Am propriile amintiri despre dirijorul Erich Bergel, ardeleanul considerat în Occident unul dintre cei mai nobili cavaleri ai baghetei din secolul XX. Mi se pare chiar ireal că l-am cunoscut prin anul 1969. Eram un tinerel, nici Erich nu era cu mult mai în vârstă.
Trimis de studioul de radio din Timișoara, unde lucram, pentru a copia la București veșnicele streifuri de muzică simfonică, după o zi de lucru am avut ideea să mă premiez cu un concert la Sala Radio. Invitatul serii era dirijorul filarmonicii clujene, Erich Bergel, pentru mine un necunoscut, iar în program figura una din preferințele mele, dificila, ciclopica simfonie a VIII-a de Anton Bruckner, „Apocalipsa”.
Bergel a dirijat, spre spaima mea, fără partitură, cu o gestică precisă, sobră, cu o profundă trăire interioară, fără nici un artificiu de circar care să distragă atenția publicului de la profunzimea abisală a simfonie.
După apogeul monumental din final, m-am grăbit spre culise, ca un reporter obraznic ce eram, cu intenția de a-i lua un interviu. Spre surprinderea mea, acesta stătea întis pe o banchetă, îmbrăcat ca la concert, însă un medic îi lua tensiunea sub privirile îngrijorate ale soției. Nici nu era de mirare, după maratonul parcurs într-o atât de monumentală alcătuire, precum „a opta”.
„Băiete din Timișoara”, zise Bergel, afișând o veselie cam forțată, „vino mâine pe la unșpe la hotelul Ambasador.”
Aici cei doi soți mi-au făcut o primire amicală, de parcă ne-am fi cunoscut de mult. Cu modestie maestrul nu vorbi aproape nimic despre sine. A fost destul să-mi declar pasiunea pentru Wagner-Bruckner-Mahler și dialogul a curs firesc, imprimat pe reportofon, Bergel vorbindu-mi ca de la egal la egal.
Pe atunci nu știam că dirijorul, care era și organist, cântase niște piese religioase sau simple cântece germane, care au fost considerate de securitate șlagăre naziste, așa că Erich a traversat o detenție stupidă, urmată de îndelungi umiliri, până la a se întoarce la pupitrul orchestrei.
Fusese închis într-o minunată pușcărie românească pentru șapte ani din cauza unor securiști inculți. Asta a fost în 1958-62.
Fratele dirijorului, scriitorul Hans Bergel fusese coleg de pușcărie comunistă cu Eric și relatează în cartea sa „O viață de muzician”: „În cele două luni pe care le-am petrecut împreună am vorbit aproape numai despre Arta fugii de Bach. Am fost martor la ultima fază a cercetării sale neîntrerupte, pe care a continuat-o în celula închisorii şi despre care a declarat că nu va fi încă multă vreme finalizată. Avea pe de rost în minte lucrarea.
Cu bucăţile de mortar desprinse din perete desena în fiecare dimineaţă un portativ pe învelitoarea cenuşie a patului şi îmi explica până la detaliul celei mai mici figuri şi succesiuni de note dovezile tezei sale, la care adăuga mereu altele noi. Din cauza hranei neîndestulătoare eram atât de slăbiţi încât la anumite intervale ne opream, incapabili să mai vorbim. Dacă unul dintre noi îngenunchea, celălalt trebuia să îl ajute să se ridice, pentru că nu aveam destulă forţă ca să ne ridicăm singuri; memoria ne slăbise în asemenea măsură încât ne aminteam doar cu efort cele mai simple lucruri. Nu o dată am observat cum, cu ochii închişi, cu gesturi abia schiţate, Erich dirija.”
Fenomenala sa memorie muzicală, care l-a făcut capabil de a memora mai târziu în jur de o sută douăzeci de simfonii, pe care putea să le dirijeze la cerere, în orice moment, nu l-a lăsat la nevoie nici o secundă în barbarele condiţii de detenţie, oferindu-i o punte de supravieţuire.
M-a captivat această lucrare, am descoperit că inițial compozitorul o numise Contrapunctus. Cercetarea în cauză consta în realizarea unei orchestrații pentru această misterioasă a lui Bach pe care compozitorul a lăsat-o, nu numai neterminată dar și, caz unic, fără indicarea unei instrumentații.
