EUGEN DORCESCU
UN CUVÂNT DESPRE ARTA DOAMNEI LINDA-SASKIA MENCZEL
IMPACTUL
Cu o vreme în urmă, Doamna Linda-Saskia Menczel, ne-a adresat, telefonic, mie și soției mele, gentila invitație de a-i vizita expoziția de sculptură, deschisă, exact atunci, în Piața Centrală a Cetății. Am declinat, regretând, desigur, dar din motive întemeiate, invitația. Doamna Menczel, înregistrându-mi părerea de rău, mi-a replicat, de îndată, că, dacă dorim să-i cunoaștem opera, va veni Dumneaei, cu automobilul propriu, să ne ia de acasă și să ne conducă în tihna și în intimitatea atelierului său, unde vom putea, pe îndelete, în liniște, contempla, întreba, reflecta, comenta, concluziona. Un proiect generos, foarte ispititor, ce s-a împlinit zilele trecute, într-o sâmbătă de Andrea 2022, genuină și pură, înlăcrimată primăvăratic, spre prânz, când, saturați de mesaj estetic, îmbogățiți sufletește și înduhovniciți, am pornit către casă.
Locuința Doamnei Linda-Saskia Menczel este situată într-o zonă silențioasă a Cetății, are, în exterior, o înfățișare vag patriarhală, mai degrabă atemporală, cu plante decorative, cu o alee discretă, în lungul clădirii, cu adâncimea ușor încețoșată, fluidă, a curții. Determinarea circumstanțială a celui ce deschide poarta și pătrunde în această incintă, dependența lui de anecdotica diurnă, de caracatița vremii, se diminuează brusc. Ca și când referentul, încă de la zidul despărțitor (soreg sui-generis, în semioza estetică) începe să evolueze spre semn. Pe alee, în dreptul uneia dintre uși, somnola un motan monumental, arhaic. Semn simbolic și el, baudelairean.
În interior, ne-a întâmpinat o încăpere cu fotolii și canapele, cu o măsuță pentru cafea și, de jur-împrejur, cu metalumea pe cât de diversă, pe atât de unitară, de intens unitară, dincolo de aparențe, a lucrărilor. Unitară? Da, impresia de unitate fundamentală, esențială, m-a izbit, s-a instalat în conștiință, de la prima privire. Unitate ce nu exclude, ci dimpotrivă, presupune, chiar impune diversitatea, fiindcă ea, unitatea, generează și absoarbe diversitate, în vigurosul său elan interogativ-afirmativ. Tot așa cum vacuitatea, clamată de înțelepciunea extrem-orientală, nu este echivalentă cu „nimicul”, ci cu infinitudinea posibilităților de „a fi”.
După ce ne-am așezat în jurul mesei, cu ceașca de cafea dinainte, Doamna Linda-Saskia Menczel ne-a dăruit un album masiv, conținând o sinteză, alcătuită cu mare grijă, a creației sale, împreună cu texte proprii, sau aparținătoare lui Vasile Bogdan și lui Gabriel Kelemen. Catalogul/ Albumul acesta este despărțit în mai multe secțiuni, după numărul temelor (am presupus) ce organizează substanța artistică, dar și potrivit criteriului cronologic: Draperii: 1998 – 2018, Seria Planetelor: 2001, 72 de Nume: 2006 – 2009, Biblia în bronz: 2011 – 2019, Filocalia: 2020, Musica Universalis: 2019, Mecanica Celestă a Providenței – 2022.
În timp ce doamnele conversau alături, în surdină, eu m-am adâncit, minute în șir, în cercetare albumului, cu hotărârea de-a-l aprofunda odată ajuns acasă. Mi-am dat seama că fiecare secvență pretinde (și merită) o abordare separată și un studiu specific. Dar, acea impresie inițială de unitate și statornicie semnificativă nu numai că nu s-a atenuat prin contactul cu segmentarea teoretică și vizuală a ansamblului, ci, dimpotrivă, a dobândit noi argumentări și noi temeiuri. De altfel, artista însăși pare să fi fost convinsă de acest adevăr, mai mult: ni-l sugerează chiar, de vreme ce a postat pe coperta I a Catalogului imaginea lucrării considerate, și de mine, instantaneu, emblematică: Trepte spre libertate (cf. infra).
