(INTERVIU REALIZAT DE MARIANA ANGHEL)
EUGEN DORCESCU ÎNTRE CĂRȚILE SCRISE ȘI „CARTEA NESCRISĂ”. ANIVERSARE – 80.
(Interviu realizat de Mariana Anghel)
MA: Domnule Eugen Dorcescu, în acest an – 2022 – al aniversării Dumneavoastră, am participat la mai multe evenimente omagiale. Mă înșel cumva?
ED: Nu. Nu vă înșelați. Am avut parte, într-adevăr, în acest an, de patru evenimente sărbătorești, ocazionate de aniversarea maturității mele târzii. Cel dintâi, la o întâlnire online a Școlii noastre de literatură „Eugen Dorcescu – 80”; apoi, cel desfășurat, chiar în 18 martie, ziua nașterii mele, ora 14, la Biserica ortodoxă din Piața Dacia, Timișoara. Această întâlnire a fost cea mai amplă și mai bogată. Părintele paroh Protopop Zaharia Pereș, Părintele Vicar eparhial Dr. Ionel Popescu și Părintele Profesor Dr. Ioan Bude au oficiat un serviciu religios și au rostit cuvinte de neuitat. Au fost de față colegii de la Școala amintită, scriitori, ziariști, artiști plastici, iubitori de literatură. S-au lansat două volume omagiale și ediția de colecție a revistei „Coloana Infinitului”, s-au rostit discursuri festive, precum și discursul-retrospectivă al sărbătoritului. S-au făcut înregistrări video și audio. Cel de al treilea eveniment a avut loc, în 14 iunie, ora 18, la Casa Artelor, în același oraș, la vernisajul expoziției de pictură a lui Emil Grama, vernisaj reproducând ampla succesiune de imagini din volumul-album, și el omagial, Synaisthesis. Emil Grama – eseu plastic la poezia lui Eugen Dorcescu. În fine, în 17 iunie 2022, ora 12, la Filiala Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România, unde Dumneavoastră, Doamnă Mariana Anghel, ați binevoit a rosti o emoționantă Laudatio, publicată, de ziarul „Timișoara”, în ediția sa din 24 iunie a.c.
MA: Și cred că nu a fost doar atât.
ED: Ei, da. A mai fost, în 24 iunie, o sărbătoare: una intimă, discretă, la care am participat numai noi, soția mea și cu mine: un prânz și o cină, pline de grație și de frumusețe, în grădina răcoroasă și intens înverzită a unui local timișorean. Acum, în plină caniculă.
MA: La acest moment de bilanț, ce însemnătate au anii aceștia despre care adesea ați mărturisit că vi i-a dăruit Domnul?
ED: O mare însemnătate. Cum știm din Psalmul 89, 10-12, „… zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani;/ Iar, de vor fi în putere, optzeci de ani; şi ce este mai mult decât aceştia osteneală şi durere;/ Că trece viaţa noastră şi ne vom duce”. Ca atare, aceste sărbătoriri au fost pentru mine prilejuri de bilanț lucid, nici patetic, nici triumfalist, nici excesiv de umil. Ele au ocazionat o retrospectivă realistă, constatativă, complet străină de orice inserturi axiologice. Retrospectivă expusă în cele două discursuri, foarte diferite, rostite de mine, unul în 18 martie, celălalt în 17 iunie. O confesiune cvasi-integrală: suport lăuntric, decizie existențială, făptuire și viețuire în și întru spirit și literatură. Pur și simplu, am trecut în revistă ce am dorit să fac și ce am izbutit să fac în jumătate de veac de trudă literară. Fiindcă, de-a lungul întregii mele vieți, am avut două axe diriguitoare: am muncit pentru a-mi dobândi pâinea zilnică și iarăși am muncit spre a-mi scrie opera (atât cât este ea și așa cum este ea).
MA: Ce suport, ce platformă estetică și existențială v-au susținut în acești ani în care, așa cum ați spus mai devreme, ați muncit pe mai multe planuri: și ca să vă câștigați pâinea de fiecare zi, dar și ca să vă scrieți opera, așa cum este aceasta: monumentală și plină de forță spirituală?
ED: Am conștientizat de timpuriu menirea și puterea călăuzitoare ale unor versete din Epistola I către Corinteni 7, 7; 12, 4: „Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul aşa, altul într-alt fel”; „Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh”.
