMADEVA

 

Cu durerile iubirii

Voind sufletu-mi să-l vindic,

L-am chemat în somn pe Kama –

Kamadeva, zeul indic.

 

El veni, copilul mândru,

Călărind pe-un papagal,

Având zâmbetul făţarnic,

Pe-a lui buze de coral.

 

Aripi are, iar în tolbă-i,

El păstrează, ca săgeţi,

Numai flori înveninate

De la Gangele măreţ.

 

Puse-o floare-atunci-n arcu-i,

Mă lovi cu ea în piept

Şi de-atunci în orice noapte,

Plâng pe patul meu deştept…

 

Cu săgeata-i otrăvită,

A sosit ca să mă certe

Fiul cerului albastru

Ş-al iluziei deşerte.

(1887, 1 iulie)

 

KAMADÉVA 

 

En douleurs de l’amour

Je voudrais guérir mon âme

En sommeil, j’ai appelé Kama –

Kamadéva, Dieu indien.

 

 Et l’enfant fier vient, 

Chevauchant un perroquet,

Ayant un sourire malin,

Sur ses lèvres rouges, fines.

 

Il vient, apparition ailée,

En gardant des flèches magiques,

Tant de fleurs empoisonnées

De la Gange, fleuve magnifique.

 

Dans son arc une fleur il mit,

Qui vient frapper mon sein,

Dès ce jour-là, chaque nuit,

Je pleure sans m’endormir.

(le premier juin, 1887)

 

LA STEAUA…

 

La steaua care-a răsărit

E-o cale-atât de lungă,

Că mii de ani i-au trebuit

Luminii să ne-ajungă.

 

Poate de mult s-a stins în drum,

În depărtări albastre,

Iar raza ei abia acum

Luci vederii noastre.

 

Icoana stelei ce-a murit

Încet pe cer se suie:

Era pe când nu s-a zărit,

Azi o vedem, şi nu e.

 

Tot astfel, când al nostru dor

Pieri în noapte-adâncă,

Lumina stinsului amor

Ne urmăreşte încă.

                       (1886, 1 decembrie)

 

À  L’ ÉTOILE

 

À l’étoile qui s’est levée,

Un long chemin s’est dressé,

Car milliers ans sont écoulés,

Afin que son rayon soit arrivé.

  

Peut-être, depuis longtemps,

L’étoile s’est éteinte en néant,

Mais, son rayon maintenant

Vient chez nous, en brillant.

 

L’icône de l’étoile morte,

Dans le ciel lentement monte,

Elle brillait sans qu’on la voie,

On la voit, mais elle n’y est pas.

 

Ainsi, quand notre chagrin

Est perdu dans la nuit sereine,

La lumière de l’ancien amour

Nous poursuit toujours.

 (1886, le 1-er décembrie)

 

ŞI DACĂ…

 

Şi dacă ramuri bat în geam

Şi se cutremur plopii

E ca în minte să te am

Şi-ncet să te apropii.

 

Şi dacă stele bat în lac,

Adâncu-i luminându-l,

E ca durerea mea s-o-mpac,

Înseninându-mi gândul.

 

Şi dacă norii deşi se duc,

De iese-n luciu luna,

E ca aminte să-mi aduc

De tine-ntotdeauna.

  (1883, 13/25 noiembrie)

 

ET SI…

 

Et si les rameaux frissonnent aux fenêtres

Et les peupliers tremblent au vent,

C’est qu’en me souvenant de ton être

En moi, tu vis entièrement.

 

Si les étoiles pénètrent le lac,

Illuminant sa profondeur,

C’est que j’ai chassé ma douleur,

Serinant toute ma pensée.

 

Si les gros nuages s’en vont,

Et la lune glisse sur les ondes,

C’est pour m’en souvenir de toi,

De toi, aimée, toujours de toi.

 

 RĂSAI ASUPRA MEA!

 

Răsai asuprea mea, lumină lină,

Ca-n visul meu ceresc de-odinioară;

O, Maică Sfântă, Pururea Fecioară,

În noaptea gândurilor mele vină!

 

Speranţa mea tu n-o lăsa să moară,

Deşi al meu e un noian de vină!

Privirea ta de milă caldă plină,

Îndurătoare-asuprea mea coboară!

 

Străin de toţi, pierdut în suferinţa

Adâncă a nimicniciei mele,

Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.

