Pictoriţa Liana Saxone Horodi a deschis o nouă Expoziţie. Puţin cam „peste mână”. La Neşer. Acolo unde se face berea cu acelaşi nume. Pe mine m-a atras acolo „hameiul” artei. Ştiam că voi avea clipe de încântare. Liana Saxone Horodi e o garanţie! Şi nu m-am înşelat. Am găsit sala de expoziţie goală. Adică fără oameni. Tumultul pereţilor însă, era fascinant. Se aflau în treabă 34 de tablouri noi, din etapa aceasta, care înseamnă, pentru L.S.H., „ revenirea de dincolo”, căci artista a trecut, cu doi ani în urmă, o operaţie pe cord deschis. Nu prea i-a plăcut „dincolo” şi s-a reîntors la lumea ei. Şi a noastră, desigur. Şi iar s-a apucat de pictat. Cu mai multă pasiune, cu patimă, cu dor . E tot ea, artista sensibilă pe care o ştiam, dar parcă e acum mai sus de sine însăşi. Găsim din nou, în pânzele ei, zbateri dramatice şi melancolii ascunse, dar optimismul său e de nezdruncinat, iar culorile de pe pânze vorbesc din plin despre acest aspect. Fire dinamică, explozivă, surâzătoare, nu o dată cu şoapte ascunse în priviri, L.S.H. cunoaşte bine durerea lumii, dar şi farmecul clipei, permanent fiind îndrăgostită de oameni şi de natura din jur. Viaţa din prejmă îi vorbeşte sufletului ei – şi copacii în felurite ipostaze, şi zidurile caselor cu patina vremii, şi interioarele, covoarele, vasele din ceramică, cerul – cu care uneori dialoghează prin crengile copacilor…
Am revăzut cu aceeaşi încântare „Casă la ţară”.Mi s-a lipit de suflet! Cum mai scrisesem, această casă obosită, cu faţada din vremuri mai vechi, cu peretele scorojit, cu o patină a timpului care ar trebui să indispună, deşi nu se întâmplă astfel. Sub modestul umbrar de frunze şi ciorchini, uşa de lemn vopsită în albastru , cu nuanţe, cu degradeuri şi cu clanţa ruginită, stă închisă. Fereastra cu obloane albastre stă şi ea închisă şi nu lasă la vedere vreun chip de fată, sau, mă rog, un ori ce fel de chip… Trecerea timpului, nostalgia trecutului, durerea (dulce) a clipei care a fost… Intreaga poveste, cu aparenţă de tristeţe, are subtextul culorii, care nu-ţi îngăduie să aluneci spre melancolie. Dragostea de a fi, de a exista, dincolo de trecerea timpului, deasupra sa, fie şi măcar prin amintirea unei lumi ce-a fost, dă lumini de bucurie sufletului păcătos de nostalgic. Iar dacă afirm că meşteşugul pictoriţei ne înfioară şi ne satisface setea de frumos, prin universul artistic al expresivităţii cromatice, al pastei pline şi pregnante, al îmbinării armoniase a „petelor de culoare”, al contra-punctelor şi liniilor şi luminilor şi umbrelor – ele impunând atmosfera trăirilor artistei – când afirm toate astea nu spun o
vorbă goală. In liniştea sălii de expoziţie a Casei de cultură, privind picturile semnate de L.S.H., mi-au venit în minte, şi de data asta, versuri ştiute şi frumoase. Apoi, din nou, parcă am auzit o doină şi un cântec de „cleizemer”. Mi s-a părut atunci, încă o dată, că strălucitul Mirel Reznic cânta la vioară „A idişe mame” şi „Ciocârlia”…
Aici ar trebui să mă opresc. Dar, cu orice risc, nu o voi face. Trebuie, numaidecât trebuie să vă spun câteva cuvinte despre o altă pânză, excelentă. Se intitulează „Fereastră deschisă”. Un interior în mov, o cameră, undeva la ţară, în mijlocul naturii. Prin fereastra deschisă – copacii verzi, în degradeuri armonios nuanţate, împreună cu alţii, desfrunziţi, îmbrăţişând, mai încolo, o casă cu acoperiş de ţiglă. Camera aceasta, din care pictoriţa priveşte afară, este, probabil, un loc unde un scriitor, un critic, sau un eseist (cu maşina de scris pe masa din mobilă veche, în stilul unei alte vremi) se retrage, împreună cu încă cineva, poate o pictoriţă cu un nume ca cel al Lianei Saxone-Horodi – pentru linişte şi creaţie. Trec peste încă destule amănunte semnificative, ca să notez că ceea ce impresionează aici în mod deosebit, este culoarea mov, un mov special, care îmbracă pereţii şi geamurile ferestrei. De fapt: mov plus albastru, plus bleu marin, plus alb şi galben şi maro. Este o euforie de mov, care, fără să vreau, mă duce cu gândul la un anume simbolism, la un Bacovia transplantat în alt mediu, nespecific lui, ba chiar invers sieşi, împletit cu o anume luminozitate, cu putinţa evadării dintr-un cotidian monoton şi ucigător. Temperamentul şi sufletul artistei străbate, se impune, se transmite optimist, într-o poveste minunată a dialogului dintre cele două medii – din exterior, al naturii fremătătoare şi din interior, al liniştii meditative.
În ansamblu – o expoziţie minunată. Farmecul acestor tablouri e dat de un numitor comun: culoarea, expresivitatea, percutanţa. Artista marchează acum, fără îndoială, o etapă superioară a creaţie sale. Ea este mai elocventă prin exprimarea sa şi, totodată, mai puternică artistic. Ea vorbeşte sufletului nostru cu uleiuri pline, puse pe pânze cu energie bine filtrată şi cu subtilitate contextuală. O astfel de expoziţie, sunt convins, trebuie să fie adusă în cât mai multe locuri importante!
Ar mai fi de comentat, desigur, şi alte tablouri, dar spaţiul de exprimare trebuie să lase loc şi pentru alte subiecte…Poate cu un alt prilej.
