EUGEN DORCESCU
ÎNTRE URANIC ȘI TELURIC
(Pictura neoimpresionistă a Michaelei Leahu și a lui Tiberiu Cercel)
Preliminarii
I. Vineri, 12 august 2022, înainte de prânz, aflându-mă în unul dintre minunatele pavilioane din Parcul Dacia din Timișoara, în vecinătatea Bisericii, i-am telefonat scriitorului și jurnalistului Petru Vasile Tomoiagă, redactorul-șef al ziarului „Timișoara”, spre a-i mulțumi că a publicat, în ediția din acea zi, pe pagina întâi, poemul meu intitulat Nunc stans. În conversația ce a urmat, Domnul Tomoiagă m-a întrebat dacă acceptăm, soția mea și cu mine, să vorbim la vernisajul unei duble expoziții de pictură, Tiberiu Cercel – Michaela Leahu, maestru și discipol, expoziție ce se va deschide, relativ curând, în urbea noastră.
Tot atunci, se va lansa și „Provincia Melancoliei”, una dintre cărțile Domnului Tiberiu Cercel, care s-a afirmat, de-a lungul anilor, și ca scriitor de gust și de talent.
Mi-am consultat soția, care era alături, în același pavilion, și i-am răspuns afirmativ Domnului Petru Vasile Tomoiagă. Mai mult: m-am bucurat să dau curs solicitării acestui confrate, pe care îl iubesc și îl prețuiesc, în literatură, duh și adevăr.
Bucuria mea a sporit când, prin gentilețea Doamnei Michaela Leahu, precum și a Domnilor Petru Vasile Tomoiagă și Anton Borbely, am luat contact direct, a doua și a treia zi, cu fotografiile unor eșantioane ample, reprezentative, din creația celor doi artiști, și cu volumul „Provincia Melancoliei”.
Iată-mă, acum, pregătit să comentez, pe scurt, după puteri, substanța, forma și misterul celor două universuri plastice: Tiberiu Cercel și Michaela Leahu.
II. Înainte de orice, socot, însă, necesare două precizări. Mai întâi, eu am convingerea că orice demers hermeneutic (întrucât aparține științelor noologice, științe ale spiritului), orice abordare interpretativă a faptelor umane (întotdeauna purtătoare de sens, spre deosebire de obiectele naturii, care trebuie doar să fie cunoscute, nu și explicate) confruntă, inevitabil, aporia (dificultate rațională foarte greu sau chiar imposibil de surmontat) sens trăit (de autor: pictor, poet, prozator, compozitor) – sens recuperat (de hermeneut). Cele două sensuri nu pot, în mod fatal, coincide vreodată. Pot, cel mult, fi echivalente. Sensul trăit este fluid, este datat, este puternic personalizat. El doar trimite semnale, semne, spre interpret, dar este (și îi este) cu neputință să se comunice integral. Ca urmare, interpretul preia acele semne și semnale și construiește, pornind de la ele, un sens al său, paralel celui trăit de autor, construiește un sens autonom și dependent deopotrivă. Încât autorul nu trebuie să îi reproșeze hermeneutului că nu i-a intuit, in extenso și în detaliu, intențiile. La rându-i, hermeneutul nu are niciun drept să pretindă că a epuizat semnificațiile operei supuse comentariului. Contează numai și numai onestitatea, fraternitatea și frumusețea celor două semioze interferente, contează cele două genialități creatoare, diferite ca intenție și natură: limbaj prim, limbaj secund.
În al doilea rând, mi se pare util să reamintesc cele trei definiții canonice, imuabile, ale artei, instaurate încă din Antichitate: Mimesis (relația autorului cu mediul, demers prevalent în clasicism), Catharsis (relația autorului cu sine, cu lăuntricitatea sa, relație cultivată preferențial în romantism, suprarealism, expresionism), Poiesis (relația autorului cu aspectele formale, structurale, constitutive ale operei, orientare obsesivă în modernism, cubism, artă abstractă). Cele trei dimensiuni sunt prezente în orice lucrare de artă, dozajul doar diferă, de la o lucrare la alta, de la o perioadă la alta.
Pictura lui Tiberiu Cercel (infra: TC) și a Michaelei Leahu (infra: ML)
I. Încadrarea estetică
Lecturând pictura celor doi artiști cu această grilă teoretică, vom observa, numaidecât, că Domniile lor valorifică echilibrat, matur, cele trei domenii de referință. La ambii, întâlnim un Mimesis ponderat, chiar sceptic, în orice caz creator, diluat de o privire (neo)impresionistă: Insula, Flori și fructe, Iarna colorată (TC); Evadare, Îndrăgostiți la Veneția, Vas cu flori, Zorii pe Bega (ML).
De asemenea, un Catharsis decent, neclamoros, dar trebuie să reținem: intens, așa cum vom arăta mai departe. Deocamdată, trimitem la câteva titluri: Așteptare, Copilărie, Alb-negru, Sirena la Veneția, Fereastra timpului (TC); Flori, Peisaj de toamnă, Meditație (ML).