Unitatea aceasta metafizică, mi-am zis, după o lentă preumblare prin fața lucrărilor expuse și după un răstimp de reflecție, este dată de două entități, configurate ca atare, sau prezente, discret, undeva, în zona generativă a fiecărei opere, dar sesizabile, mai limpede sau mai puțin limpede, și la suprafața structurilor manifeste. Două entități care, de fapt, par a năzui să fie, și nu doar doctrinar, ci în fapt, esențialmente, Una singură. Cea dintâi entitate este Numele, HaShem, cu 72 de reprezentări, dintre care ne oprim, oarecum aleatoriu, la: Adeneul sufletului, Starea de vis, Părintele – cu o verticală descendentă pe mijloc, Fructul Edenului – sugestie a două perfecțiuni spațiale precreștine: sfera și cubul, Libertate și Direcția – două cuburi delicat compartimentate, Împărtășire ș. a. În fine, reținem două lucrări extraordinare, ce fac trecerea de la primul suport al edificiului estetico-spiritual, Numele, la cel de al doilea – Crucea: Transformarea și Duhul Sfânt/ Ruah Kadosh.
Capitolul Biblia în bronz, precum și alte capitole, în măsuri diferite, îi furnizează Crucii numeroase și expresive întruchipări: Inima inimilor, Preoție, Cununia, Ichtis, Fiul Omului (o capodoperă), Templu pentru unul singur etc., extinzându-i dominația în teritoriul artistic și oferindu-ne, credem, suficiente puncte de plecare în edificarea comentariului.
Dar, înainte de a schița soluția noastră hermeneutică la enigma acestui amplu și complex text de bronz, care este opera sculpturală a Doamnei Linda-Saskia Menczel, să ne amintim configurația grafică a Numelui Sfânt, Tetragrama sacră: YHWH. În Exodul 3, 14, Dumnezeu i Se arată lui Moise și Se definește astfel: Ehyeh Asher Ehyeh („Eu sunt Cel ce sunt”, „Ego sum qui sum”, „ἐγώ εἰμι ὁ ὤν”).
Pe de altă parte, ne spun Evangheliile, la ordinul lui Pilat, Crucea răstignirii lui Iisus purta, redactat în ebraică, greacă și latină, echivalentul enunțului românesc Iisus Nazarineanul Regele Iudeilor. În ebraică: YESHUA HANOZRI WUMELECH HAYEHUDIM. Selectând inițialele celor patru lexeme, obținem exact tetragrma divină: YHWH.
Aici ne-a adus, iată, îngemănarea dintre Nume și Cruce. Această întrepătrundere dintre Nume și Cruce, obsesie, dramă lăuntrică (Lăuntric) este, în opinia, în convingerea noastră, arhitema creației, făcând să prisosească, în cele din urmă, atât la emițător, cât și la receptor, „Pacea lui Dumnezeu care covârșește orice minte” (Filipeni 4, 7) (cf. Pacea care covârșește toată mintea, bronz pe lemn).
Am rămas, așadar, îndelung, noi cei trei, în universul creației sculpturale, vegheați de hieratice făpturi, ce glăsuiesc tăcând. Eram singuri, în reverie, în univers, ca în căușul palmei lui Dumnezeu.
APORIA
Am avut și am încredințarea că orice obiect de studiu al științelor umaniste (operă plastică, muzicală, literară, istorică) are un sens trăit de autorul lui și un sens recuperat de comentatorul lui. Cele două sensuri nu pot coincide cu niciun chip, întrucât purtătorii lor sunt totalmente diferiți (în timp, în spațiu, profesional, temperamental, ca formație etc. etc.). Această aporie sens trăit – sens recuperat (despre care s-au pronunțat mari gânditori și hermeneuți, precum W. Dilthey, spre exemplu) nu împiedică defel comentariul critic, exegeza, ci, invers, le stimulează și le ajută să ajungă până unde genialitatea creatoare a hermeneutului le poate duce. Sensul trăit îi furnizează exegetului semne și semnale, iar acesta, preluându-le și valorificândulu-le, glosează pe seama lor, străduindu-se să recupereze cât mai mult posibil din evanescența sensului trăit. Încât metatextul nu e un duplicat anost al textului, ci o creație nouă, o creație secundă, având ca referent creația primă.
