EUGEN DORCESCU
POEZIA ZOIEI ELENA DEJU
Poezia Doamnei Zoia Elena Deju (Limpezimi de mărgăritar, 1994; Iluminări în amurg, 2005; Măiastra cerului, 2008; La Ghetsimani, micro-psalmi, ediție trilingvă, 2009; Îngerul din cadru, 2011; Pridvor de septembrie, 2013; Pridvor de veghe, 2013) atrage atenția, frapează chiar, încă de la lecturarea și aprofundarea primelor stihuri, printr-o cu totul originală sinteză dintre delicatețea dicției (pe de o parte) și uimitoarea forța intrinsecă (discretă, însă, tainică) a mesajului (pe de altă parte). Această tensiune, intens productivă sub raport estetic, face ca versuri suave, enigmatice, abia șoptite, să poarte o grea, adesea o copleșitoare încărcătură semantică, generată de complexitatea, de profunzimea, de abisalitatea vieții sufletești:
„de aici se poate vedea
până departe în suflet
și în desișul de semne
al marelui zodiac
prin spărtura
cometei
șesurile neantului
și până departe
potecuța pe care ai venit
și estuarul
în care te așteaptă
ca o ghilotină
fântâna cu cumpănă
în susurul pleoapei
în zbaterea candelei”
(panoramă)
De aici, adică din „chilia sufletului” (p. 10) sau, mai curând, de pe „stânca sufletului” (p. 35), sinonimii ad-hoc pentru consacratul „acies animae”, sinele își arată nemărginirea, absorbind nemărginirile lumii și lăsându-se, la rându-i, cu duhovnicești delicii, sobre, deloc retorice, deloc exclamative, absorbit de universul contemplat din „pridvorul pleoapei”:
„de parcă ai întâmpina
Răsăritul
mărgăritar pe muchea
amiezii –
jos
în ferigile văii
un copil cu ochii
atârnaţi
de vulturul zânatic
şi rotitor
în pridvorul pleoapei
un dor de câmpie
coaptă (amintire
şesoasă) şi stele
de mare”
(în pridvorul pleoapei)
Parcurgând textele, foarte bine alese și profesionist înmănuncheate în volume (căci o carte e o structură vie, nu un amalgam), constatăm că eul liric explorează, senzorial, emoțional, reflexiv, cu mare atenție, ambianța concretă, că tresare la semnalele acesteia, că și le asumă, că își asumă, deci, aparența (evenimente, obiecte, peisaj), dar și că, deopotrivă, o fluidizează, o traversează, o depășește, trece dincolo de ea, fără a o nega, fără a o abandona sau a o pierde, fără a o ignora sau repudia, ci glisând de la sensibil la inteligibil, de la materie la duh, asimilând-o la nivel spiritual, aducând lumea cu sine într-o largă și fericită iluminare, într-un zbor metafizic, spre nebănuite înțelesuri, spre esențe. Peisajul este absorbit în lăuntricitate și spiritualizat. Lăuntricitatea este proiectată în afară, părând a deveni totuna cu priveliștea.
Astfel, eul creator atinge și își apropriază beatitudinea calmă, desăvârșită a unei vaste perspective, deopotrivă exterioare și lăuntrice, a unei foarte personale perspective antropocosmice asupra existenței, perspectivă potrivit căreia om și lume tind a-și egaliza dimensiunile și durata:
„din nerostite
cuvinte
numele zării
şi împăcarea
din potrivirea
poemului
cu respiraţia
preajma zării
departele sinelui”
(departele)
Viziunea antropocosmică este însăși arhitema poeziei acesteia, o poezie profund originală, demnă de talentul, viețuirea și lucrarea unui homo spiritualis. Din nucleul fertil al arhitemei pomenite (relația bidirecțională, cvasi-echivalența om – cosmos) decurg toate temele și toate motivele particulare, altfel spus toate întâmplările, toate pretextele declanșatoare de discurs, tot ceea ce descoperă ochiul lăuntric și tot ce reține reflecția, în urma contemplării, din „pridvorul pleoapei”, a ineditului peisaj antropocosmic – în fapt, un cosmoid susținut și întărit de elanul rugăciunii:
„autumnale ofrande
arcuiesc gânduri
înstrugurate
o brumă stelară
în iluminări
de zăpezi –
acolo
lângă tâmpla
bisericii
adăstând
în pulsul grăbit
al rugăciunii”
(iluminări de zăpezi)
Acest Om, care a trecut dincolo de „a ști”, ajungând la „a crede”, forma ultimă a cunoașterii, acest Homo spiritualis, este senin și grav. S-a eliberat de egoism, egocentrism, narcisism, de vane orgolii, de trufie. Starea sa sufletească este încredințarea. Cultivă iubirea agape, cea non-instinctuală, cea întemeiată pe convingeri. E împăcat. Nu este, însă, întotdeauna și neapărat, fericit. Mai exact, el cunoaște o fericire a lui, tăioasă, silențioasă, devoratoare, o permanentă situare metafizică între evidența vieții și așteptarea înfrigurată, cvasi-frenetică, a morții. Iată clipa unei acutizări a crizei existențiale:
„un dor ascuţit
pe gresia
aşteptării –
în răscrucea
bătătorită
de hora iluziilor
bate toaca”
(dor ascuțit)
Sau. spre a contura, mai limpede încă, tabloul, pendularea perpetuă între „aproape” și foarte „departe”:
„nu-i timp de adăstat
în livada cu fragi
nici să desenezi
căsuțe fumegânde
înecate-n omăt –
tot mai aproape
de jarul Căii Lactee
și tot mai înstrăinată
de mine însămi –
pierzându-te
poți să te regăsești
pentru a nu mai uita
de tine
niciodată”
(tot mai aproape)
Toată această substanță lirică neliniștită, toată această dezbatere existențială înaintează, firesc, organic, cum anticipam mai sus, spre iluminarea credinței, spre elogierea Creatorului și a Mântuitorului, iluminare și laudă prezente, mai cu seamă, în volumul La Ghetsimani, conținând „micropsalmi” de remarcabilă concentrare și forță expresivă (tehillim).
