O trăim de ani buni. Tot aşteptăm să se termine, dar cred că mai e mult până la acel moment. Mulţi dintre noi nici nu mai îndrăznesc să nutrească o asemenea speranţă! Se face simţită în toate părţile lumii, în toate domeniile de activitate. Zi de zi auzi de ea pe toate canalele de informaţii. Toţi sunt împotriva tuturor, fiecare împotriva celuilalt şi celorlalţi, toţi împotriva fiecăruia. Parcă dracul a intrat cu furca şi vântură lumea după cum îi place!
Popoarele se revoltă împotriva conducătorilor şi guvernelor, ţările se luptă între ele în plan militar, economic, politic. Goana după spaţii şi zone bogate şi de influenţă, după resurse naturale, după putere şi supremaţie, după libertate şi independenţă, după nu ştiu ce şi nu ştiu cum, face ca lume să fie mereu tulburată, mereu tensionată, mereu marcată de conflicte, de conflagraţii, războaie, de uneltiri subterane de idealuri străine de ceea se numeşte pace şi bună convieţuire.
În multe ţări sunt conflicte vădite între clase şi straturi sociale, între bogaţi şi săraci, între cei puternici şi cei slabi, între exploatatori şi exploataţi. Nemulţumirile sunt prezente până în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. Unde nu te-ai aştepta auzi că a izbucnit o revoluţie, o revoltă, greve, manifestări şi lupte de stradă, s-au produs omoruri, distrugeri de bunuri materiale şi spirituale. Mai bine de un deceniu au durat revoluţiile europene, care au marcat sfârşitul sistemului comunist. Credeam că va urma pacea. Iată că lumea musulmană este bulversată mai puternic ca oricând de revolte şi răsturnări de situaţii imprevizibile. Până şi Grecia, leagănul culturii şi civilizaţiei europene devine teatrul unor lupte interne, fiindcă nu-şi mai poate hrănii propii ei locuitori! În ţară asistăm de mai bine de douăzeci de ani la conflicte, care nu se mai termină. Revoluţie, mineriade, greve, manifestaţii, mitinguri, ameninţări directe şi în presă fac ca să te simţi, ca om şi cetăţean, călare pe un butoi de pulbere. Parcă nimic nu mai este sigur. Partide se ridică vertiginos în aplauzele mulţimilor, pentru a se prăbuşi după numai câţiva ani sub huiduielile aceloraşi mulţimi; oameni de bună credinţă, capabili, modeşti, hotărâţi de a pune umărul la bunul mers al ţării, după numai câteva luni de la momentul lansării în politică devin de nerecunoscut. Aflăm că sunt hoţi, corupţi, bandiţi, mincinoşi, criminali, trădători, ce mai, sub orice critică.
Batjocora a devenit un mod de a fi al românilor. Nu mai avem modele, pentru că toţi şi toate sunt împroşcate cu noroi. Tineri, bătrâni, bogaţi, săraci, învăţaţi sau proşti, nu contează, sunt ridicaţi mai sus, ca să poată fi loviţi mai bine. Nu ştiu un singur om din clasa noastră politică, pe care să nu-l fi denigrat presa, opinia publică. Ne ducem la vot şi credem că alegem floarea naţiunii, pe cei ce sunt mai buni şi mai capabili ca să ne conducă. De îndată ce se dau rezultatele alegerilor, începe denigrarea: toţi cei aleşi sunt cât nu se poate mai răi, mai decăzuţi moral, mai corupţi, mai fără scrupule. Cei ce nu au fost aleşi ar fi fost idealul naţiunii. Trec patru ani şi ţi se crează o stare de lehamite, aflând de câte matrapazlâcuri sunt în stare cei de la putere şi abia aştepţi să-i alegi pe ceilalţi, ca să pui ţara pe drumul cel bun. Îi alegi pe aceia şi piesa o ia de la început. Abia atunci afli care le este adevărata faţă a celor proaspăt ajunşi la cârmă şi ce oameni cumsecade am dat jos!
De mai bine de douăzeci de ani nu a scăpat o singură instituţie a statului nebatjocorită. Parcă este o campanie dirijată din umbră în acest sens. Nu e vorba de o firmă de salubrizare oarecare, ci e vorba de instituţii fundamentale ale statului, care formează coloana vertebrală a acestuia, precum Armata, Biserica, Justiţia, Parlamentul, Guvernul cu aproape toate ministerele lui, Preşedinţia, Poliţia, Învăţământul, Sănătatea, fiscul, serviciile secrete, vama, sindicatele, băncile etc. Toate acestea formează osatura, scheletul unui stat, fără de care statul nu poate funcţiona. Nu auzim decât de certuri ca la uşa cortului, nu se termină un scandal şi încep altele. Duşmani şi duşmănii peste tot. Generaţiile sunt învrăjbite între ele, clasele sociale vor să se sfâşie reciproc, politicienii se înjură între ei ca birjarii, disponibilizările au ajuns la ordinea zilei, afaceri murdare îngrozitoare ies la lumină tot mai des, corupţia şi corupţii au devenit un fel de ,,bogăţie” naţională. Resursele naturale aflăm că ne-au fost vândute pe nimic, datoriile ţării şi ale noastre cresc fabulos de la o zi la alta, scaieţii şi sulfina domină câmpurile, care altădată erau grânarul Europei… Tineretul ne pleacă peste mări şi ţări, natalitatea scade alarmant, mortalitatea creşte înfiorător, bătrânii sunt tot mai singuri, tot mai trişti şi tot mai nevoiaşi! Nepotismul, favoritismul, mita şi altele asemenea fac ca în fruntea instituţiilor să ajungă oameni nepotriviţi, cel mai adesea incapabili, care au câteva idealuri clare: să-şi umplă buzunarele, să-şi consolideze poziţia şi să-i îndepărteze/compromită cât mai mult pe cei mai capabili decât ei.
Într-o asemenea situaţie, ca cetăţean mărunt, ca opincă a ţării, te întrebi: până când? La urma – urmei, fiind spectator şi în acelaşi timp actor al acestei vremi de dihonie, simţi că trece viaţa pe lângă tine şi n-ai avut posibilitatea să guşti din frumuseţile şi din bunătăţile ei. Simţi că pacea interioară, echilibrul, stabilitatea, siguranţa zilei de azi şi a zilei de mâine îţi sunt ameninţate. Credinţa însăşi este de multe ori clătinată. Parcă cineva intră cu cizmele pline de bălegar în cămara sufletului tău, pe care ai vrea-o curată, liniştită. De ce?
Fericit este cel ce-şi poate păstra nepătimirea, adică pacea interioară şi credinţa în aceste vremuri de dihonie! Fericit este cel ce-şi pune speranţa în Dumnezeu şi nu se clatină în aceste vremuri de încercare şi de călire! Toate sunt cu ştirea şi cu voia Lui, spre a noastră pedeapsă, încercare, sau întărire.