Așadar, mi-am zis, odată ce mi-am identificat, scrutându-mă și acționând, darul (talentul literar), nu am altceva de făcut decât să-l desăvârșesc, prin studiu, și să-l pun în lucrare, fiindcă, după cum bine știm din Pilda talanților, darul (talantul, talentul) ne-a fost încredințat spre a-l valorifica. M-am străduit, deci, a trăi și a scrie potrivit acestui dreptar.
MA: Vasile Voiculescu simțea inefabil prezența divină în viața sa și nota în versuri sursa inspirației sale mistice: „Poate să știi, sunt faur de sonete/ Și-mi ațintesc pe ritmuri, îndelete/ Urechea inimii la pașii Tăi”. Dumneavoastră cum resimțiți, în mod concret, această prezență, cum v-ați elaborat poezia mistică, atât de profund ancorată în spiritualitate?
ED: Am așteptat, constant, continuu, momentul, clipa de grație, când eul creator dorea să se exprime. Stând, însă, zilnic, la masa de scris și de învățătură. Eu am străbătut și abordat, întotdeauna, evenimentele vieții la nivelul lor adânc, bazal, nu am viețuit în aparență, în superficialitate și anecdotică, ci în esența existenței, cu o intensitate dusă până la limita suportabilității – fie bucurie, fie tristețe, fie fericire, fie suferință. Nu am făcut din scris meserie, rutină. Dar nici nu l-am lăsat la voia întâmplării. Spontaneitate, da, însă o spontaneitate supravegheată de eul vital, profund. I-am lăsat scrisului prospețimea, caracterul său de vocație. Nu am pus pe hârtie niciun stih neinspirat, netrăit. Sau, dacă l-am pus, cumva, nu l-am publicat. Am fost și sunt foarte exigent cu textul hărăzit publicării.
MA: La Școala de literatură al cărei magistru sunteți, ați făcut distincții axiologice între diversele modalități de receptare a operei, atât din perspectiva cititorilor fervenți, instruiți, cât și din partea publicului larg. Cum vă raportați, ca poet, la această receptare?
ED: Cum spuneam, am fost și sunt foarte exigent cu textul destinat publicării. Concomitent, nu am fost și nu sunt câtuși de puțin sedus de slava deșartă, de notorietate, popularitate, celebritate. De fapt, de ce m-ar fi interesat și m-ar interesa așa ceva? Spre a obține aceste mult râvnite podoabe, trebuie să te pliezi, până la aservire, uneori, gustului public, oscilant, capricios, dezamăgitor. Or, eu nu țin, nu vreau, neapărat, să fiu cunoscut de ceva sau de cineva. Nu agreez compromisurile. Sunt deschis, dar nu slugarnic. Tot ce doresc, în adâncimea și esențialitatea ființei mele empirice și estetice, este să fiu recunoscut, omologat, de arta literară, în superioara (și necruțătoarea) ei specificitate. Dacă am izbutit și cât am izbutit este o altă întrebare.
MA: Care au fost liniile de forță la care v-ați conectat întregul demers artistic înainte ca operele Dvs. să ajungă la cititori?
ED: Am avut mereu prezente, în afect, minte și duh, legea estetică și legea morală.
MA: Bizuindu-se pe aceste premise, care ar fi bilanțul poetului, prozatorului și eseistului Eugen Dorcescu? Cum ați descrie, succint, tematica poeziei Dvs.?
ED: Rămânând strict la tipologie, voi spune că arhitema poeziei mele este ființa în relația ei misterioasă cu Ființa. Eu scriu despre viață și moarte (am definit ființa ca sinteză de nepătruns dintre viață și moarte), nu scriu, decât în subsidiar, despre literatură și mai deloc despre limbaj (nu sunt manierist, nu mă amuz inginerind cuvinte). Am mai declarat: sunt artist, nu acrobat. Potrivit unei distincții la care am recurs cândva, eu mă definesc, precumpănitor, ca poeta genuinus, apoi, oarecum, ca poeta doctus și foarte puțin ca poeta artifex. Și mă înfățișez contemporanilor și posterității cu două tipuri de poezie: cu poezie sacră și cu poezie profană. Cea dintâi, cuprinde stihuiri din Cărțile poetice și sapiențiale ale Sfintei Scripturi (Psalmii în versuri, Ecclesiastul în versuri, Pildele în versuri, Rugăciunea regelui Manase în versuri), stihuiri publicate, mai întâi separat, adunate, apoi, în volumul antologic Biblice (ediția I, 2003; ediția a doua, revăzută și adăugită, 2021, îngrijită, aceasta, de Mirela-Ioana Dorcescu, ambele recomandate de Părintele Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania).
