(1)
„Ne-am scuturat aripile de moarte
Și ne-am croit din nou urcuș spre cer…”
(oan IANOLIDE)
Alături de Eroii și Martirii neamului, în lumina lor a strălucit epocă de epocă, generație de generație și Aura Eroinelor și Martirelor acestui Neam, demn, legendar și binecuvântat. Dacoromânul trăitor și mărturisitor poate dispune de sine însuși numai în ordinea spațiului temporalității sale, a istoriei naționale și universale, prin conștiința religioaso-naționalistă, morală, civico-socială, politică, conștiința propriei demnități care, are un corelat în conștiința istorică temporală, precum și în conștiința religioasă transcedentală, ca Icoană a Neamului.
„Pe aceste două temelii, mărturisea istoricul Nicolae Iorga, se sprijină mărirea trainică a unui neam; amintirea totdeauna vie a trecutului și conștiința datoriei împlinite de toți, în fiecare clipă.” (cf. Mihail Diaconescu, Istorie și valori, Ed. Min. de Interne, Buc., 1994, p. 12)
Toate aceste ramuri ale conștiinței propriei demnități împletesc Corola nepieritoarelor valori! Rodul acestor valori supreme a crescut în ideile-forță și în idealurile fundamentale, care i-au animat pe pelasgo-geto-dacoromâni din vremurile dintâi, ale împăratului Burebista cel Mare, regelui Decebal, Voievozilor Mircea cel Mare, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Petru Rareș, Horea, Tudor Vladimirescu, a revoluției de la 1848, Unirea Principatelor Române-1859 sub Cuza, a Independenței naționale-1877, apoi a jertfei supreme a poporului creștin ortodox care s-a adus ofrandă sacră pe Altarul Unirii Tuturor Românilor de la 1918.
Credința și nădejdea poporului drept măritor creștin conjugate cu acțiunile, strategiile, jertfele, biruințele Marilor Comandanți, a bravei noastre Oștiri, alături de sacrificiul și jertfa sublimă a Eroinelor și Martirelor valahe au împletit lupta întregii națiuni pentru reîntregirea PATRIEI, când forța dreptului Moșiei străbune a triumfat, la 1 Decembrie 1918, asupra dreptului forței vrăjmașilor, iar ROMÂNIA renăscută DACIA, a devenit Patria tuturor dacoromânilor!
Peceți sacre, invizibile din faptele temerare de Eroi – Eroine, din sângele celest al Martirilor – Martirelor, din lacrimile suferințelor fiicelor și mamelor Nației, din geniul acestui popor ales, din plămada Elitei spirituale, s-a înfiripat, întărit și înfăptuit în sensul întregii istorii naționale în actul Marii Uniri de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, nu printr-o danie a unor circumstanțe diplomatice, ori a vrerii celor mari, ci prin consființirea Adevărului firesc, ca un Dat-Dar divin.
Unirea a fost și a durat dintotdeauna în sufletele și cugetele pelasgo-geto-dacoromânilor, de-a lungul întregii lor istorii zbuciumate și izbăvitoare, aspre și luminoase, încercate și armonioase, durând peste aceste meleaguri primordiale, cea mai înaltă cultură și civilizație!
UNIREA în CUGET și-n SIMȚIRI a fost Axa Cuvântului, Osia limbii străbune din vremuri imemoriale strămoșești, care a ars și luminat în noi dintotdeauna, am gătit-o, am grăit-o și am afirmat-o cu demnitate, cu luptă, cu suferință, cu cruce, cu biruință, cu dragostea și cu înțelepciunea noastră, dar a fost și rodul mileniilor, al secolelor de luptă dreaptă, dârză, demnă pentru salvgardarea Ființei naționale a Neamului, a Națiunii, a Patriei privind IDENTITATEA-CONTINUITATEA și DĂINUIREA conștiinței noastre religioase și naționaliste!
Când vânturile istoriei suflau cu vrăjmășie, când uraganele și grindina urlau cu dușmănie peste sufletul frumos și curat al Neamului nostru, El s-a adăpostit în cerdacul Munților Carpați, în dârzenia Crailor, în pridvorul Bisericii-Mame, în gingășia și sfințenia mamelor, în puritatea și dorul fecioarelor, în sihăstria călugărilor, în sânul aprins al rugii de foc a monahiilor, în amvonul preoților, poeților, filosofilor, înțelepților și profeților geto-dacoromâni, fiindcă sufletul Mare al unui popor trăiește în limba lui în care a grăit frumos întru Dumnezeu.
Generația Mișcării Feminine a Idealului înfăptuirii Marii Uniri
Eroismul, Martiriul și Sfințenia au în veșnicia lor două genuri sacre: masculin și feminin!
Mișcarea feminină a genului frumos din România monarhică a avut un caracter nobil, moral, patriotic, religios și demn, luptând pașnic și voluntar în cadrul diverselor asociații, organizații, societăți pentru ajutorarea, vindecarea și îmbărbătarea răniților, întru împlinirea idealului suprem al UNIRII, neavând nimic comun cu cauza emancipării mișcării feministe europene.