 

Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa

Şi reapari din cerul tău de stele,

Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!

 

                                         (1879)

   

 

VIENS TOUT PRÈS DE MOI !

 

Viens tout près de moi, douce lumière,

Comme autrefois, en mon rêve ailé,

Oh ! Mère Sainte, Éternelle Vierge,

Viens dans la nuit de mes pensées !

 

Ne laisse pas mourir mon espoir,

Malgré mes péchés tellement noirs !

Ton regard saint, plein de pitié,

Viens, descends, sur moi penche-le !

 

Pour tous je suis un étranger,

Perdu dans ma profonde souffrance,

Je ne crois en rien, je suis sans force.

 

Donne-moi ma jeunesse et donne-moi la foi,

Fais ton apparition de ton ciel d’étoiles,

Pour t’adorer pour toute l’éternité, Marie !

 

ORICÂTE STELE…

 

Oricâte stele ard în înălţime,

Oricâte unde-aruncă în faţă-i marea,

Cu-a lor lumină şi cu scânteierea

Ce-or fi-nsemnând, ce vor – nu ştie nimeni.

 

Deci, cum voieşti tu poţi urma cărarea.

Fii bun şi mare, ori pătat de crime,

Acelaşi praf, aceeaşi adâncime,

Iar moştenirea ta şi-a tot: uitarea.

 

Parcă mă văd murind… în umbra porţii,

Aşteaptă cei ce vor să mă îngroape…

Aud cântări şi văd lumini de torţii. 

 

O, umbră dulce, vino mai aproape

Să simt plutind deasupra-mi geniul morţii

Cu aripi negre, umede pleoape!

 

COMBIEN D’ ÉTOILES…

 

Combien d’étoiles brillent aux lointaines,

Et la mer jette combien d’ondes,

Leur éphémère lumière, leurs étincelles

Personne ne sait quel est leur rôle.

 

Tu peux suivre n’importe quel chemin.

Si tu es bon et grand ou taché par des crimes,

Il y a la même profondeur, la même poussière,

Et l’oubli est ton héritage, aussi le sien.

 

Je m’imagine mort… en ombre de la porte,

Ceux qui veulent m’enterrer attendent.

Je vois des lumières, j’entends des chants.

 

Oh ! Douce ombre, viens plus proche –

Pour pouvoir sentir le génie de la mort

Aux ailes noires, aux humides paupières !

 

 

FLOARE ALBASTRĂ

 

„–Iar te-ai cufundat în stele

Şi în nori şi-n ceruri nalte?

De nu m-ai uita încalte,

Sufletul vieţii mele.

 

În zadar râuri în soare

Grămădeşti-n a ta gândire

Şi câmpiile asire

Şi întunecata mare;

 

Piramidele-nvechite

Urcă-n cer vârful lor mare –

Nu căta în depărtare

Fericirea ta, iubite!”

 

Astfel, zise mititica,

Dulce netezindu-mi părul.

Ah! Ea spuse adevărul;

Eu am râs, n-am zis nimica….

 

„– Hai în codrul cu verdeaţă,

Unde-izvoare plâng în vale,

Stânca stă să se prăvale

În prăpastia măreaţă!

 

Acolo-n ochi de pădure,

Lângă balta cea senină

Şi sub trestia cea lină,

Vom şedea în foi de mure.

 

Şi mi-i spune-atunci poveşti

Şi minciuni cu-a ta guriţă,

Eu, pe-un fir de romaniţă,

Voi cerca de mă iubeşti.

 

Şi, de-a soarelui căldură,

Voi fi roşie ca mărul,

Mi-oi desface de-aur părul,

Să-ţi astup cu dânsul gura.

 

De mi-i da o sărutare,

Nime-n lume n-a s-o ştie,

Căci va fi sub pălărie –

Ş-apoi cine treabă are!?

 

Când prin crengi s-a fi ivit

Luna-n noaptea cea de vară,

Mi-i ţinea de subsuoară,

Te-oi ţinea de după gât.

 

Pe cărare-n bolţi de frunze,

Apucând spre sat în vale,

Ne-om da sărutări pe cale,

Dulci ca florile ascunse.

 

Şi, sosind l-al porţii prag,

Vom vorbi-n întunecime:

Grija noastră n-aib-o nime,

Cui, ce-i pasă că-mi eşti drag?”