În fine, Poiesis-ul este, la fel, moderat, construcția tabloului evidențiind o cumpănire înțeleaptă între impulsuri și tendințe, ceea ce sporește, prin ambiguizare, tensiunea latentă (dar și manifestă) a receptării. Avem a face, la ambii artiști, cu un tradiționalism deschis la câștiguri moderniste, dar prudent în a le adopta prea generos. În ce mă privește, apreciez superlativ acest mod de gândire artistică: deschis, dar nu slugarnic. Cei doi pictori par a nu agrea moda, rămân credincioși imperativelor propriei înzestrări, de factură precumpănitor, am zis, impresionistă (bucuria coloristicii și a luminii difuze: Flori și fructe, Iarna colorată, Maluri – TC; Monocromie, Natură statică cu fructe, Sărutul – ML). Două excepții certe, la Doamna Michaela Leahu: Tandem acrobatic și Zbor floral, unde artista renunță la asemănarea imediată, metafora plastică recurgând la figurarea abstractă a ideii subiacente.
II. Forma operelor poate fi abordată la următoarele paliere:
Desenul este liber, dezinvolt, lipsit de rigiditate, ca într-o subtilă sinteză masculin-feminin, favorizând curbele, în ușoara defavoare a liniei drepte, prezentă, însă, relativ frecvent, și aceasta: Jarul verii, Pasărea orizontului (TC); Peisaj de toamnă, Vas cu flori (ML).
Culoarea, caldă, în tonuri, în genere, ruginii, în asociere (mai cu seamă la Doamna Michaela Leahu) cu azuriul pal, cu limpezimi matinale, evocă lentoarea, melancolia, chiar thanatofilia toamnei sau reveria lividă a zorilor. Sunt de remarcat, de asemenea, atât tonurile diafane (Fluture și vioară, Flori – ML; Maluri, Flori și fructe – TC), cât și carnalitatea, vigoarea tușelor, la ambii artiști: Vas cu flori și fructe (ML); Jarul verii (TC).
Organizarea spațiului relevă cultivarea, la amândoi pictorii, atât a verticalității, cât și a orizontalității. Cea de a doua, orizontalitatea, coagulează forme vag sferice (ideal al perfecțiunii clasice), în întrepătrundere cu ascuțimi și colțuri cubiste: Drum cotit, Casa la mal (TC); Natură statică cu fructe, Vas cu ochiul boului (ML). Verticalitatea, însă, este valorizată complet diferit de cei doi artiști, așa cum vom arăta mai departe.
Organizarea picturală a timpului în flux este sumară. Nu există, de pildă, imaginea, indubitabilă, a unui râu. Consemnăm, ca o firava excepție, malurile (Malul din vis, Casa la mal, Maluri – TC). Se reține, însă, sugestia unui zbor de pasăre, în direcție inversă cu trupul întins pe nisip (Jarul verii – TC), sugestia zborului fiind regăsită în Fereastra timpului – TC, unde, fapt absolut remarcabil, apare o clepsidră. Consemnăm, de asemenea, figurarea abstractă a zborului floral (Zbor floral – ML). Dominante rămân neclintirea, eternul prezent al imaginii plastice: fragment de lume, de închipuire, de simțământ, de gând, imobilizat de privire, extras din neîntrerupta curgere a tot ce există (trimit la aceeași memorabilă Fereastră a timpului). Este foarte interesantă o atare pictură fără inserții neîndoielnice de trecut și viitor, fixată, mai mult decât altele, doar la autarhia prezentului. Dar, acest cosmoid, înzestrat cu contur, culoare, situare în timp și spațiu, această Formă trebuie să aibă (și chiar are) substanță, trebuie să aibă (și chiar are) un sens.
III. Substanța este decelată de analiza atentă a limbajului plastic și comportă mai multe segmente (niveluri) semantice:
Temele tablourilor vizează, în linii mari, peisajul (natural, social, intim), persoana umană, obiectele și ființele vii din preajmă. Acesta este primul strat de semnificații, recuperat din mesajul manifest, imediat perceptibil.
La o treaptă mai adâncă, se află structura temperamentală a creatorilor, decantată din cercetarea kineticii și a proxemicii personajelor plastice: om, animal, peisaj, obiect și din asumarea intuitivă și rațională a liniei, culorilor, perspectivei. Constatăm, în dreptul Doamnei Michaela Leahu, sinteza imaginativ-afectivă, iar în dreptul Domnului Tiberiu Cercel, sinteza imaginativ-reflexivă. Ca urmare, mesajul Doamnei Michaela Leahu este precumpănitor liric, iar cel al Domnului Tiberiu Cercel, precumpănitor conceptual.