Femeile române și-au asumat responsabile agitația primelor clipe și entuziasmul, dar și îngrijorarea pentru fiii și bărbații lor care au îmbrățișat cauza războiului de reîntregire națională. „Dacă numai prin război se poate izbândi idealul întregirii tulpinii dezmembrate, am primit și eu ideea războiului, deși cu inima însângerată, căci îmi pleacă trei fii, trei stejari, la lupte crunte.” (Neli Cornea, Însemnări din vremea războiului, Ed. Librăriei H. Steinerg @Fiu, București-1916)
„Divinitatea și natura, deopotrivă, erau chemate să vegheze asupra entității care, mai mult decât orice altceva, se afla în central discursului referitor la război: NAȚIUNEA.” (Alin Ciupală, Bătălia lor – Femeile din România în Primul Război Mondial, Polirom-2017, p. 35)
Îndemnul și curajul Femeilor române creștine invocau totdeuna ajutorul Proniei cerești. „Facă Puterea Divină, Soarta bună a Neamului Românesc, ca el să se bucure peste tot și fără margini de ea!” (UER – Unirea Educatoarelor Române, „La a 1914-a aniversare a Nașterii Mântuitorului”, UFR – Unirea Femeilor Române, an VI, nr. 11-12, nov-dec. 1914, p. 442) Iubirea de patrie devenea dincolo de dragostea divină, prioritară celei a familiei, Femeile românce întruchipând un monumental stindard al naționalismului românesc. De aceea marele istoric Nicolae Iorga le-a prețuit deosebit de mult. „ Și când te gândești cum cugetarea politică, zgândărită de poftele ambiției, face ca bărbații să se poticnească unul după altul pentru a cădea în sângeroasa mocirlă a desonoarei supreme, după vechi prototipuri de spurcat Fanar, prețuiești și mai mult pe aceste nobile femei care găsesc în simțirea lor îndemnul care le ține așa cum le dorim, reprezentante neînduplecate ale conștiinței naționale care nu recunoaște nimic (străin, samavolnic n.a.) și nu se închină înaintea nimănuia.” (N. Iorga, „Ce nu înțeleg bărbații și ce simt femeile”, Neamul Românesc, an XII,nr.346, 17 Dec.1917)
Zelul, abnegația, sentimentul, caracterul nobil a făcut ca avântul de la vocile singulare, de altfel remarcabile, să urce la forme de organizare, luând ființă la Iași, în 1908, Unirea Educatoarelor Române, fondată de Emilia Humpel, sora lui Titu Maiorescu, cu publicația Unirea Femeilor Române, periodic condus de surorile generalului erou Dumitru Stratilescu, unul dintre conducătorii Armatei române, jertfitoare Unirii, Tereza Stratilescu (1862-1931), decorată cu ordinul „Crucea Regina Maria” clasa a II-a, AMR și Eleonora Stratilescu (1874-?), ambele membre marcante ale Societății „Junimea”.
Vocea Eleonorei Stratilescu se contopea cu vocea Națiunii, cu vocea Idealului național. „Trebuie să ne realizăm idealul nostru național, ca să ne mărim – căci fiind un stat mic nu ne putem apăra destul de bine – , ca să ne întregim; asfel granițele politice să coincidă cu cele etnice, condiția cea dintâi a unei temeinice dezvoltări cultural-naționale.” (Eleonora Stratilescu, „Cine sunt dușmanii noștri?” (I) UFR, an VII, nr. 10, oct. 1915, p. 482)
Femeile dacoromâne prin caracterul lor dârz, moștenit din strămoși și sentimentul profund afectiv, știindu-se că femeia valahă gândește cu inima, au dorit cu ardoare, conștiente de risc, de sacrificiu, să-și aducă ofranda de jertfă în acel război de reîntregire. „Cu ce ne merităm noi femeile iertarea țării că nu ne jertfim și noi viața pentru ea, pe front?” (ibid., p. 380)
Voința lor, credința, iubirea de Patrie le-a întețit și însuflețit energia din toate puterile: „să însuflețească, să ridice curajul, să organizeze totul, subordonând pretutindeni interesul propriu, interesului comun. Nici un murmur, nici un geamăt pentru cei dispăruți; acestea sunt desigur auzite numai de cei patru pereți, în plânsetul nopților fără somn. Dar tare, în auzul tuturor, nu se aude din gura și din condeiul lor decât cuvinte de eroism: E pentru Patrie!” (ibid., p. 585)
Femeile românce care s-au oferit din dragostea pentru Dumnezeu și iubirea de Patrie să lupte pe frontul păcii, în spitale, în trenuri sanitare, în lagărele de prizonieri, prin acțiuni diplomatice, prin manifestații, prin rețele de rezistență privind recuperarea, scoaterea ofițerilor și soldaților vindecați din teritoriul ocupat și trimiși în Moldova, prin rețele de protecție a orfanilor de război etc, au fost cu adevărat demne de noblețea divină a eroismului și martirajului lor valah.