„Cu atât mai bine”, îmi spuse Bergel, „orchestra nu mai are obligația de a se folosi de instrumente de epocă, așa că am văzut materializarea în sunet a partiturii cu utilizarea instrumentelor moderne, mai apropiate prin soundul lor de urechea contemporană nouă. Este o Fugă-evadare din trecut. Și nu întâmplător am folosit orchestra modernă concepută de Wagner și folosită de Anton Bruckner, al nostru, pe care l-ai ascultat ieri. Spre deosebire de unii muzicieni, care consideră orga mistică, dumnezeiască, sau clavecinul eventual, cei mai potriviți translatori pentru o asemenea lucrare, Herbert von Karajan a fost încântat de această orchestrație și de finalizarea partiturii lui Bach în varianta orchestrei moderne.”
A fost o muncă de treizeci și cinci de ani. Cinci sute patruzeci de pagini – un studiu imens – i-a trimis Bergel lui Karajan, care l-a declarat cel mai competent profesor de Bach. În singurătatea celulei, dirijase tot timpul, reproducându-şi concertele în gând. Memoria, această comoară intimă a fiecărui deţinut politic, se concretiza, în cazul dirijorului, nu în fapte, ci în armonii. Memoria l-a ajutat să traverseze acel infern, care, în ciuda suferinţelor, sau tocmai prin ele, ajută arta să strălucească.
Erich și Hans au fost despărţiţi în detenție. Ani întregi nu au auzit nimic unul despre celălalt. Pentru că în toţi acei ani nu a existat nici un contact cu membrii familiei, nu au ştiut nimic nici despre soarta lor. Erich a lucrat în jur de un an la defrişarea stufului în lagărul Periprava. Dar concentrarea sa spirituală era dedicată exclusiv partiturilor. Când a fost eliberat în 1962, avea în urma sa trei luni de detenţie izolată în fortul subteran nr. 13 Jilava din Bucureşti și se mişca cu greu, cu încetineala unui om anesteziat şi avea nevoie de minute pentru a înţelege o întrebare scurtă şi a răspunde. Totuşi finalizase în linii mari lucrul la analiza formală şi structurală a Artei fugii, denumită astfel mai târziu, pe care
compozitorul nu a mai reușit sau nici nu a mai dorit să o termine, nici să indice instrumentele la care în mod obișnuit trebuie interpretată. Se poate citi partitura doar cu sentimentul, trebuie eliminată tentația de a „auzi” instrumente și atunci ne vom da seama de imensa abstracțiune care e muzica. O invenție a creierului. În cazul de față, îmi propun să spun că a oboselii unei nobile senilități. Neterminata simfonie a noua de Bruckner este mai apropiată de Bach. La Schubert sau Mozart nu senectutea a fost cauza întreruperii partiturilor…
Bergel se stabilise, după detenție, din nou în Cluj şi primise de la direcţiunea Filarmonicii, al cărei strălucit dirijor fusese cu doar puţini ani înainte, ca în bătaie de joc, postul prost plătit de trompetist de rezervă.
Realizând orchestrarea, Erich Bergel i-a încredinţat-o lui Mandeal pentru Filarmonica din Bucureşti, conştient fiind că în Germania demersul său nu ar trezi un ecou din cauza „strâmbăturilor din nasurile fine ale atoateştiutorilor”. Maestrul Mandeal consideră încă şi dânsul că „Arta fugii” e „o lucrare didactică”, „gândită în abstract” şi „scrisă pentru sine”, necesitând orchestraţie ca să nu rămână „o creaţie de muzeu”, deşi acceptă ipotetic doar orga pentru o interpretare mulţumitoare.
Destinul a făcut să-l întâlnesc și pe dirjorul Mandeal, în culisele filarmonicii timișorene, unde i-am luat un scurt interviu, după ce i-am ascultat concertul, dar și discurile Electrecord pe care imprimase în domul clujean și la Casa Scânteii integrala simfoniilor lui Bruckner. L-am întrebat direct: „Sunteți un fan Bruckner?” Răspunsul său m-a dezamăgit nițel: „Nu, dom-le, eu dirijez orice.” Și am primit și o explicație a fenomenului Bergel.
Orchestrația acestuia a admis instrumentele moderne, contemporane nouă, deoarece nu credea într-o reconstituire artificială, cu arsenalul unei orchestre de epocă, dotată cu instrumentele arhaice, care sună cel puțin ciudat pentru o ureche obișnuită cu imprimările digitale și orchestrele moderne și, în consecință, nu considera necesar un sound ce încearcă să reconstituie atmosfera epocii în care a trăit compozitorul. Bergel a netezit calea spre urechea noastră, demonstrând perenitatea unei partituri scrisă pentru toate timpurile.