La nivelul următor, cel al atitudinii existențiale, de mare folos în analiză se arată verticalitatea. Observăm că Doamna Michaela Leahu este fascinată, prioritar, nu exclusiv, de verticalitatea ascensională, de vastitatea celestă, cosmică, diurnă, uranică (Peisaj rustic I, Peisaj rustic II, Îndrăgostiți la Veneția, Îngerul la Veneția, splendidul Peisaj de toamnă etc.), în timp ce Domnul Tiberiu Cercel, apelând, în trecere, și la o verticalitate oarecum indiferentă ideatic, suficientă sieși, în plan vizual (Compoziție), este atras, prioritar, nu exclusiv, de verticalitatea descendentă, de vastitatea lăuntrică, umană, neguroasă, nocturnă, pândită, constant, de un mister ermetic: „Mă tulbură în peisaje, mai ales în cele impresioniste, drumurile care dispar după un șir de case, după un deal, după un orizont, indiferent că duc spre adâncimea spațiului sau spre adâncimea mea”, se destăinuie autorul în cartea sa, „Provincia Melancoliei”, p. 96; Această verticalitate ad inferos, nu beneficiază de un vector vizibil. Ea este dedusă de hermeneutul atent la sensurile ce animă, din adânc, anecdotica plastică. Să se vadă, de pildă, cum persoana umană, tăcută, preocupată, este însoțită, perpetuu, de ființe ambigue, stilizate, spre a dobândi o înfățișare feroce: Așteptarea, Copilărie, Alb-negru. Ba chiar doi cai sunt vegheați din apropiere de vietăți stranii, greu identificabile, semne expresive pentru ideea de malefic: Pasărea orizontului. Aidoma, către sirena ce pare a-și cerceta atentă ambianța, se îndreaptă două gondole monstruoase, cu alură de balaur: Sirena la Veneția. Omul firesc, animalul, peisajul aparțin, în cele din urmă, teluricului. Consemnăm, sporadic, și la Doamna Michaela Leahu, intruziunea stării de spirit și a meditației sumbre, cum probează foarte izbutitul tablou Floarea soarelui. Sau chiar Sărutul. Așadar, viziunea estetică a celor doi pictori se definește prin balansul uranic – teluric: cel dintâi concept aplicându-se, fără rezerve, Doamnei Michaela Leahu, cel de al doilea – Domnului Tiberiu Cercel.
Din unghi metafizic, entitatea ce veghează arta Doamnei Michaela Leahu, artă ce a depășit intuiția neantului și angoasa, este angelicul. Entitatea ce cârmuiește arta Domnului Tiberiu Cercel se lasă mai greu decriptată, fiind, bănuim, generată în acea zonă de beligeranță dintre intuiție și revelație. Această prezență tenebroasă, acest spectru tutelar, ar putea fi chiar demonicul (ca la maestrul Domniei sale, Emil Cioran).
Forma mentis, așa cum transpare ea din mesajul explicit și, mai ales, din cel latent, ni se pare a fi iarăși distinctă la cei doi artiști. Impulsul și conștiința artistică ale Doamnei Michaela Leahu se întemeiază, organic, chiar dacă, deocamdată, timid, pe o viziune teocentrică: Îngerul la Veneția, Mănăstirea Stelea la Târgoviște. La Domnul Tiberiu Cercel, invers, ele pornesc dintr-o viziune antropocentrică. Să se vadă un cuplu, un portret, amândouă în culori sângerii, dar și o prezență umană fantastică, însoțită de inorog, toate mustind de temeri și de taine: Albastru și roșu, Aura, Femeia și inorogul. Fantasticul este prezent și în Sirena la Veneția.
Autodefinirea estetică identifică, la Domnul Tiberiu Cercel, o imagine simbolică, sintetică, a solitudinii, însumând întregul spectru reflexiv-imaginativ și coloristic aflat la dispoziția autorului: Insula. Acesteia, i se alătură, oarecum programatic, Compoziție. Pe de o parte, deci, farmecul singurătății absolute: Insula. Pe de alta, imensa sociabilitate estetică a artei pentru artă: Compoziție. Pentru Doamna Michaela Leahu, o asemenea pereche rezumativă, desăvârșită, artistic și metaartistic, ar putea fi reprezentată de Evadare: pe cât de simplă și de luminoasă, pe atât de profundă și de polisemantică referire la destinul empiric și artistic al eului, și de Îndrăgostiți la Veneția – surprinzător ipostas antropocosmic.
IV. Concluzii
Cele două orizonturi existențial-estetice, viguroase și originale, generează opere plastice dense, profunde, tinzând, formal și semantic, către idealul excelenței. M-am bucurat, cu mintea, cu inima și cu duhul, contemplându-le, m-am bucurat comentându-le, mă bucur, acum, felicitându-i pe expozanți și împărtășind iubitorilor de artă rodul trudei și încântării mele, stimulate și vegheate de spiritul aporiei sens trăit de autor – sens recuperat de hermeneut, la care m-am referit în debutul acestor șiruri.