Contemplând ambianța artistică din acea încăpere fabuloasă și meditând la sensul/ sensurile acelei ambianțe, eu, în postura ad-hoc de hermeneut, am avut, dintr-odată, senzația clară că aporia pomenită, familiară mie, însoțitor fidel în atâtea și atâtea călătorii spre sens, își îmblânzește severitatea, că, pe de o parte, cele două semnificații paralele vor rămâne, da, în mod fatal, pentru totdeauna, separate, având doi emițători separați, dar, pe de altă parte, ele, semnificațiile, tind a se apropia exact prin acești doi subiecți, mai precis: prin adevărul unic (sau foarte asemănător) al ființei lor, prin aspirația ambilor (în cazul de față, a celor trei persoane prezente) spre zisa arhitemă: Yeshua Hanozri Wumeleh Hayehudim. Fiindcă ființa/ Ființa este abisul, este locul și timpul misterului absolut. Constatarea privitoare la atenuarea aporiei mi-a sporit încrederea în propriile concluzii.
FIINȚA
În felul meu de a gândi, ființa este sinteza de nepătruns dintre viață și moarte. Am formulat această axiomă (pentru mine) demult, în 2010, într-o carte de poeme, și am reiterat-o constant, în anii ce au urmat. Iar omul, de vreme ce, oricât ar încerca, oricât pozează și orice pretinde, nu poate accepta absurdul unei vieți fără nicio nădejde, este, iarăși în modesta mea optică, ființă întru mântuire, nu ființă întru moarte. (În viziunea artistei, ființa este un oval sfâșiat, chircit spre sine, convulsiv: Ființa).
Ca urmare axul definitoriu al vieții omenești, problema ei fundamentală, în fond unica ei dimensiune autentică, mi se pare a fi aspirația ființei definite (cea care sintetizează viața și moartea, în timp și spațiu) spre Ființa nedefinită (Cea care Este, în eternitate).
De aceea, eu sunt absolut convins că marii artiști sunt bântuiți, animați și călăuziți de obsesia ființei aflate perpetuu în căutarea Ființei. Iar valoarea unei opere artistice (sculptură, pictură, muzică, poezie) rezidă în cantitatea de ființă absorbită în structurile sale. Este și cazul acestei sculpturi.
SCULPTURA DOAMNEI LINDA-SASKIA MENCZEL are, drept (arhi)temă, cum am anticipat, năzuința ardentă, ca o decizie existențială, a ființei creatoare de artă, spre FIINȚA CREATORULUI a toate. Năzuință exprimată într-un limbaj plastic dintre cele mai convingătoare, cum vom încerca să probăm numaidecât. Există, deci, pentru comentator, toate premisele să admită că opera artistei, în ansamblu și în detaliu, vehiculează o mare cantitate de ființă, satisfăcând pe deplin o lectură axiologică, oricât de subtilă și de pretențiosă ar fi aceasta.
Pornim de la constatarea, ce ține de evidență, că opera Doamnei Linda-Saskia Menczel are profunzime, că genotextul și fenotextul sunt net separate, că sunt legate genezic și ierarhic, că, altfel spus, lectura imanentă este cu totul inoperantă în analiză, sarcina decriptării mesajului revenindu-i integral lecturii de factură transcendentă. Este un demers pasionant, cu o limpezime de cristal, aidoma unei punți de lumină peste un abis de întuneric, unde palpită și dăinuie Marele Sens.
Ne vom limita, însă, în cercetarea de acum, la trasarea liniilor sale esențiale, lăsând, eventual, pentru mai târziu, sau lăsând altora, mai pricepuți, dezvoltările necesare.