„Femeile din păturile culte și conștiente au avut o purtare vrednică și patriotică. Unele nu s-au temut să înfrunte pericolele și au purtat cuvântul de îmbărbătare în spitalele răniților și în lagărele prizonierilor, plătind această românească atitudine cu arestarea și cu surghiunul în vreo mănăstire.” (Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, 2 vol., București, Tipografia Casei Școalelor, 1922-1923, vol. II, pp. 25-26)
Prima Româncă de Aur, Aurelia Pipoș din Piatra Neamț a îmbrățișat cu sufletul ei fierbinte, sufletele orfanilor din zonă, care, „după ce a dăruit Patriei trei feciori care să o apere, n-a stat nici o clipă la îndoială dacă mai are vreo datorie de împlinit sau ba, ci a găsit inedit una: către orfanii țării.” (R., Din lumea orfanilor noștri”, România, an I, r. 316, 14 ianuarie 1917, p. 1)
Inițiativa bravei vlahe nemțene a fost îmbrățișată la scară națională de prințesa Olga Sturza, președinta filialei Iași a Societății Naționale a Femeilor Române (SONFR), secretară Emilia Gane, casieră Alexandra Filitti, Elena Lecca, Eliza Mavrocordat, Maria Krupenschi, Ana Racoviță ș.a., membri, organizând în capitala Moldovei neocupate primul orfelinat. („Orfanii războiului. O operă de asistență”, Mișcarea, an.IX, nr. 141, 24 iunie 1917, p. 1)
Prințesa Olga Sturza și-a donat conacul de la Miroslava-Iași, cu 20 de fălci de teren și a creat „Societatea pentru ocrotirea orfanilor de război”, pusă sub patronajul Reginei Maria.
Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor Române – SONFR, a luat ființă în sânul Bisericii Mamă, în anul 1910, având ca președintă pe prințesa Alexandrina Cantacuzino, vicepreședintă pe Zoe Râmniceanu, președintă în exercițiu în 1916, fiind Anastasia Filipescu, mama omului politic Nicolae Filipescu. Prințesa Alexandrina Cantacuzino, născută Pallady era soția lui Grigore Cantacuzino, fiul omului politic conservator Gheorghe Grigore Cantacuzino – Nababul. Ea a creat și instituționalizat „Supele populare”, oferind în fiecare zi o masă caldă, 1200 porții zilnice, reușind din August 1916, până la 1 Noimbrie 1917, să distribuie 450. 000 de porții de mâncare.
În anul 1918, SONFR si-a extins filiale în Moldova, condusă de Elena Perticari, în Oltenia sub Margot Oromolu. Valentina Șeptelici, îndrumând „Femeile basarabene”, iar Elena Alistar, Liga femeilor basarabene. Iulia Siminel, a ocupat președenția SONFR pe Basarabia.
În luna Ianuarie 1917, la Iași a luat ființă societatea „Invalizii de război” din inițiativa Reginei Maria, având ca președintă executivă pe Simona Lahovary, iar cel mai mare centru de primire a invalizilor se afla la Piatra Neamț și tot în Neamț se mai aflau alte două centre de primire în secularele mănăstiri istorice Văratec și Neamț. (Gheorghe Radu, Mărturii documentare privind activitatea spitalelor militare din județul Neamț în timpul Primului Război Mondial”, Revista arhivelor, an LXXIV, vol. LIX, nr. 1, 1997, p. 117)
Totdeauna prezentă, Regina Maria a inițiat o Asistență a refugiaților, cu Olga Sturza, președintă, Maria Balș, vicepreședintă, Alexandra Filitti și mitropolitul Pimen, membri.
În opera de caritate s-a implicat cu mult zel și abnegație Nadeja Știrbei, alături de cele patru fiice. La spitalul militar din Târgu Ocna, a funcționat ca soră de caritate prințesa Fatma Alice Sturza. La Paris sub imboldul soților aristocrați Lahovary, Alexandru și Ana, s-a constituit un grup de inițiativă pentru ajutorarea prizonierilor de război români și a răniților din spitalele din țară.
Tot în capitala Franței, în anul 1911, a luat ființă „Asociația pentru locuință a tinerelor fete române de la Paris, ca urmare a dorinței Anei Lahovary și a doamnelor române stabilite acolo.
Suverana României a mai creat onorific, căci toate operele de binefacere au fost puse sub aura ei, societatea, „Ambulanțele automobile Regina Maria, încredințându-i conducerea distinsei doamne Elena Suțu. Din inițiativa doamnelor Zoe Vlahuță–Slătineanu și Olga Miclescu s-a născut „Asociația pentru spitalele militare românești”, din care a făcut parte și Elena Văcărescu, care la rândul ei a pus bazele structurii „Ajutoare pentru ambulanțele României.
Doamnele și Domnișoarele aristocrate, dar și cele nobile nu au rămas doar la faptele de caritate sub diversitatea lor, ci după caz au ieșit și în stradă la miting, la manifestație sau contramanifestație cum a fost cea față de manifestul politicianului Petre P. Carp, care a cerut alungarea dinastiei Hohenzollern din România. Și poate că avea dreptate, fiindcă astfel se evita distrugerea Regatului Român, monarhia, prin odrasla – șarpele veninos Carol al II-lea, care și-a mușcat întâi mama, hipnotizată de el, fratele, apoi infectând cu Cobra lui-Elena, întreaga țară.
În fruntea contramanifestației s-au înflăcărat evident, Alexandrina Cantacuzino cu buchetul ei de flori alese și sublime, Ana Florescu, Irina Mavrocordat, Marta Leonte, Esmeralda Manu etc.
În vremea Dramei României regale, respectiv în timpul războiului de reîntregire, suverana țării, Maria a fost o adevărată Mamă pentru Patria sfâșiată, însângerată și îndoliată. O Mamă a răniților. O Mamă a mutilaților. O Mamă a suferinzilor. O Mamă a orfanilor. O Mamă a prizonierilor. O Mamă a văduvelor. O Mamă a săracilor. O Mamă a flămânzilor. O Soră mai mare a Surorilor aristocrate de caritate.
