EUGEN DORCESCU
DIACUL
(Inedită)
Privesc, pe masă, blândul meu condei:
Îl port și când nu-l port. Și zi, și noapte.
Hârtia albă, în – albă – carnea ei,
E plină de tăișuri și de șoapte.
Condei avea și tata. Însă el
Îl mânuia spre-a desluși vreo carte.
Eu am făcut la fel. Dar și-n alt fel:
Am dus condeiul tatei mai departe.
Bunicul – Dumnezeu să se îndure
De duhul lui – trudea, și el, la scris.
Plimba penița iute pe zapis,
Ca pe-o închipuire de secure.
Străbunii mei, popor întrezărit
În tulburata sângelui oglindă,
S-au sprijinit pe plug. Și, negreșit,
Pe sabie, pe lance sau pe flintă.
Îi știu pe toți. Îi simt. Plugari, oieri,
Cu snopul de săgeți într-o desagă,
Călugări, scribi, în post și privegheri,
Ori călăreți, înveșmântați în fier,
Rotind în soare lanțul greu cu ghioagă.
Din începuturi, fiecare-și duce
Destinul către mine, cel de-acum.
Eu însumi sunt fărâmă dintr-un drum,
Cu-aceleași semne: grai, și neam, și cruce.
Când Domnul e cu noi, cine să sfarme
Acest torent de duh și de cuvânt?
Condeiul meu, condeiul meu cel blând,
Călit la focul Spiritului sfânt,
E cea mai oțelită dintre arme.
12.XII.1999 – 11.VII. 2022.
