EUGENIA ŢARĂLUNGĂ – ENDO, META, EPI, PARA TEXTE LIRICE

0
12
TARALUNGA-Eugenia-2xwb

TARALUNGA-Eugenia-2xwbEugenia Ţarălungă a debutat cu volumul de versuri mici unităţi de percepţie (Editura Muzeul Literaturii Române, 2002), cu care a obţinut premiul de debut al USR. Din anul 2004 deţine rubrica Breviar editorial la prestigioasa revistă „Viaţa românească” din Bucureşti. Despre acest volum s-au spus lucruri definitorii pentru demersul liric al poetei, pe care trebuie să le menţionăm, întrucât volumul biu. poeme şi texte-bloc (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010), pe care-l comentăm, îl completează pe primul (deşi Dan C. Badea nu credea că un nou volum în aceeaşi formulă expresivă ar fi de dorit). Criticii şi poeţii au remarcat următoarele aspecte stilistice:

– dezinvoltura „de tacla”, imaginile învolburate şi de o prospeţime primăvăratică (Al. Cistelecan);

– bogăţia limbajului (neologisme, termeni din toate domeniile) care maschează senzualitatea liricii (Dan C. Mihăilescu);

– expresia dură şi şăgalnică totodată (Geo Vasile);

– simbolurile familiare din zona diafanului (Dan C. Badea);

– limbajul care sparge tiparele obişnuite ale poeziei româneşti (Ruxandra Cesereanu);

– flash-urile ironice (Marin Mincu);

– frazarea neostentativă şi subtilă (Ioan Es. Pop). Şi tot el conchide admirabil, sintetizând astfel poezia Eugeniei Ţarălungă: „E ca şi cum un spadasin în duel cu sine însuşi s-ar răni sub stern încă înainte de a porni împotrivă-şi şi, în locul replicii neiertătoare, ar face o neaşteptată reverenţă.”

Voi trece acum în revistă observaţiile (extraestetice) făcute de critici privind semnificaţiile micilor unităţi de percepţie, utile demersului meu de relevare a aspectelor gnoseologice din poezia românească (începând cu Nichita Stănescu). Aşadar, micile unităţi de percepţie reprezintă:

– fragmentele pulverizate ale fiinţei noastre, care îşi caută coerenţa tinzând la refacerea totalităţii (Al. Condeescu);

– „centri pulsatili din a căror variată şi fină întrepătrundere de efecte se compune obiectul liric (o fenomenologie a iubirii), se proiectează pe o pânză atât de subţire, încât obiectul se aplatizează, până într-acolo că poate deveni evanescent.” (Dan C. Badea);

– „cuante de energie re-semnificantă” care „traduc ritmul respiraţiei interioare”, „nodurile unei ordini ascunse, într-o continuă şi discretă reaşezare, care scapă controlului nostru” (Florin Caragiu);

Acum pot să-mi etalez viziunea mea asupra poemelor şi textelor-bloc din volumul biu (cu bonus poeme α pentru elfi) semnat de Eugenia Ţarălungă (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010). Fără-ndoială, autoarea este pasionată de structura fizico-chimică a lumii (atomi, cuante) şi mai ales de miracolul alcătuirii fiinţelor vii (întâlnim referiri la cromozomi, mitocondrii etc). De aceea, micile unităţi de percepţie îmi par, similar atomilor fizici, cele mai mici stări sufleteşti care îşi mai păstrează identitatea. În volumul de debut, Eugenia Ţarălungă realizează o introspecţie microcosmică până la aceste ultime particule de stări sufleteşti. Demersul continuă şi în volumul pe care-l disecăm, aventurile lui biu fiind iniţiatice. De această dată, avem şi unităţi macroscopice, fiinţele umane.

A sosit momentul să dezvălui cheia prin care interpretez poezia gnoseologică în genere. Din acest punct de vedere, poetul se poate situa în următoarele ipostaze:

– în aparenţă, privind aparenţele;

– în aparenţă, privind esenţele;

– în esenţă, privind aparenţele;

– în esenţă privind esenţele;

– în imaginaţie pură, după ce a pulverizat esenţele.

Pe care palier o putem situa pe Eugenia Ţarălungă? (Regia îmi cere acum să luăm un moment publicitar pentru a mări suspansul).