La scurtă vreme însă, după ce a fost încoronată Mare Regină, Aura ei de Mamă a țării, s-a întunecat, prin substituirea de Mamă dinastică, orbită în orgoliul de suverană pentru fiul ei Carol, cel care și-a profanat prin ticăloșiile sale periodice, dreptul de a ajunge rege peste acest popor suveran prin virtuțiile sale firești, demne și sacre.
Mare păcat!, fiindcă urmările acelei întunecimi de atunci le simțim și în întunericul de astăzi.
Eroina și Martira Ecaterina Teodoroiu
Fecioara din Gorj – Caterina olteană a rămas pe pământul țării, ca Eroină a Patriei, iar în cerul strămoșilor biruitori, o strălucită Martiră a Neamului.
Botezul curajului l-a făcut ca voluntară cercetașă a Legiunii de cercetași – „Domnul Tudor”, apărând podul de la intrare în orașul Târgu Jiu, atacat de trupele invadatoare germano-huno-austriece. Vrând să fie de ajutor fratelui înrolat în Regimentul 18 Gorj, a îmbrăcat cămașa de infirmieră. A fost capturată de o patrulă germană, a evadat și a continuat lupta, rănită fiind la ambele picioare în luptele de la Filiași. Internată într-un spital din Iași, o cunoaște pe Mama răniților țării – Regina Maria. Regele Ferdinand o numește sublocotenent onorific în Regimentul 43/ 59 Infanterie. Ajunge comandant de pluton în Compania 7, unde prin curajul, voința și bărbăția ei a fost decorată cu ordinul „Virtutea Militară”.
Sacrificiul eroismului ei dobândit în lupta de la Delul Secului-Muncelu din ziua de 22 August 1917, i-a conferit jertfa Aurei de Martiră a Neamului ei legendar. Războiul de reîntregire a Neamului a înrolat în rândurile sale aproape toată suflarea Patriei, militari, bărbați tineri, adolescenți, vârstnici, femei, copii, adolescente, copile, preoți etc. „Trăgeau popii din clopotnițe și copiii din crame, una cu soldații.” (Radu D. Rosetti, „Croitoresele”, România, an II, nr. 333, 4 februarie 1918, p.1) Alături de sacrificiul Femeilor românce, tabloul Pantheonului național a fost conturat și de Icoanele tinerelor fete, adolescente și copile.
SANDA
Mezina pădurarului Timotei, din Munții Oituzului, Sanda, în jur de 10 ani, rămasă acasă cu mama ei, primește vizita unei patrule austro-ungare rătăcită. După ce a cerut mâncare, a mai cerut să ajungă în linia frontului lor, dar eroina, i-a condus în liniile românești, dându-i plocon unui brav colonel. „Curajul ei era accentuat de disproporția de forțe, ea încă la vârsta copilăriei, iar cei cinci soldați inamici înarmați și înspăimântători, umiliți în final, capturați și păziți de „o harapină de țigan” („De pe frontal nostrum – Sanda”, România, an I, nr. 10, 11 februarie 1917)
SMĂRĂNDIȚA
Copila de 10 ani, cu tatăl pe front și mama deportată în Bărăgan, a rămas Mama și Tatăl celor doi frați mai mici și stăpâna gospodăriei. Înțelepciunea suferinței a maturizat-o. „Tu câteodată Mielule, probabil mezinul, parcă ai uita că-i război și că ne-au luat nemții atâta țară și că tata îi dus acolo unde se împușcă om cu om.”(„Smărăndița”, România, an I, nr.167,22 Iul.1917,p.1)
MARIA MANCIULEA
Maria, adolescenta temerară, născută în comuna Pîrîu-Făgăraș era o prietenă a Oltului, familiarizată cu vadurile, vârtejurile, poate chiar și legendele lui, care a ajutat-o în vremea războiului șă-și dea tributul ei de Mică Eroină. Trecerea Oltului printr-un vad cunoscut în fruntea unor grupe de Vânători de Munte a permis militarilor români să captureze orașul Făgăraș, fără pierderi, controlând în întregime principala cale de acces spre Ardeal. „Maria, fata cu ochii negri ca murele și cu păr bălai, intrând cea dintâi în apă, fără să-și mai suflece poalele, că apa ajungea până la subțiori, conduse grupele de vânători care căzând în spatele dușmanului îl nimici luând și peste 1.000 de prizonieri.” (Alexandru Daia, Eroi la 16 ani. Însemnările unui fost cercetaș. Jurnal de război 1916-1918, București, Ed. Ion Creangă, 1981, p. 58)
Maria Manciulea s-a născut în anul 1894, într-o familie săracă, neștiind carte. În 1920, s-a stabilit în Capitală, s-a căsătorit cu un birjar, iar în 1929 a rămas văduvă. Nu a avut copii și nu s-a mai căsătorit, lucrând ca slujnică. Lipsită de sprijin financiar a adresat un memoriu lui Gh.Gheorghiu – Dej, președintele Consiliului de Stat al R.P.R., mărturisind brav: „Nu solicit milă! M-am adresat tuturor forurilor… Sunt săracă, bolnavă de inimă și paralizie facilă… ”
Leontin Sălăjan, ministrul Apărării Naționale i-a acordat o pensie, garantată de: faptele sale de vitejie din vremea războiului și decorarea cu ordinul „Virtutea Militară”, evidențierea faptelor sale de arme în lucrarea istorică a lui C. Kirițescu și în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, al lui Camil Petrescu. (AMR, fond Direcția control, contab., pensii, dosar 1889)
DESPINA
Dârza adolescentă din satul de pe valea Telejenelului, a refuzat în momentul intrării trupelor germane dușmane în sat, să părăsească casa părintească unde tatăl ei mai avea câteva pâlpâiri de viață. Când vrăjmașii neamului și ai Bisericii s-au apropiat de casa ei, a rărit rândul lor, împușcând câțiva, dar în cele din urmă a fost ucisă. „Despina cu capul ascuns între mâini își dăduse sufletul, totuși ea veghea la căpătâiul tatii, după ce apărase câteva clipe Telejenelul.” („Pe Telejenel”, România, an I, nr. 162, 17 Iulie 1917, p. 1)
Aproape în toate colțurile țării valahe cuprinse în Cuptorul de foc al războiului de reîntregire au existat Eroine și Martire Mari și Mici, dar nu au fost prinse în filele jurnalelor de război, ori noi nu am ajuns la ele.