Poezia profană, de la volumul de debut Pax magna, Editura Cartea Românească, București, 1972 și până la volumul Nirvana, Editura Mirton, Timișoara, 2014, a fost antologată în ediția ne-varietur Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, Editura Eurostampa, Timișoara, 2015 (608 pagini), îngrijită de Mirela-Ioana Borchin, care a scris, în chip de postfață, un eseu hermeneutic de 150 de pagini, intitulat Eugen Dorcescu sau vocația vectorială a Nirvanei.
Acestui tom i-au urmat volumele: Elegiile de la Carani, 2017; Sub cerul Genezei, 2017; Agonia caniculei, 2019; Aproapele. 111 Psalmi și alte poeme, 2022.
Adaug că trei dintre cărțile mele de poezie, Drumul spre Tenerife (2009), Poemele Bătrânului (2002) și Elegiile de la Bad Hofgastein (2010) au fost traduse în limba spaniolă (la inițiativa unor scriitori și editori spanioli) și publicate (primele două) în Spania. În 2019, Editura Arscesis din Zaragoza, Spania mi-a solicitat acceptul de a publica o antologie din poezia mea, cuprinzând cele trei volume amintite, plus o secțiune de inedite. Această ediție critică, Elegías Rumanas, Obra reunida; Selección del autor, a apărut în 2020 și a fost realizată de poetul și profesorul Coriolano González Montañez, Biobibliografia fiind semnată de Mirela-Ioana Dorcescu.
MA: O operă monumentală, cu perspective europene. Poezia Dvs. a depășit, iată, fruntariile limbii în care a fost scrisă și trăită spre a-și dezvălui filonul sacru inepuizabil și în alte limbi ale bătrânului continent. Dar ce ne puteți spune despre proza dumneavoastră?
ED: Proza cunoaște, la rându-i, două sectoare: pe de o parte, proza fantastică (volumul Basme și povestiri feerice, 2003), pe de alta, proza realistă. Aceasta din urmă este ilustrată de o culegere de povestiri ce recurg la experimentul intertextualității româno-franceze (L`histoire dune névrose, 2011), dar, mai cu seamă, de proza memorialistică: cele două ample volume de Jurnal (peste 1000 de pagini împreună): Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991-1998) și Adam. Pagini de jurnal (2000-2010), ambele apărute, în 2020, la Editura Mirton din Timișoara, întâmpinate cu mare interes de public și de critică (peste 30 de comentarii-eseu) și premiate de Juriul Filialei Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România.
MA: Deși ați spus adeseori că nu sunteți critic literar, totuși, ați reușit să oferiți criticii literare câteva instrumente de analiză eficiente în abordarea poemelor, în special a celor care trezesc în cititori simțământul capodoperei. Ce loc ocupă eseistica și critica literară în creația dumneavoastră?
ED: Am publicat, în 1975, teza mea de doctorat, Metafora poetică (Editura Cartea Românească, București). Au urmat Embleme ale realității, în 1978, tot la Cartea Românească, și Poetica non-imanenței, Editura Palimpsest, București, 2009. Am practicat, multă vreme, comentariul literar, mai ales în revista „Orizont”. Dar eu nu sunt critic literar, cel puțin nu în accepțiunea curentă a calificativului acestuia, fiindcă eu reinventez textul abordat, fără a-i neglija, însă, mesajul, arhitectura, stilul. Mai exact, eu sunt convins că orice comentariu dedicat unei lucrări literar-artistice se lovește de aporia confruntării sens trăit (de autor) – sens recuperat (de comentator). Nu intru în detalii. Spun doar că „Nenea” criticul nu e chemat să stea, cocoțat, impozant și important, pe un jilț și să dea verdicte, să împartă, de acolo, dreptatea literară, trăgându-i de urechi, admonestându-i și învățându-i cum să scrie pe sărmanii condeieri.
MA: Când spunem „critic literar” vorbim neapărat de o „instanță literară”. Care este, prin urmare, menirea criticului literar?
