În prefaţa la cartea lui Ioan Petru Culianu, Eros şi magie în Renaştere. 1484, Mircea Eliade sublinia noutatea şi originalitatea analizei unei scrieri obscure a lui Giordano Bruno, De vinculis in genere (Despre legături în general), pe care Culianu o compara cu Prinţul lui Machiavelli, dar vom amenda o observaţie a lui Eliade, care afirma că „dacă Ficino identificase Erosul cu Magia (căci, scria el, «lucrarea Magiei constă în a apropia lucrurile între ele»), Giordano Bruno a urmărit până la ultimele lor consecinţe posibilităţile operaţionale ale magiei erotice. Totul poate fi manipulat prin imaginaţie, adică prin fantasmele de origine şi de natură erotica suscitate unui subiect sau într-o colectivitate oarecare; cu condiţia ca operatorul să fie imunizat, cu ajutorul magiei, împotriva propriilor sale fantasme” 1
. În opinia noastră, nici Poe şi nici Eminescu nu puteau fi imunizaţi, cu ajutorul magiei, împotriva propriilor fantasme! Am spune că, dimpotrivă, cei doi mari poeţi şi-au construit un univers dependent de propriile fantasme, dar devine peremptoriu că structurarea universurilor lor lirice fundamentate pe Eros se face prin relaţionarea cu
Thanatos, relaţionare exponenţială pentru Poe şi Eminescu, iar modul cum viziunile lor auctoriale (bazate pe înalte standarde estetice) îi apropie ne determină să afirmăm că nu este întâmplător exemplul oferit
………………………………………………………………………
*Fragment din teza de doctorat “Arc poetic transatlantic: Mihai Eminescu – Edgar Allan Poe”, Colecţia Eminesciana, Iaşi, Ed. JUNIMEA, 2017
1 Culianu, I. P., 2003: 13–14
2
de Adrian Marino în Hermeneutica ideii de literatură, atunci când se referă la „tendinţa literaturii de a deveni unigen, de a se constitui ca literatură a unui singur ciclu romanesc (precum littérature arthurienne, concept specific studiilor medievale), sau chiar a unui singur autor (La Littérature de Poe, literatura lui Eminescu, de pildă)”2
Amintita apropiere dintre Eminescu şi Poe ilustra convergenţa a două viziuni auctoriale, detectată de un critic „călător pe urmele unui proiect european”, critic care avea să asiste, în România postcomunistă, la contribuţia seriilor noi de tineri intelectuali formaţi în spirit „european” sau „euro-american”3
Cu alte cuvinte, doar o personalitate critică ce nu îşi fundamenta demersul pe o „disociere” între paradigmele literare ale celor două continente despărţite de Atlantic, ci pe o hermeneutică a unor valori universale 4 putea oferi
– neîntâmplător – exemplul amintit mai sus. În fond, fiecare epocă are o anume viziune în receptarea valorilor, chiar dacă, în cazul valorilor exponenţiale (vezi
Eminescu), există „riscul” preluării unor clişee în receptarea lor. Pentru evitarea acestui „risc”, orice nouă epocă trebuie să ofere o nouă lectură (o nouă viziune) asupra lor, chiar dacă „mentalităţile evoluează lent…(şi) între
……………………………………………………………….
2 Marino, A. 1987: 158
3 Lefter, I. B. 2006: 33
4 „Hermeneutica se opune, din pure raţiuni metodologice,
oricărei regionalizări, oricărui centrism exclusivist (parizian, anglo-
saxon etc.), ca şi eurocentrismului ce ar ignora culturile orientale, al
orientcentrismului ce ar ignora culturile europene etc. […] În istoria
religiilor ca şi în antropologie sau folclor – scria Mircea Eliade –
comparaţia are drept scop introducerea elementului universal într-o
cercetare «locală», «provincială»…. Este evident că istoria ideilor
literare implică şi impune acelaşi circuit hermeneutic: naţional-
universal-naţional/ universal-naţional-universal.” (Marino, A., 1974:
282)
3
dinamica socială, economică, politică a perioadei pe care o traversăm şi inerţia imaginarului colectiv s-a creat un defazaj mai accentuat decât în epoci mai «aşezate». Statistic vorbind, ideile, reflexele, gusturile, clişeele culturale care domină massa corpului social prelungesc istoria cea veche în vremurile noi. Efervescenţa realităţii postcomuniste în care trăim se va «traduce» într-o forma mentis mai târziu. […] România ultimului deceniu de secol XX chiar merită un alt Eminescu decât al naţional-comunismului de până în 1989…”5
În toate marile opere ale lumii există a conexiune între aceste două „coordonate existenţiale” (Sigmund Freud postula ca determinare fundamentală pentru fiinţele umane conflictul între cele două impulsuri primordiale aflate în conflict: impulsul vieţii (libido/ Eros sau supravieţuirea, propagarea, foamea, setea şi nevoia actului sexual) şi impulsul morţii (Thanatos). Sigur că fiecare creator are propria grilă de receptare şi transfi-
gurare artistică a coordonatelor existenţiale, dar important – definitoriu am spune – este modul cum creatorul ştie să îşi depăşeasca condiţia umană şi să sublimeze în operă o experienţă originară. Trebuie amintit, în acest context, un citat din vasta arhivă de comentarii asupra lui Poe care se găseşte la „Societatea de studii E.A. Poe” din Baltimore, S.U.A. (am preferat să dăm citatul în original, după care să facem comentariile de rigoare): “That perfection of horror which abounds in his writings, has been unjustly attributed to some moral defect of the man. But I perceive not why the competent critic should fall into this error. Of all authors, ancient or modern, Poe has given us the least of himself in his works. He wrote as an artist….”6
……………………………………………………………
5 Lefter, I.B., 2012: 336
6 Burr, B., 1852: 19–33
4
De prisos a sublinia apropierile dintre Eros şi Thanatos în marile creaţii artistice şi culturale ale lumii, dar modul cum este tratată relaţionarea Eros – Thanatos la Eminescu şi Poe ne determină să acredităm – dincolo
de specificitatea unui demers liric propriu fiecărui mare creator – o viziune similară la extremităţile arcului poetic transatlantic Eminescu – Poe. În contextul secţiunii „Textul din text”, invocat mai sus, se cuvine a face urmă-
toarea remarcă: aşa cum în capitolul „Luna peste Atlantic” relevasem o intersectare Poe – Eminescu printr-un vers al unei descendenţe Poe, la fel vom putea releva, în poezia românească, o intersectare Eminescu – Poe printr-o descendenţă Eminescu (Ion Barbu, la fel ca şi Lucian Blaga, fiind un mare poet modern, cu ascendenţă în autorul Luceafărului). Ceea ce ne îndreptăţeşte
să afirmăm, încă o dată, că nimic nu poate fi întâmplător în congruenţa universurilor lirice ale lui Poe şi Eminescu.
Ioan Iacob