Caracterul, Curajul, Răbdarea, Credința ortodoxă, Iubirea de Patrie, Eroismul și Martiriul demnității feminine valahe din vremea războiului de reîntregire a Vetrei străbune, a demonstrat cu prisosință, cu ocrotire cerească și mândrie românească că nu are vârstă și aparține tuturor claselor sociale, atunci când este vorba de Patrie, de Neam și de Cer!
Dăruindu-ți viața pentru Pământ, pentru Patrie și pentru Neam o primești înapoi în Cer!
Aleasă cinstire Eroinelor și Martirelor valahe Mari și Mici !
(30 Iulie 2023)
***
(2)
„Trăirea mistică a fost salvarea noastră;
am acceptat suferința și, prin aceasta,
durerea a primit un sens înalt, sublim, salvator!”
(Aspazia Oțel Petrescu)
Există o triplă legătură în sânul luptei, a diversității luptei unui Neam, a unei Nații, a unui popor: organică, spirituală și sacră, toate reflectate în virtuți cardinale, religioase, suprafirești, pentru dreptul firesc de a exista, de a continua, de a dăinui în istorie cu chipul său curat de icoană, specific aurei lui, numai a lui, care nuanțează profan și sacru pământul și cerul său.
În Aura Eroinelor și Martirelor noastre s-a zidit sufletește o parte dintre cele mai de seamă fapte ale trecutului, ca o prezență vie pentru prezent și o cale luminoasă de urmat pentru viitor. Conștiința și trăirea lor a fost un Rug aprins cu o dogoare istorică în care s-au întețit flăcările naționale, religioase, morale, civice, sufletești, răsfrânte într-o forță mistico-filocalică, ce a țâșnit în sfera cea mai înaltă a trăirilor spirituale, aceea a eroismului și martiriului hristic.
Aspirațiile conștiinței noastre însetate de Absolut sunt pur religioase și pur naționaliste! În ele se circumscriu PATRIA și BISERICA în care pulsează valorile noastre supreme și sacre. Creștinul ortodox dacoromân are o dublă filiație: fiu deopotrivă al Patriei și al Bisericii. În ambele ne naștem, creștem, ne definim, trăim și ne împlinim în sfera trăirilor pur spirituale. Pentru creștinul valah trăitor-mărturisitor, PATRIA, ca Vatră străbună dăruită de Dumnezeu, îmbrățișează un mediu natural, religios, lingvistic, social, politic, moral și spiritual, în care Neamul, respectiv Națiunea s-au afirmat cu sfera creativității, realitățile etnice, datinile, obiceiurile, tradițiile sacre în care pulsează idealurile, crezurile și energiile specifice genei ei. Raportându-te la aceste idei magistrale, însușiri a unor fapte de seamă, fenomene deosebite, respectiv aceste valori supreme, urmăm și împlinim soarta sinelui, întru destinul național-ceresc: IDENTITATEA-CONTINUITATEA-DĂINUIREA pentru care am fost chemați și aleși.
Pantheonul spiritual al Neamului în care strălucesc frumosul, binele, curajul, răbdarea, lupta, rugăciunea, sacrificiul, fidelitatea, suferința, altruismul, dreapta măsură, crucea, înțelepciunea, dârzenia, cutezanța, perseverența, libertatea, adevărul, dreptatea, solidaritatea, demnitatea, jertfa, atașamentul față de locul natal, național, statalitatea, independența, unitatea, integritatea teritorială, ce se cuprind în întregul Tezaur de tradiție, folclor, legende, balade, doine, mituri, proverbe, povestiri, zicale, cântece bătrânești etc, pun în evidență tocmai aceste valori supreme, marcând Calea devenirii noastre prin spațiu și timp.
Secolul al XX-lea în spațiul dacoromân, s-a înroșit jumătate de veac cu sângele Eroilor și Martirilor, respectiv al Eroinelor și Martirelor, sortite înjunghierii pe altarul Patriei creștine, iubită cu ardoare filocalică, cu suferință sofianică, cu jertfă mistică și cu demnitate hristică.
Secolul al XX-lea a fost comparat cu primele veacuri creștine supuse persecuțiilor religioase, persecuții fără precedent în istorie, numai că, satrapii românilor nu s-au atins de sufletele creștinilor înfiate lui Hristos.
