După lovitura de stat din decembrie 1989, România se află, pentru a doua oară, în faţa nui eşec răunător pe planul relaţiilor sale externe. Primul, mai degrabă datorat unor jocuri politice, dar şi unor interese economice vădite[1], a vizat amânarea admiterii României în NATO până ce autorităţile de la Bucureşti au reuşit „să-şi facă temele”, după cum se spune adesea ca o scuză. De câtăva vreme ideea “făcutului temelor” a reaăpărut din nou şi este folosită fie ca o acuzaţie la adresa autorităţilor, fie, de către acestea, ca o scuză pentru eşecul iminent al acestui nou proiect de mare anvergură: primirea României în spaţiul Schengen. Singurul politician român care a avut curajul (sau a făcut marea greşeală) de a spune adevărul a fost actualul ministru de Externe, dl. Theodor Baconsky[2]. El a sesizat adevărata auză a recentei decizii a miniştrilor de interne din Franţa şi Germania: în România nu mai e nici o companie sau afacere importantă de obţinut pe nimic sau în condiţii dezavantajoase ţării noastre[3]. Spusele ministrului român au inflamat o mare parte a presei interne, dar şi diverşi oameni politici, care cer demisia aestuia ş considerarea lui ca singurul şi cel mai important demnitar vinovat de acest uriaş eşec diplomatic. Pentru că, indiferent de retorica folosită acum şi în viitor, neadmiterea României în spaţiul Schengen în martie 2011, aşa cum se preconizase, reprezintă cel mai usturător eşec al perioadei post deembriste. Şi, din nou, cei ce vor trage foloasele sunt românii simpli, mai exact cei care nu datorită recomandărilor insistente şi repatate ale lui Trian Băsescu, ci datorită sărăciei crunte şi mai ales lipsei oricărei perspective reale, înt-un orizont de timp rezonabil, sunt împinşi să se băjenească prin ţările Europei. Căci şi datorită politicii vest europene din ultimii 20 de ani s-a ajuns în această situaţie economică falimentară în România[4].
Îmi aduc aminte că dispute politice dure (şi infructuoase, adesea cu mize ce ţineau mai degrbă de diverse orgolii sau interese de clan) au existat tot timpul după 1990. Dar pe atunci, în pofida frecventelor derapaje constatate, nu dispăruse complet interesul sau mândria naţională. Iar pentru admiterea în NATO, primirea în UE sau chiar pentru eliminarea vizelor de călătorie în spaţiul european, diversele forţe politice, cu interese categoric diferite pe plan intern, au conlucrat în vederea atingerii unor astfel de obiective de interes naţional.
În acest sens, îi spuneam primului adjunct al ministrului de Externe din Cehia, că eu, ca deputat din opoziţie, la acea vreme, susţin cu toată convingerea şi puterea mea amânarea introducerii vizelor în Cehia pentru cetăţenii români până după întâlnirea miniştrilor de interne şi ai justiţiei ce urmau să se pronunţe în vederea liberei circulaţii pentru cetăţenii ţării mele.
Guvernul de atunci de la Bucureşti, când a simţit că este într-o situaţie dificilă, a recurs şi la sprijinul Opoziţiei, dat fiind faptul că obiectivul urmărit nu îi viza doar pe membrii şi susţinătorii partidului său. Din păcate, în ultimii 6-7 ani prăpăstiile ce separă diversele partide politice s-au mărit extrem de mult. Nici măcar obiective de interes stategic major – cum este admiterea ţării noastre în spaţiul Schengen – nu le-a putut determina să-şi lase adversităţile deoparte şi să conlucreze în interesul naţional.
Se pare nu numai că s-a uitat interesul naţional şi nevoia implicării responsabile, cu toate forţele şi în mod inteligent, în vederea atingerii lui, dar s-a făcut şi se face tot ce este posibil pentru discreditarea ţării, cu orice prilej şi la toate nivelele. Certurile nesfârşite, nu o dată pe motive puerile, acţiunile de subminare reciprocă şi de discreditare cu aceeaşi violentă, dar total inutilă, pasiune nu rămân necunoscute cancelariilor străine sau opiniei publice de peste hotare (graţie unei prese active, adeseori legată de diverse interese economice sau de altă natură) şi întreâţin convingerea că România este un stat neguvernabil, cu păcate ult mai mari şi grave decât sunt ele în realitate.
Nu doresc să fac nimănui procese de intenţii. Cred, însă, că partidele politice, din Opoziţie şi de la Putere, puteau să continue a se sfâşia sau, după plac, discredita, în ceea ce priveşte viaţa politică internă, dar aveau obligaţia ca în chestiuni de politică externă să-şi fi dat mâna şi să-şi fi adus, fiecare după puterile şi abilitatea sa, contribuţia inclusiv la materializarea, la termenul preconizat, a acestui obiectiv de importanţă majoră pentru întregul popor român în perioada actuală.
