Experimentul e simplu: iei o broască şi o arunci într-un vas cu apă fierbinte. Broasca va sări afară, imediat. Iei aceaşi broască şi o arunci într-un vas cu apă rece pe care apoi îl încălzeşti treptat până la fierbere. Broasca va rămâne acolo până când în cele din urma va muri.
Acum iei un roman oarecare şi îl încălzeşti treptat (minim 3 ani) la un mediu social (mai) civilizat într-o ţară vestică. Te-ai aştepta ca el să se adapteze la acest mediu şi în multe privinţe să-şi “omoare” apucăturile mai puţin civilizate dobândite în trecut. Corect? Ei bine, nu tocmai. Să ilustram:
Te duci la un concert cu Paula Seling şi Iris, susţinut într-un restaurant românesc din Florida. Cum este singurul local românesc, toate varietăţile de români se adună acolo. Recitalul este la înălţime, sarmalele, mititeii şi berea Ursus îţi aduc aminte de vremurile bune din ţară, însă toate astea pălesc atunci când românul nostru doreşte cu orice preţ să-şi dea în petec. Dacă cineva îşi imaginează că o artistă de talia Paulei Seling a străbătut America numai ca să fie insultată în timpul concertului cu bancnote de 1 dolar aruncate peste pian, cam în stilul în care cineva se comportă faţă de un taraf ţigănesc la o nuntă de prin ţară, atunci înseamnă că nu a înţeles nimic. Şi de fapt asta se şi întâmplă în timpul concertului, culminând cu un neaos lustragiu, care se ridică de la masă în timpul unei piese de jazz, şi aruncând cu dolari peste artişti commandă “una de-a noastră”. La o altă masă alţi fraţi întru balcanism, ignorând complet recitalul, îşi laudă realizările măsurate în metri pătraţi de faianţă puşi la nu ştiu ce “jab” şi asta la un volum care să-i facă concurenţă până şi lui Cristi Minculescu. Până când, destul de jenată, Paula se opreşte din recital şi foarte politicos le mărturiseşte celor prezenţi că nu s-ar fi aşteptat la o astfel de primire. Deşi ne aflăm la mii de km distanţă de Ferentari, într-un restaurant destul de select aflat în plin centrul unui oraş american, totul pare dintr-o dată atât de familiar. Nesimţirea specifică, tupeul de mahala, te urmăresc inperturbabil ca o pacoste imposibil de eliminat. Singura consolare rămâne în vorba cântecului: aşa-i românu’ când se-nveseleşte… Nu degeaba spunea Andrei Pleşu că avem un suflet european şi apucături balcanice.
Incident izolat? Nici vorbă. În timpul meciurilor Naţionalei, vizionate în acelaşi local, în vara trecută, lumea putea observa cum însăşi patronul restaurantului era luat la “mişto” de către flăcăi români cu lanţuri de aur la gât, îndeajuns să fie văzuţi de la Istanbul, care îşi permiteau să facă tot felul de scene impertinente numai ca să iasă în prim plan. Jenant? Fără doar şi poate.
Te întrebi aşadar, care este explicaţia unor astfel de atitudini lipsite de bun simţ, de respect pentru cei din jur, la urma urmei lipsite de orice brumă de civilizaţie?
Ei bine, răspunsul nu este chiar simplu. Există multe variabile greu de pătruns şi deseori imposibil de înţeles.
O abordare imediată ar putea fi: lipsa celor 7 ani de acasă.
Un alt răspuns ar fi: rapida prosperitate materială, care de cele mai multe ori scoate la iveală trăsăturile negative într-un individ. O dată cu miile de dolari şi cheile unui Jeep nou poposind în buzunarele unui individ recent stabilit în vest, dispar şi puţinele inhibitţii pe care le-ar fi avut când trăia în mediocritate şi anonimat la el în “cartier”. Şi aşa mai departe…
O altă explicaţie se află într-o realitate sociologică de netăgăduit: mulţi români veniţi peste ocean, dar în principal cei fără acte, vor avea tendinţa de a coabita exclusiv cu cei din naţia (şi de cele mai multe ori statutul) lor. Aceasta este o greşeală care va aduce cu sine neadaptarea.
Dorinţa nestavilită de a face bani cât mai repede, va stopa necesitatea de a învăţa limba ţării respective. Nevorbind limba, contactul cu civilizaţia şi cultura ţării de adopţie vor fi extrem de limitate. Şi uite aşa, rămânem cine am fost, numai că acum vom avea banii şi tupeul de a arăta cine suntem cu adevărat.
Îmi aduc aminte de primele cursuri pe băncile facultăţii de Psihologie, unde profesorul ne amintea că suntem fiinţe unice, deci în majoritatea cazurilor generalizarea este în principiu greşită. Nu poţi caracteriza o naţiune prin prisma unor indivizi fără valori, chiar şi atunci când aceştia sunt cei mai vizibili. În final, soluţia la acestă problermă se află în fiecare dintre noi, oriunde ne-am afla.
Te întrebi însă, de ce oare nu se instituie o viză-de-bun-simţ care să fie obligatorie la ieşirea din ţară?