În secolul al XX-lea, persecuția religioasă, deși a avut continuitate genealogică, privind tirania iudaică, a fost realmente diabolică. „Generația 1948 însă a fost supusă unor metode satanice, foarte meticulos puse la punct, ce urmăreau spargerea personalității. Spiritualitatea insului trebuia distrusă, remodelată prin pierderea respectui de sine, coborât în abisuri de abjecție blasfemică; nici o fiară n-ar fi putut rezista flagerării demonice.” (Aspazia Oțel Petrescu, In Memoriam Spice, Ed. Elisavaros, București-2008, p. 10)
Generația 1948 a avut o soartă tragică și, în același timp un destin de sacrificiu sublim! Eroinele și Martirele valahe ale veacului al XX-lea s-au împlinit prin jertfa de sine într-o stare mistică, în care conștiința lor curată s-a absorbit în Mântuitorul Hristos și în Fecioara Maria! Eroismul, puritatea, frumusețea, demnitatea, martiriul au excelat în sistemul diabolic concentrațional, conferind isihasmului carpatin, Filocalia întru Sofianismul Neamului ceresc. Credința Eroinelor și Martirelor întru veșnicia vieții, le-a întrupat demnitatea de jertfă!
ANI Onel
Ani Onel, făcea parte din grupul de eleve de la Băiuș încarcerate, fiind cea mai frumoasă dintre ele. Ți se părea o revărsare de mireasmă, de adiere, de cânt, de legănare, de gingășie, o strălucire de chihlimbar care te cuprindea în toate reflexele lui. „Ani Onel, grăiește Aspazia Oțel Petrescu, o mistică mărturisitoare a Crucii, era o perfecțiune. A lucrat în atelierul de cusături românești coordonat de mine. Era o sărbătoare pentru ochi și pentru suflet să o privesc plecată gingaș peste cămașa națională pe care o înflorea cu pricepere, cu frumoasele noastre motive românești. Era de o frumusețe desăvârșită, o primăvară diafană rătăcită în infern, chip de zână, mâini de zână, destin de zână ferecată în peștera zmeului căpcăun.” (Aspazia Oțel Petrescu, In Memoriam Spice, Ed. Elisavaros, București-2008, p. 33-34)
Chipul de copil-de înger, de adolescentă, de adultă în care era înrămat Icoana frumuseții din care se răvărsa risipitor și sublim surâsul, bunătatea, blândețea, credința, iubirea era un calvar pentru regimul torționar comunist, care refula prin urâțenie, imbecilitate, ură și bestialitate. Frumoasele valahe au pășit pe drumul dinlăuntrul lor presărat cu lumină și har!
FLORICA Savu
Florica Savu, era o întruchipare zeiască de om și înger, de Luceafăr al dimineții într-o pogorâre de har, de închinare de foc și sărbătoare arzândă, de floare imaculată și stea călătoare, de rază luminoasă și rosă aprinsă, de răsărit al tinereții și azur monahal, de cânt doinit și cântare liturgică, de dorul dorului și dorința împlinirii, de surâs angelic și susurul izvorului de munte, de mireasmă pascală și binecuvântare cerească.
Florica Savu s-a născut într-o familie cucernică și patriotică, la 23 Mai 1930, la două zile după Sărbătoarea Sfinților Împărați Constantin și Mama sa Elena, în localitatea Păuliș-Arad. Părinții înclinau să-i pună numele Elena, numele celei mai mari Împărăteasă a Neamului geto-dac, a pământului și a cerului, după Crăiasa Maria-Vlaherna-Carpatina, Maica Domnului și a noastră, dar frumusețea ei de floare a înlesnit, a înmiresmat și a grăbit botezul, petală cu petală.
„Elevă eminentă, de religie ortodoxă și de o moralitate desăvârșită. A terminat clasa a VI-a a Școlii Primare de Stat din Păuliș cu media 9,10. Când a fost arestată, pentru activitate anticomunistă, era elevă a Școlii Normale Ortodoxe Române de Conducătoare Beiuș. Avea 17 ani. Supusă torturilor timp de trei ani, a fost asasinată în închisoarea Tg. Ocna la 28 Mai 1950. Certificatul de deces a fost eliberat familiei în data de 22.09.1994.” (Constantin Totir, Catalogul Dascălilor și Învățăceilor uciși în lupta împotriva comunismului 6 Martie 1945-16 Decembrie 1989, Ed. George Coșbuc, Bistița-2004, p. 131) Vestalele valahe au pășit pe covorul de jar ca pe o răcoroasă pulbere de nea!
ELENA Stețiu-Popovici
Elena Stețiu-Popovici a fost sora eminentului student Mircea Popovici, dârz luptător anticomunist, parașutat în România cu grupul partizanilor, trădați de englezi și americani, fraților sovietici. Întregul grup de parașutiști a fost așteptat, prins și executat la 31 Octombrie 1953 în valea Piersicilor la Jilava. Pentru că nu și-a trădat fratele, profesoara Elena Stețiu, un chip armonios, renascentist, un caracter de o demnitate ireproșabilă, de o dăruire nemărginită, a fost arestată și condamnată la 20 de ani muncă silnică. După chinurile anchetelor a urmat tortura închisorilor Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc. S-a îmbolnăvit de cancer mamar și interzicându-i-se tratamentul a murit în spitalul închisorii Văcărești în Aprilie 1958, însă, lumină în cerul străbun. (Constantin Totir, Catalogul Dascălilor…, op. cit., p. 141) Miresele Iubirii și-au scuturat aripile morții, croind sufletelor zborul lor către cer!