ED: Criticul literar are o altă (și mare) responsabilitate: trebuie să-i furnizeze (sau, măcar, să-i sugereze) istoriei literare valori, în vreme ce istoria literară îi oferă modele. Receptând onest, senin, profesionist, fratern, semnalele ce-i vin dinspre opera studiată, criticul se va strădui să înainteze cât poate de departe, în căutarea (și aproximarea) sensului trăit de autorul operei literare, pe un traseu ce pornește de la intuiția sa critică, intuiție ce-i semnalează valoarea și-l incită la lectură și interpretare, și continuă, cu mai mult sau mai puțin succes, după cum și după cât îi îngăduie hermeneutului genialitatea sa creatoare, până la o concluzie de natură axiologică. Hipertrofierea malignă a personalității proprii și imixtiunea, în judecata critică, a unor criterii străine de criteriul valoric, sunt de neconceput, de neadmis, descalificante.
MA: Ne puteți da numele unui critic, exemplar, după opinia dumneavoastră, ce activează în acest moment?
ED: Da. Modelul comentatorului ideal, pe care l-am schițat, sumar, mai sus, este ilustrat, cu strălucire, aș zice, în literatura română actuală, de criticul literar, poetul și eseistul Zenovie Cârlugea (erudiție, talent, multă știință de carte – cum cerea Pseudo-Longinus, în Despre sublim – , inteligență, enormă putere de cuprindere și de analiză, instinct axiologic, generozitate exigentă, vocație etică, empatie lucidă).
MA: Acum, la acest moment aniversar, cum ați putea evalua receptarea cărților Dumneavoastră de către cititorii și criticii care, iată, nu sunt puțini și nu sunt toți „de aproape”?
ED: Mai întâi, din unghi subiectiv, mă încearcă două simțăminte contradictorii. Cel dintâi este generat de ceea ce numesc eu „cartea nescrisă”. Da, am convingerea că un scriitor născut, nu făcut (sau contrafăcut), este definit de obsesia chinuitoare a cărții sale nescrise (și care va rămâne nescrisă). Stihia cărții nescrise m-a bântuit și pe mine, mereu, mă bântuie și acum, umplându-mă de regret și de amărăciune. Pe de altă parte, gândul că am făcut tot ce am fost în stare să fac pentru a scrie această carte îmi dă oarecare liniște. Fiecare scriere a mea și toate la un loc s-au străduit, și se străduiesc, să aproximeze statura metafizică, evanescentă, a cărții nescrise. Ca urmare, simt o oarecare împăcare, zicându-mi că, la întâlnirea cu Stăpânul, voi arăta că nu am irosit, chiar de tot, talantul primit.
Confirmarea obiectivă este de așteptat de la semeni, de la public – cel ingenuu și cel avertizat, specializat. Acest capitol al receptării este cât se poate de interesant, cum voi încerca să explic imediat. În ce mă privește, relația mea și a operei mele cu publicul amator, adică, pur și simplu, iubitor de literatură, este destul de bună. Și poezia și proza sunt citite și apreciate. Concomitent, nu mă pot plânge nici de reacția cititorilor profesioniști. Aici, însă, și mă refer la receptarea critică a oricărui scriitor, este bine să reflectăm la câteva adevăruri de ordin sociologic și cronologic. Anume, oricât de favorabil sau de nefavorabil ar fi primit un scriitor de contemporanii săi imediați, el trebuie să-și păstreze cumpătul, să fie circumspect.
MA: De ce? Sau, mai degrabă, ce factori pot altera această receptare, această confirmare literară?
ED: Judecata unui contemporan apropiat ca vârstă, mai ales dacă este apropiat și spațio-temporal, ori profesional, va fi, în mod fatal, bruiată, viciată (mai mult sau mai puțin, în bine sau în rău) de considerente non-estetice: politice, economice, de antipatii, simpatii, obligații, de invidie, de alte asemenea imbolduri foarte omenești. Cei doi actanți ai dramei estetice (scriitor, critic) se află prea învecinați în lumea non-estetică, prinși în păienjenișul relațiilor sociale. Cum se știe, s-a ajuns, uneori, la așa-numitul „complot al tăcerii”, comportament determinat de pizmă, reavoință, incompetență, cu urmări neplăcute pentru reputația à la longue a criticilor care își închipuie că tăcerea lor de grup, pusă la cale, conspiraționistă (tăcerea pe cont propriu este, firește, naturală și admisibilă) ar anula autorul și opera lui. Incomparabil mai credibile se dovedesc opiniile formulate de generația precedentă și de cea (cele) următoare, întrucât, în sânul acestora, diversele impulsuri extra-estetice nu (mai) există sau sunt mult diminuate. În fine, cele mai demne de crezare mi se par a fi reacțiile nedirijate ale comentatorilor străini de prestigiu. Aceștia chiar că nu au nimic de împărțit cu scriitorul în cauză și cu opera sa. Se întâlnesc nu în lumea empirică, ci numai în puritatea (meta)lumii artistice.