Principalii lideri politici nu numai că nu au făcut acest lucru, ci, dimpotrivă, sunt copărtaşi[5] la acest eşec, ce va fi simţit dureros de români. Apelul unora dintre ei a găsit înţelegere la unii din politicienii vest europeni[6], care doresc, se pare, să se implice, prin şantaje şi presiuni pentru modificarea raporturilor de forţe de la Bucureşti[7].
Eşecul apropiat nu este însă doar unul al actualei Puteri[8], deşi reprezentanţii acesteia poartă cea mai mare vină în această privinţă. Dar întreaga clasă politică românească actuală a căzut, din păcate, examenul Schengen!
[1]Chiar dacă vor exista destule voci care să conteste, chiar vehement, poate, acest fapt, amânarea admiterii României în NATO a avut, în principal, cauze economice: diverse companii vest-europene şi nord-americane mai aveau de obţinut o serie de avantaje materiale uriaşe prin pseudo-privativzarea unor unităţi economice din România post ceauşistă. Prin lobby-ul făcut de reprezentanţii acelora pe lângă cancelariile diplomatice de care depindea această decizie, ei au reuşit amânarea acestui obiectiv, care devenise o adevărată fixaţie pentru trepăduşii politici de la Bucureşti. Cel mai mult a avut de câştigat, desigur, partea nord amricană. Ca parte a pachetului ce a dus la acceptarea, în cele din urmă, a României în NATO, ar fi fost, între altele, încredinţarea construirii de autrostrăzi în România exclusiv unei firme nord americane (cunoscută pentru contribuţiie financiare substanţiale la campaniile electorale ale lui George W. Bush jr.), deşi preţul pretins (şi obţinut) de aceasta era cel mai ridicat în Europa (poate chiar şi în lume), iar calitatea lucrărilor lasă mult de dorit (dacă avem în vedere doar cele întâmplate deja pe renumita „autostradă” Câmpia Turzii-Gilău din judeţul Cluj). O serie de răuvoitori susţin că guvernul condus de Adrian Năstase ar fi făcut şi alte cheltuieli (de miliarde de dolari) pentru a obţine bunăvoinţa adversarilor admiterii României în NATO (se insinuează, deşi nu exstă nici un fel de dovezi certe în acest sens, deci nu pot fi luate în serios, că astfel de „contribuţii” ar fi ajuns şi într-o campanie de alegeri prezidenţale peste Ocean, în tabăra cui trebuia. Sunt, însă, doar speculaţii care ar trebui şi probate corespunzător!)
[2]Chiar dacă, în vederea trimiterii lui ca ambasador al României la Vatican, am salutat acea decizie a preşedintelui Ion Iliescu, sătul fiind de reactivarea a diverşi activişti pensionari pe care acelaşi preşedinte îi trimitea, pe bandă rulantă, ca ambasadori în zone de mare interes economic, politic şi diplomatic pentru România, chiar dacă, în marea lor majoritate, aceia nu aveau nici experienţa, nici pregătirea necesare unei asemeea importante demnităţi. Atunci am remarcat, în timpul audierii sale de către comisiile reunite de politică externă ale Senatului şi Camerei Deputaţilor, tinereţea şi pregătirea viitorului ambasador. Ulterior, însă, am regretat astfel de opinii având în vedere prestaţia diplomatică lamentabilă a lui Theodor Baconsky la Paris, iar de curând şi cea în calitate de ministru de Externe şi datorită frecventelor gafe impardonabile ale unui demnitar de importanţa sa. Am spus toate acestea spre a evidenţia că nu mă dezic de opiniile mele defavorabile anterioare. Dar remarc şi salut curajul său de a spune adevărul.
[3]Concluzia ce ar putea fi trasă este că, în absenţa unei astfel de oportunităţi de afaceri profitabile, România, nemaiavând nimic interesant de oferit, trebuie sancţionată şi marginalizată, iar cetăţenii ei condamnaţi să sufere şi mai multe privaţiuni şi neajunsuri de pe urma crizei economice generată, în principal, dar nu numai, de băncile şi firmele străine, care au pus mâna pe economia şi finanţele româneşti şi care au transferat, în ultimii ani, zeci de miliarde de euro peste hotare, înregistrând profituri uriaşe la care nici nu pot visa în ţările lor de origine.
[4] De această situaţie economică dezastruoasă, cu conscinţe grave nu doar pentru siguranţa şi bunăstarea cetăţenilor români, se face vinovată întreaga clasă politică românească post decembristă. Toi cei ce s-au aflat la guvernare şi în structurilede putere după 1990 se fac vinovaţi de gestionarea iresponsabilă a României şi a avuţiei naţionale. Selectarea şi promovarea în funcţii guvernamentale, parlamentare a unor indivizi fără scrupule, caracter şi pregătire – acţiuni sprijinite îndeaproape de toae cancelariile vest europene au pregătit programatic dezastrul de azi al ţării, suferinţele ş umilinţele românilor.