GABRIELA Moța
Era nepoata preotului erou, militant zelos, publicist de marcă, înfăptuitor al Marii Uniri și fiica eroului – martir dr. Ioan Moța, marele naționalist-creștin, ucis în Spania, alături de confratele dr. Vasile Marin, soțul evreicei românce dr. Ana Maria van Saanen. Gabriela părea o revărsare de har, de frumos, de cânt, de poezie, de suferință, de lacrimă de sânge, un surâs de lumină, o fulguire de zâmbet, un zâmbet blajin care se desprinde parcă dintr-o icoană a lui Andrei Rubliov, răsfrângându-se în taina unei bunătăți serafice nemărginite.
Pentru viețile ilustre ale bunicului și ale tatălui, demne de o sacră Filocalie dacoromână, trei ființe mărgăritare suave, mama Iridenta și copii Mihai și Gabriela împărtășeau calvarul comunist, întemnițați religios în odioasele închisori ctitorite de Maria Tereza, precum și la Canalul Morții, construit de Gh. Gheorghiu-Dej, cu morții-martiri și vii-eroi creștini ortodocși.
„Într-o zi a apărut în ușa cabanei, mărturisește Liana Pitrop Nedelcu, camaradă de sacrificiu și creștină de jertfă românească, la penitenciarul Ghencea, Gaby Moța adusă de la Canal. Când i-am văzut figura parcă desprinsă din chipul spiritualizat al tatălui său am simțit un fior care mi-a străbătut întreaga ființă și m-am simțit mândră că trăiesc alături de unul din vlăstarii de aur ai lui Ionel Moța… La Văcărești am dormit în același pat, urmărind cu emoție freamătul frunzelor din vîrful unui plop înalt. Ne înțelegeam fără să vorbim. Din proprie inițiativă mi-a povestit cum nu a putut uita niciodată ultima baie pe care i-o făcuse tatăl său în ajunul plecării în Spania. Era tăcut și din toate gesturile lui parcă se presimțea despărțirea cea mare. Povestind, Gaby avea glasul plin de emoție, ca și atunci când era vorba despre rarele momente când, lucrând la Canal, putea să întâlnească privirile îngrijorate ale mamei sau ale fratelui Mihai.” (Lacrima Prigoanei, vol. 2, Pe Drum de Foc și Cer Izbăvitor, Ed. Gama, 1997, p. 164, 176) Ruga-aripă de Luceafăr le-a prefăcut Mironosițelor, celula într-o candelă a veșniciei!
ILEANA Vasilescu
Ileana Vasilescu era odrasla unei familii preoțești din Râmnicu Sărat, profund atașată de iubirea de Patrie, de frumusețile ei și de cinstirea Strămoșilor acestui Neam ilustru. Licențiată a Academiei de Arte Plastice – București, și-a ascuns fratele condamnat la ani grei de temniță, purtându-l prin diferite case, sub o mulțime de peruci, buletine și diverse meserii. Festivalul Internațional al Tineretului din anul 1953, era prilejul nimerit să-l scoată din țară. Chiar în ajunul plecării însă, fratele deghizat a fost descoperit ori vândut. Tăvălugul bolșevic s-a izbit cu furie de trăznet în casa lor măturând întreaga familie, într-un lot de 60 de persoane, în bezna comunistă ce s-a prăvălit peste țara trădată de lașul rege Mihai.
Ileana și-a asumat întreaga vină, suferind pentru tot lotul, dar lăcrima însângerat pentru sora Jana Constantinescu, farmacistă, de două luni căsătorită și însărcinată, aflată la câteva celule de ea și pentru tatăl, preotul abia eliberat din închisoare.
„Ileana, mărturisește aceeași bravă camaradă, Liana Pitrop Nedelcu, era de o frumusețe fascinantă, sveltă, părul negru ondulat îi acoperea umerii, ochii albaștrii profunzi, gura frumos conturată, dantura impecabilă.”(ibid., p. 177)
Pentru tortura celor 17-18 ore de stat pe marginea patului cu picioarele spânzurate în gol, a întemnițatelor religios, Ileana a făcut greva foamei vreme de 19 zile. Era la un pas de plecarea definitivă. A fost dusă pe targă la Văcărești, pe targă, aproape un cadavru la sala de judecată, tot pe targă la spital, pe targă în Gara de Nord. „Au urcat-o într-un tren, continuă povestirea Liana…, care mergea spre Moldova și au rugat pe câțiva călători să o coboare le Râmnicu Sărat. Acolo o aștepta securitatea cu o ambulanță. Au dus-o la casa părintească…” (ibid., p. 180) Purtarea de grijă a lui Dumnezeu, răgăciunile de foc ale părintelui, suferința și lacrimile înroșite ale mamei, suspinul fratelui, rugile camaradelor și dărnicia vecinilor au înviat-o. Nebunia camaradelor întru Hristos și Neam le-a urzit frumusețea caracterului!
ALEXANDRINA Pop
Alexandrina Pop era originară din Bistra, născută în anul 1927. Fire energică, neînduplecată, dîrză, demnă de neînfricata luptătoare Lenuța Faina. Era învățătoare cu har și studentă strălucită, când s-a înrolat voluntar în luptele din Muntele Mare, în grupul maiorului erou-martir Nicolae Dabija. Zelul ei de amazoană a fost o înălțare pentru camarazi și o cădere pentru securiștii proletari. În toiul luptelor a fost însă prinsă și arestată, trecând prin mai multe temnițe, între care și celebra Mislea. Torturată continuu ca să-și demaște camarazii neprinși a fost trimisă la Cluj și împușcată la 2 Aprilie 1950. (Ioan Gligor, Memoria nr. 39-2002) Lumina din lăuntrul lor s-a prefăcut în scară către cer să poată urca sufletul!