„Arta fugii nu avea nevoie de orchestraţia lui Bergel ca să-i dea viaţă”, spunea Mandeal, „în opinia mea această orchestraţie nu respectă soundul arhaic, sunetul epocii în care a fost compusă. În acest caz Arta fugii ar rămâne mai degrabă fără orchestrație.”
S-o citească cine poate, mai ales că o audiție completă ar fi prea bătrânesc de lungă pentru publicul de azi, care se plictisește repede.
Faptul că Bach nu a notat nici o indicaţie de instrumentaţie şi a scris în partitură desfăşurată şi în cheile vocale a dus în prima jumătate a secolului trecut la concluzia că e o lucrare abstractă, teoretică, o demonstraţie de ştiinţă contrapunctică fără legătură cu viaţa de concert, sau că e o operă deschisă, care poate fi interpretată la orice instrumente. Însă abstracțiunea sunt convins că varianta Bergel „umanizează” lucrarea și putem completa cu toată seriozitatea, o aduce în lumea noastră. În mod absolut spectaculos, brucknerian.
Până la urmă a avut loc interpretarea ansamblului moștenirii Bach-Bergel sub bagheta lui Cristian Mandeal, un act cultural. Dirijorul a afirmat că lucrarea are o „enormă forţă latentă“ dată tocmai de faptul că este o abstracţiune. „Gândirea e debarasată de orice fel de anexă şi se poate desfăşura în deplinătatea libertăţii sale pure, nefiind cenzurată de nici un fel de restricţie, aşa cum orice instrument (se) impune prin parametrii sonori diverşi pe care îi conţine şi de care un compozitor trebuie să ţină seama în permanenţă”.
Miracolul e cu atît mai mare cu cât, în general, sunetul nu se poate imagina pur, aşa cum ţi l-ar da un Moog-synthesizer (keyboard), ci doar viu, plămădit de un anume instrument sau de o anume voce. Or, în momentul în care îţi înfăţişezi un sunet, mental, îl auzi şi cu o anumită culoare, nu-l auzi doar la o anumită înălţime sau cu o anumită intensitate.
Însă Bach ajunsese stadiul în care „vedea” sunete pure, în abstract. Despre acest subiect, cel mai interesant comentariu îl găsim la Thomas Mann, scriitorul- muzician, la rândul său marcat, la vârsta seniorială, de lungiri și abstractizări ale romanelor și eseurilor sale. Personal nu am de ce să cred că apropierea de divinitate, odată cu vârsta și de ce nu, cu moda, determină mutația stilistică și conceptuală a unor compozitori precum Bach, Beethoven, Wagner. Vitalitatea compozițiilor de tinerețe și maturitate evoluează spre o ciudată dar explicabilă SENILITATE. Nimic comun cu apropierea de un dumnezeu-pretext. Ca în perioadele albe ale unor pictori (Grigorescu), ca în domolirea instinctuală și lungirile abstracte, devitalizate ale simfoniilor ultime ale lui Bruckner, dar și ale unor opere literare ca „Glassperlenspiel” de Hermann Hesse, „Doctor Faust” de Thomas Mann. Îmbătrânirea creierului, de nimeni comentată, pentru că ar trebui să se facă o referire dificilă la psihanaliză, are ca efect inerția în creație, devitalizarea lunecând spre un neant numit deseori abstracțiune.
Sunetele pure, după mine, reprezintă antecamera extincției vitalității, cum ar fi cazul sonatei opus 111 și ultimele cvartete de Beethoven. Dar și „disecarea” superdimensionată a sonatei 111 pe care o realizează Thomas Mann. Adesea tocmai aceste creații de senectute par mai moderne decât restul creației autorilor, anticipează, conform unor muzicologi, direcții noi în artă ca postromantismul, impresionismul, expresionismul…
În 1971 dirjorul clujean a reușit să plece în Germania unde i-a prins bine susținerea lui Herbert von Karajan, dincolo de cortina de fier. Aici a condus „Internationale Bayreuther Jugendfestspiele”, devenea profesor de dirijat și educație orchestrală la Academia de Arte în Berlinul de Vest, dirijor principal al Societății Simfonice din Budapesta. A dirijat o sută șaizeci de orchestre în treizeci și cinci de țări și i-a fost refuzată revenirea în România ca dirijor-oaspete. Abia în 1990 reușește acest lucru. Iar acum Bergel nu mai este…Avea să ne spună că distanțele parcurse de el pe toate continentele ar echivala cu ocolul Ecuatorului de nouăzeci de ori.
LUCIAN BURERIU