Primul pas este dat de abordarea strict estetică. Aceasta reține, ca modalitate privilegiată de organizare spațială (de organizare a viziunii artistice), verticalitatea (de preferință, ascensională; în Mirungere, pare a fi descendentă, ca la Părintele, vezi supra). Lucrarea tutelară, cea care semnifică intens și care dirijează, cvasi-imperativ, analiza, este Trepte spre libertate. Această operă, cu o imensă capacitate rezumativă, nu ipostaziază o verticalitate fericită, neproblematică, sigură pe sine, propriu-zisă (decelabilă și ea, dar nu cu aceeași vibrație ideatică și emoțională, în acele stranii siluete fără chip: Sine, Botez, superbul Stâlpnic, Nu judeca, Păzitorii), ci una înclinată, la un unghi mediu, un unghi cu atât mai împovărător, cu cât scara pare supradimensionată în lungime. Pe scurt, o verticalitatea tenace, neîmblânzită, dură, greu de purtat, îndepărtată de țel. Verticalitatea trudnică. Vizualul, narativul și indicibilul, ideea, simțământul și închipuirea se îngemănează și conlucrează latent, inducând, prin sugestie, asceza, starea de spirit a nevoinței, a trecerii dureroase din treaptă în treaptă, din neajungere în neajungere, spre o împlinire dorită, dar, pe cât de dorită, pe atât de incertă. Ea există, neîndoielnic, dar nu știi dacă o vei atinge, dacă ți se va revela, dacă ți se cuvine.
Un al doilea element-cheie în configurarea estetică a spațiului este golul, golul unic, compact, ce încununează scara, gol (vid) greu de substanța blocantă a beznei. Scara, deci, se târăște până la acea poartă, configurată oval, dar eșuează în bariera de întuneric. Mai mult, conturul, profilul porții par a fi desenate pe fiecare treaptă, ca un îndemn, ca o ispită, ceea ce amplifică și truda și zădărnicia ei.
La bază, la punctul de pornire (ideal, ipotetic) al scării, se află alt gol, de data aceasta multiplicat: silueta tragică a individului uman (Alchimistul, Înăuntru și afară, seria Persona etc.). Omul Lindei-Saskia Menczel este un dincolo de chip, este vidul, în care dăinuie tot bezna, probabil o altă beznă decât cea de dincolo de poartă, o beznă umană, înconjurată de chenarul unui văl ce-i asigură forma. Așa cum dincolo, sus, la zenitul scării, bezna umple golul unei porți spre Ceva/ Cineva. Umple golul porții ce ne-ar putea călăuzi înspre Nume.
Un al treilea semn iconic, prezent pretutindeni, este Crucea, cum s-a putut remarca anterior. Semn totalizator, decisiv, ce unește o verticalitate decisă, neclintită, uranică, eternă, cu orizontalitatea umano-telurică, Crucea asigură lumii și vieții stabilitate și perspectivă, eliberându-le de robia thanatofobiei, mântuindu-le.
Cunoașterea sensibilă, așadar, cea care deslușește cvasi-spontan un mesaj estetic, recuperează un tablou magnific: negura umană, doritoare (sau pedepsită) să urce scara desăvârșirii sale, neștiind, totuși, dacă acea ușă, pecetluită în negură, o va primi sau nu. Dar are nădejde, fiindcă un mare inițiat (regele Solomon) a grăit: „Domnul a spus că binevoieşte să locuiască în norul cel întunecos” (3 Regi 8, 12) și fiindcă are alături, are în sine, pecetea jertfei hristice.
Mesajul estetic zămislește spontan și poartă cu sine, servindu-le de mesager, un mesaj existențial (viața ca trudă, ca strădanie, ca incertitudine a salvării, ca suferință, ca exil, ca nădejde și credință) și un mesaj spiritual (separarea netă dintre materie și spirit, supremația absolută a duhului).
În încheierea acestui periplu, mă întreb: Care ar fi, pe scurt, trăsăturile definitorii ale acestei opere? Și-mi răspund, fără nicio ezitare și cât mai lapidar cu putință: Larg suport intelectual. Epurat și nobil orizont imaginar-afectiv. Înaltă perspectivă spirituală. Toate acestea slujite de un talent puternic, original, dezinvolt. La o asemenea operă, la umanismul ei teocentric, eul revine mereu. O asemenea operă, fiind în timp, e dincolo de timp.
„Immortalis est ingenii memoria” (Seneca).