 

Înc-o gură – şi dispare…

Ca un stâlp eu stam în lună!

Ce frumoasă, ce nebună

E albastra-mi, dulce floare!

 

 .. . …….. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

 

Şi te-ai dus, dulce minune,

Ş-a murit iubirea noastră –

Floare-albastră! Floare-albastră! …

Totuşi, este trist în lume!

                      

FLEUR BLEUE

 

« – Tu es de nouveau perdu,

Dans les étoiles et les nues,

Ne m’oublie pas, mon aimé,

L’âme de ma vie entière !

 

Tes yeux amassent en vain

Les rivières de lumière,

Et les plaines d’Assyrie,

Et la mer assombrie.

 

Les anciennes pyramides

Vers le ciel dressent leurs cimes,

Ne cherche pas si loin, Aimé,

Le bonheur si désiré! »

 

Ainsi, ma mignonne parlait,

En caressant mes cheveux.

Oh ! Elle disait la vérité,

Moi, j’ai ri, sans lui parler.

 

«– Viens dans le bois en verdure,

Où les sources douces pleurent,

Le rocher est prêt à tomber,

Dans l’abîme éloigné.

 

Là-bas, dans la clairière,

Près du marais si clair,

Entre les roseaux si frêles,

Nous ferons de si beaux rêves.

 

Toi, tu me diras des contes bleus,

Des mensonges, de doux riens,

Je chercherai sur une petite fleur

De deviner si tu m’aimes.

.

Comme une pomme rouge je serai,

Par la chaleur effleurée,

Je laisserai libres mes cheveux,

Pour les jeter sur tes yeux.

 

Si tu me donnes un baiser,

Personne au monde ne saurait,

Ton chapeau va nous cacher,

Et personne n’intéressait.

 

Quand la lune apparaîtrait,

Éclairant la nuit d’été,

Toi, tu dois m’embrasser,

Moi, ton cou j’entourerai.

 

Sur les voûtes de feuillage,

En descendant vers le village,

Nous, nous embrasserons,

De doux baisers nous offrirons.

 

Devant le seuil de la porte,

Doucement nous parlerons,

Qui se fait-il des soucis,

Si nous sommes si bons amis ? »

 

Un baiser… elle s’en est allée,

Je restais sous la lune éloignée,

Comme est belle et égarée !

Ma  douce fleur bleue adorée !

 

Et, tu as disparu, douce merveille,

Notre amour est mort aussi,

Fleur bleue ! Fleur bleue !

Pourtant, le monde est triste.  

 

ATÂT DE DULCE

 

Atât de dulce eşti, nebuno,

Că le eşti dragă tuturor,

Cunosc femei ce după ochii

Şi după zâmbetul tău mor.

 

Femei frumoase şi copile

Te-ar îndrăgi, te-ar săruta.

Tu ai iubirea tuturora –

Şi numai eu iubirea ta.

 

Un farmec blând de fericire

Tu răspândeşti oriunde-i sta –

Eşti fericirea tuturora

Şi eu sunt fericirea ta.

 

De râzi, se desprimăvărează,

Învie totul unde-i sta,

Căci tu eşti viaţa tuturora

Şi numai eu viaţa ta.

 

De dragul tău şi flori şi oameni

Şi stele să trăiască vor.

Pe mine mă iubeşti tu numai

Şi numai eu doresc să mor.

 

 TU ES SI DOUCE

 

Tu es si douce ! Oh ! Ma folle !

Que tout le monde t’aime bien,

Je connais des femmes amoureuses

De ton sourire, de tes yeux bleus.

 

De belles dames et des pucelles,

T’aimeraient, t’embrasseraient,

Toi, tu as l’amour de tous, ma belle –

Moi seul j’ai ton amour caché.

 

Toi, tu répands en tout lieu

Un charme doux, mystérieux,

Toi, tu es le bonheur de tous –

Moi seul, je suis ton bonheur.

 

Le printemps arrive, si tu ris,

Tu fais tout renaître, chérie,

Car tu es pour les autres leur vie,

Moi seul, je suis la tienne.

 

Pour toi, les fleurs des gens

Et les étoiles veulent sourire,

Mais toi, tu aimes bien mon âme,

Moi, seulement, je veux mourir.

———————–

TRADUCERE:

Ecaterina CHIFU

Râmnicu Sărat

15 iunie 2024