MA: Puteți detalia? Ilustrând teza de mai sus, dați-ne exemple în ceea ce vă privește, de critici și analiști ai operei Dvs, din generații diferite și din zone literare diferite.
ED: Voi da, cu strângere de inimă, cu teama că voi omite pe cineva, câteva nume, însoțindu-le de expresia gratitudinii mele. Din generația ce m-a precedat: Alexandru A. Philippide, Marin Preda, Ștefan Bănulescu, Bartolomeu Valeriu Anania, G. I. Tohăneanu, Virgil Nemoianu, Marian Popa, Ion Pop, Radu Ciobanu, Mircea Lăzărescu, Adriana Iliescu. Din generația (generațiile) următoare mie, eseiști mai tineri decât mine cu aproximativ două, trei sau chiar patru decenii: Zenovie Cârlugea, Iulian Chivu, Elisabeta Bogățan, Livius Petru Bercea, Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, Constantin Stancu, Florin-Corneliu Popovici, Silvia-Gabriela Almăjan, Anișoara-Violeta Cîra, Mariana Anghel, Mariana Pâșlea, Monica M. Condan, Marian-Cătălin Ciobanu, Ticu Leontescu, Ana-Maria Radu, Cristina-Liliana Diaconița, George Stroia. Și alții, desigur, în ambele categorii. Îi rog pe cei omiși, în precipitarea relatării, să mă ierte. Dintre străini, îi voi aminti pe spaniolii Coriolano González Montanez, Andrés Sánchez Robayna, Luis León Barreto, Jaime Siles, Rosa Lentini, Luis Sanz Irles, Maria Cinta Montagut, pe argentiniana Mónica Delia Pereiras, pe francezul Claude Le Bigot.
MA: Știu că, în preajma acestei aniversări (în 2021), au apărut, la Editura Mirton din Timișoara, două ample volume omagiale: Despre opera lui Eugen Dorcescu. Interviuri crestomație critică (2014-2020) și Eugen Dorcescu în „Timișoara”. Volum omagial-80. Ce ne puteți spune despre ele?
ED: Mai întâi, vreau să subliniez rolul extraordinar jucat, în perspectiva aniversării, și după, de ziarul „Timișoara”, sub generoasa veghe a scriitorului și jurnalistului Petru Vasile Tomoiagă. Timp de peste doi ani, între 20 martie 2020 și 15 iulie 2022, pagina culturală a publicat comentarii la scrierile mele. De aceea am și intitulat cel de al doilea volum omagial Eugen Dorcescu în „Timișoara”, vizând atât preaiubita mea cetate, cât și celebrul ziar cu același nume. Apoi, țin să remarc, deopotrivă, participarea cursanților (colegilor) de la Școala de literatură, care au, cantitativ și calitativ, o contribuție majoră la Sumarul celor două volume omagiale. Ambele tomuri au fost coordonate de soția mea Mirela-Ioana Dorcescu (coordonator și autor). De fapt, începând din 2015, Doamna conf. univ. dr. Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, prozator și eseist, s-a îngrijit, constant, temeinic și profesionist, de promovarea operei mele, realizând antologii, dedicându-i interpretări riguroase, cărți întregi, coordonând volume omagiale (trei la număr), situându-se, așadar, decisiv, cum am mai spus, între opera mea (așa cum este ea și atât cât este ea) și posteritate. Îmi îngăduiți să-i aduc aici un cuvânt de mulțumire, recurgând la o strofă din Pildele biblice, stihuite de mine?
MA: Firește!
ED: Iată memorabila Pildă 19, 22:
„Averea, casa, țarina, hotarul
Sunt de la mama ta și tatăl tău.
Dar o soție înțeleaptă-i darul
Ce-ți dăruiește Însuși Dumnezeu”.
MA: Vă mulțumesc pentru acest interviu memorabil! La mulți ani, maestre Eugen Dorcescu!
