Eminescul nostru bun,
Chip al crengii de alun,
Cer născut doar din mătase,
Flori de gânduri luminoase,
Tei cu-aromă de iubire,
Ochi adânci plini de uimire,
Și Luceafăr, și comoară,
Ce înfruntă într-o doară
Timpul nemilos și rece,
Luna nopții ce petrece.
Eminescul nostru blând,
De la Tatăl – Lin Cuvânt –
Tălmăcit în înțelesuri
Și purtat de vânt pe șesuri,
Cânt de Lie-Cocârlie
Cu podoabă arămie,
Frunza codrului cea verde,
Toamnă care se petrece
Peste lume, peste Rai,
Cânt duios, ales, de nai.
Eminescul nostru har
Din al cerului nectar,
Viață dusă-n suferință,
Dor trăit în umilință,
Și podoabă și corvoadă
Ce doar timpul o înnoadă,
Strat de flori peste poiene,
Pas de cerb printre hiene,
Stea ce scânteie ades,
Glasul lumii cel ales.
Eminescul nostru Domn,
Dulce fie al tău somn –
Darul nostru spre trezire
Din a limbii amorțire,
Darul tău spre luminare,
Sufletul spre închinare,
Ce-Ți cuvântă-n nemurire,
Lacrimă de Preasfințire
Și pe-altarul poeziei
Vinul Euharistiei.
Eminescul nostru Sfânt –
Domn ales peste Cuvânt,
Iartă-ne că n-am iubit
Floarea florii din absint,
Iartă-ne că n-am știut
Să cântăm cu glasul mut,
Iartă-ne că și acum
Te mai răstignim în drum
Și nu știm a ne ruga
Pentru Nemurirea Ta!
————————————————
O STEA ÎN ZARE
(LUI EMINESCU)
Au înmugurit
salcâmii,
îmbăiaţi
în aerul cald
al revenirii,
împletit
cu parfum de veste.
A zămislit
cuvintele,
îndulcind
limba noastră –
amară povară –
transformând-o
în dar
oferit
în schimbul
nemuririi.
A şoptit
poveşti în codru,
căci
numai el
îl asculta,
până când,
spre finaluri,
a visat
iubirea sa.
A-nţeles
durerea mării
şi-a-ncercat
să o aline,
spre fereastra
dinspre soare
a rămas
o stea în zare.
A recreat
simţirea,
doar privind-o
cu alţi ochi,
a rescris
iubirea
picurată
în flori de tei.
Doar el,
Eminescu,
şi-a trăit viaţa
prin veşnica
unire,
cu al oamenilor
Har.
——————————–
George Nicolae STROIA
clasa a VII-a
Liceul Teoretic ”Emil Botta” Adjud
foto: George Nicolae Stroia – schiţă ”O stea”