Reproducem câteva asemenea mărturii psaltice. amintind, parcă, de smerenia vechilor peveți, ce slujeau la strană, sfâșiați între întinările vieții, nădejdea iertării, a mântuirii și viziunea reintegrării genezice:
„Plumbuitele picioare –
rătăceau prin tenebre;
pierdusem cărarea!”
*
„Cu slava Ta să mă îmbraci –
izbăvirea Ta,
pune-o în rana sufletului!”
*
„Înnoieşte cu Duh mântuitor –
Sufletul,
Doamne al Milei!”
*
„Pământ roditor fi-voi –
întru desnădejde
şi bucurie!”
Este nevoie de multă energie creatoare, de hiperluciditate și necruțare de sine, de viețuire în duh, pentru a ajunge la asemenea performanțe ale subtilității de sens și ale finisării expresiei. Nu era cu putință, deci, o mai adecvată la context descripție și calificare analogică a poemelor Doamnei Zoia Elena Deju decât aceea pe care poeta însăși ne-o oferă:
„taur ridicat
din praf
poemul îşi scutură
coama –
din horbote de irizări
augustane
se-alege
Înaripatul
văd totul
din văluritul lan
de secară
cu luna-n tălpi
şi stelele-n palmă”
(viziune)
Vom spune, în finalul acestui comentariu, că o poezie precum cea a Doamnei Zoia Elena Deju nu este la îndemâna oricui – poet sau exeget. Cel dintâi, poetul, nu va putea să o scrie oricând și oricum, dată fiind natura cu totul personalizată a reflecției și a inspirației care au zămislit-o, dată fiind altitudinea ideii trăite ce animă fiecare text și fiecare stih. Anume: caracterul iluzoriu al cunoașterii empirice, realitatea de neclintit a Celor ce sunt, întrezărirea indistincției om/univers.
Or, la noi, din păcate, înflorește (și se veștejește repede) o poezie lipsită de orice orizont, de orice sentiment și de orice ideație, „o însăilare de nimicuri” (Șerban Foarță), nu o dată încărcată, brutal, de obscenități. Iar în domeniul hermeneuticii, supraviețuiește, inerțial, resuscitat, reformat, dezorientat și confuz, sărmanul ateism științific de odinioară, garnisit, pe alocuri, cu gesticulații și țâfne, fără nicio urmă de spiritualitate, de metafizică, inclusiv de mult îndrăgita, cândva, dialectică, făcută să explice și să justifice orice. O asemenea „metodă” nu are acces, nu poate, chiar dorind, să aibă acces la o literatură întemeiată spiritual, la o literatură pentru care Dumnezeu există, așa cum sunt etericele scrieri ale Doamnei Zoia Elena Deju.
Ca urmare, celălalt actant al dramei literar-estetice, interpretul, chiar dacă nu este un ins totalmente mundan, va avea mari dificultăți să decripteze simbolurile unui atare discurs liric, în absența unei extinse informații de filosofie a culturii (și de filosofie și estetică, în general), în absența călăuzirii Sfintelor Scripturi, în absența unui temperament larg deschis spre misterele Ființei.
Eu sunt convins, am spus-o mereu, că valoarea unei opere literare (a unei opere artistice) stă în cantitatea de ființă pe care acea operă o conține, ființa fiind, în opinia mea, așa cum am afirmat adesea, inclusiv în scris, sinteza de nepătruns dintre viață și moarte.
În poezia Doamnei Zoia Elena Deju palpită o apreciabilă cantitate de ființă. De aici, marea ei valoare umană și artistică și, tot de aici, entuziasmul adânc ce a întemeiat, motivat și îndreptățit aceste mult prea succinte glose ce-mi poartă iscălitura:
Eugen Dorcescu
Timișoara, 15 octombrie 2022.