VALERIA Nicolescu
Era originară din Potlogi-Dâmbovița. Creștină habotnică, patriotă de cremene cu aură de eroină și martiră a Neamului și a Bisericii. S-a înrolat în Rezistența Anticomunistă în perioada de aur a vârstei ei, când era studentă în București. Iudele roșii au prins-o, au arestat-o și-au torturat-o până la capătul suferinței, stingându-se în închisoarea Mislea. (Constantin Totir, Catalogul Dascălilor…, op. cit., p. 106) Pășind în credință prin pulberea de vis, s-au trezit mergând pe cărarea de stele!
ECATERINA Gita
Ecaterina Gita era o întruchipare de apă și rocă, de foc și răcoare, de adiere și cânt, de zori și azur, de lacrimă și surâs, de rugă și har. Era o primăvară a tinereții studențești, dar și o „remarcabilă luptătoare anticomunistă. A fost arestată în anul 1946. Bătută, torturată fizic și psihic, a murit în timpul anchetei. Călăii pentru a-și ascunde crima, au răspândit știrea că s-a sinucis, aruncându-se în holul unei scări.” (idem., p. 59) Neîncetat inima le-a bătut în suflet mereu: Neamul, Patria și Dumnezeu!
MARIANA Ionescu
Mariana Ionescu s-a născut la 8 Decembrie 1930 în București. Terminase liceul cu brio și în drum spre studenție a fost încadrată în „Lotul de la Ambasada Franceză.” Secăturitatea de la Uranus s-a întrecut pe sine, chinuind-o 15 luni în anchete odioase, apoi condamnată la 3 ani de închisoare și întemnițată la Jilava. S-a îmbolnăvit contractând o tuberculoză. Când a ajuns în ultima fază, autoritățile inumane au transferat-o la Văcărești, unde a și murit la 24 de ani. (p.70)
Celula, carcera, cătușele, foamea, frigul, gerul, căldura toridă, munca inepuizabilă, boala, uneori bătaia, izolarea, prigoana permanentă, tortura psihică repetată, interzicerea contactului cu realitatea fracturată din afară etc., toate aceste forme diabolice de distrugere și dezumanizare mușcau precum fiarele sălbatice din carnea și sângele acestor ființe angelice, care purtau Flamura Patriei și Crucea Învierii, cu îndârjire în acel calvar neîntrerupt.
Și totuși minunea s-a produs! Sufletul mistic din ființa sublimă, înfiiat în Hristos a purificat viața într-o transcendere a luptei, a rugii, a năzuințelor, a idealului, a crezului, a mărturisirii, a biruinței, a Învierii. Viața fizică prinsă în malaxoarele calvarului satanic a făcut ca suferința înnobilată de iubirea divină să se întrupeze sublim într-o transfigurare a ei, devenind o asceză mistică și serafică.
Toată COROLA Eroinelor și Martirelor valahe ale veacului al XX-lea, prigonite și persecutate de regimul diabolic, apocaliptic al Antihristului, au fascinat vremea lor prin sublimul suferințelor fizice, psihice, morale, spirituale, religioase, între care și buchetul de flori sacre, Nicoleta Nicolescu, Titi Gâță, Elena Faina-Crăiasa Munților, Marieta Iordache-Maica Mihaela, Maica Mihaela Portase, Vasilica Gurău-Maica Veronica, Anastasia Popescu-Mama Sica, Ecaterina Codău-Maica Patricia, Victoria Răduleț-Monahia Tatiana, Maria Grancea-Monahia Maftidia, Zorica Lațcu-Maica Teodosia, Monahia Filofteia Grunzișor, Maica Pangratia Mureșan ș.m.a.
Aceste ființe valahe, mirifice, prigonite, persecutate, torturate de schimonosiții slugoi ai diabolicului Rău, au odrăslit într-o schimbare la față dintru frumusețea de basm a tărâmurilor milenare strămoșești, dintru fâlfâirile angelice ocrotitoare, dintru roua harului picurat fără măsură din Candela Dorului Preacuratei Fecioare Maria și din Potirul sublimului dumnezeesc! Adevărul, viața, dreptatea, patria, străbunii, demnitatea, credința, eroismul, lupta, iubirea, pământul, cerul, martiriul, crucea, jertfa, sfințenia, dăinuirea-au fost marele lor Crez!
CREZ
„Cred într-unul Dumnezeu,/ Tatăl ziditorul,/ dar mai cred și-n neamul meu,/ înfrățit cu dorul.// Cred în sfinți, dar și-n voinici,/ cred în flori și-n cremeni,/ căci tăcuții mucenici/ cu haiducii-s gemeni.// Dar mai cred că într-o zi,/ aspru din furtună,/ neamul meu se va trezi/ cu securea-n mână.// Și-atunci ierte Cel din cer/ liftele spurcate,/ căci prin sânge și prin fier/ ne-om croi dreptate.// Cred într-unul Dumnezeu,/ Tatăl ziditorul,/ ce-a-nfrățit în neamul meu/ sfântul crez cu dorul!” (Radu Demetrescu Gyr, Poezia în Cătușe, Omniscop-Craiova, 1995)
Supremă cinstire Eroinelor și Martirelor noastre!
——————————-
Gheorghe Constantin NISTOROIU
6 August 2023 + Schimbarea la Față a Domnului
Brusturi, Neamț