[5] UDMR, prin reprezentanţii săi, inclusiv prin Lászlo Tökes, deşi, din punct de vedere politic, fac parte din aceeaşi familie cu „popularii” lui Merkel şi ai lui Sarkozy, probabil urmând indicaţiile Budapestei, nu au mişcat nici un deget pentru a sprijini acest proiect. Dimpotrivă, această formaţiune politică susţine în continuare, în mod deschis, politica dublei cetăţenii, promovată de autorităţile revizioniste de la Budapesta, pentru a asigura, astfel, ungurilor din Ardeal condiţii superioare în raport cu restul populaţiei acestei provincii româneşti, inclusiv un tratament diferit, dar ca „cetăţeni maghiari”, în spaţiul Schengen. De curând, aceleaşi autorităţi revizioniste budapestane se dau de ceasul morţii să ne arate cât sunt de apropiate de cauza românească. În realitate, se doreşte, pe de o parte, obligarea, în continuare, a autorităţilor române la noi compromisuri grave în chestiunea retrocedărilor (anulându-se, astfel, complet prevederile Trianonului şi ale tuturor acordurilor şi tratatelor internaţionale încheiate la sfârşitul primului şi celui de al doilea război moindial), iar pe de alta la transferul răspunderii opririi viitoarelor valuri de imigranţi din Est asupra României.
[6]Într-o recentă emisiune tv, doi foşti miniştri, liberal şi, respectiv, social democrat, anunţau că vor cere, după 10 ianuarie 2011, colegilor lor din grupurile politice din Parlamentul European de la Bruxelles să intervină în vederea susţinerii cauzei admiterii României în spaţiul Schengen. Atâta doar, în opinia mea, că acest demers este şi el sortit eşecului, dată fiind întârzâierea foarte mare pentru astfel de acţiuni de dipomaţie (euro)parlamentară. Este greu de crezut că, după ce opinia celor doi miniştri, francez şi german, a fost făcută publică, se vor mai găsi mijloace politice şi diplomatice eficiente de neutralizarea ei şi, implicit, de compromitere gravă a iniţiatorilor. Dacă cei doi, dar şi grupurile politice pe care le reprezintă erau cu adevărat interesaţi/interesate de reuşita acestui demers, ar fi trebuit să se implice atunci când o asemenea implicare avea şanse de reuşită. Cu atât mai mult cu cât expertiza şi contactele lor diplomatic ear fi fost cu adevărat utile ţării şi interesului nostru naţional.
[7]Inclusiv frecvent amintita vizită a cancelarului vest german Angela Merkel în România a fost altceva decât s-a subliniat, în mod naiv şi superficial, de o parte a presei. În realitate, „doamna de fier” a Germaniei a venit în România pentru a impune pentru viitoarea cursă prezidenţială din anul 2014 un om politic, care se bucură de susţinerea unor largi cercuri vest europene (inclusiv a unora francmasonice, se pare). Prin urmare, ea trebuia să facă remarcate cât mai multe nemulţumiri şi critici la adresa puterii actuale şi să o sancţioneze pentru datoriile neachitate unor firme vest germane (asta şi spre a-şi motiva cumva graba de a părăsi Capitala sau răceala din întregul ei comportament cu propriul omolog şi cu ceilalţi reprezentanţi ai Puterii de la Bucureşti). În realitate, Angela Merkel a venit în România, nu în calitate de cancelar, ci în cea de agent electoral pentru un aspirant la scaunul de la Cotroceni. Asta chiar dacă susţinerea ei ar putea crea, pe plan intern, viitoare mari dispute şi confruntări cu un alt aspirant, gălăgios şi agresiv, din partidul respectiv, la aceeaşi înaltă demnitate în stat.
[8]Unii din interlocutorii mei pe acest subiect sunt de părere că, recurgând chiar la sprijin extern, unii lideri politici din ţară au pregătit, cu premeditare, acest eşec diplomatic de proporţii. Acest lucru s-ar datora dorinţei lor de a-l lipsi pe actualul preşedinte şi guvernul lui de a-şi trece în palmares un astfel de succes de răsunet. Mai mult chiar, speră ei, un astfel de eşec, accentuat şi de adâncirea şi generalizarea sărăciei în ţară ar crea, în viitorul apopiat, premisele căderii guvernului, dar şi suspendarea, ulterior, din funcţie a lui Traian Băsescu. Semnalez astfel de opinii, dar nu le comentez. Mă abţin nu din oportunism sau laşitate, ci îngrozit de ideea că ar putea exista în rândul clasei politice româneşti de azi indivizi capabili să sacrifice ţara şi interesele ei de dragul puterii. Dacă, totuşi, există astfel de oameni, atunci cred, cu toată convingerea, că România şi poporul român sunt condamnate definitiv şi ne putem aştepta, în viitorul apropiat, la ceea ce este cel mai rău pentru noi şi pentru această nefericită ţară.