După părerea mea, din punct de vedere gnoseologic, poeta reprezintă un caz aparte. Ea se situează în interiorul existenţei şi rămâne ancorată acolo. Trosc! Dar nu-i atât de simplu. Existenţa, pentru Eugenia Ţarălungă reprezintă aparenţa sau esenţa? Aici e aici! Cred că pentru poetă aparenţa şi esenţa sunt sinonime, cu alte cuvinte, acestea reprezintă aceeaşi curgere heracliteană, neexistând, în existenţa noastră efemeră, repere absolute, eleate (Dumnezeu, suflete nemuritoare, iubire absolută, artă eternă etc).

Eugenia Ţarălungă cercetează analitic (avalanşă de organe, ţesuturi şi nume proprii – bărbăteşti, fireşte – culese din anatomia umană, stau mărturie), mărunţind existenţa până la mici unităţi de percepţie; dialoghează cu semenii; descrie faptele oamenilor dar nu le comentează/judecă. Cu bună ştiinţă, rămâne captiva condiţiei umane şi nu îşi permite nici o privire din afară: „Eu am crezut că mecanismul acesta are un joc/ un spaţiu de libertate între piesele componente/ când colo totul e intricat ţeapăn/ nu doar moartea aduce rigoarea de neabătut/ rigor mortis/ limitări ale gradelor de libertate hiene/ aferente traiului în comun pe planetă// nu doar tu eşti prins de viu în urzeala asta/ în bătătura de cânepă aspră/ cât de flexibilă e pânza asta de sac?” (sac fără sipet)

Deşi relaţiile sociale sunt nedrepte, poeta nu se revoltă, doar constată (e şi acesta un mod de protest pasiv, desigur): „sunt la mâna altora/ alţii mă ciufulesc, alţii mă poticnesc, mă îngenunchează,/ mă vântură, mă tranşează, mă fulgeră,/ mă centrifughează până la decantare” (casa luminată a sărbătoare).

Poeta ţese pânza sa lirică împletind mai multe fire: al existenţei, al absurdului condiţiei umane (în descendenţă existenţialistă), al ironiei etc. Dacă le-ar folosi numai pe primele două, urzeala s-ar destrăma. Dar ironia şi ludicul conferă rezistenţă ţesăturii. Pe pânză sunt brodate toate problemele lumii: creştinismul în derivă, amănuntele zilnice ale vieţii noastre fără sens, degradarea omului până la instinctele primare, comportamentul inuman al unor mame etc. Nu sunt uitate problemele specific româneşti, aflate la ordinea zilei: agitaţia politică (revoluţia, sau ce o fi fost, demonstraţia maraton de la Piaţa Universităţii, deprecierea valorilor în perioada postdecembristă etc.).

În această urzeală existenţială „biu (un alter-ego al poetei) află că există”. Călătoria sa, de la începutul volumului, se desfăşoară, cum ar zice Mircea Eliade, în interiorul sufletului său. Întrucât în lirica Eugeniei Ţarălungă esenţa nu există, „drumul spre centru” de care vorbeşte istoricul religiilor, toate evenimentele au aceeaşi importanţă. Dacă nu există un centru privilegiat, acesta se află pretutindeni sau nicăieri.

În condiţia noastră de fiinţe muritoare, nimic nu se poate împlini. Poeziile de dragoste, fruste şi tandre, sunt „dureros de dulci”: „golit de sânge acum, dreptul care, atunci când îl pusesem peste el, genunchiul meu flectat peste genunchiul lui întinşi amândoi, el spusese că a crezut că va începe brusc să leviteze. nu s-a întâmplat aşa. ba, mai mult, nu s-a întâmplat nimic de atunci.” (marţi, cândva ziua mea bună, 12 iulie, o zi înainte de 13…). Nu mă pot abţine să nu citez acest fragment dintr-o poezie de dragoste care vizează, la modul postmodernist hiperironic, absolutul: „habar nu avem cum vedem/ şi de ce uniunea aia mistică e posibilă/ câteodată/ pe alocuri/ şi fără manuale şi reviste sau imagini pe google/ de ce 2 devin una şi cred că asta-i pe vecie/ cred atunci momentan// şi sângele li se amestecă/ şi respiraţiile li se amestecă/ şi sistemele solare/ atomii cât de mici/ vederi viziuni şi căutări pe google/ futaiuri mistice pe alocuri” (de ce 2 devin una şi cred că asta-i pe vecie).

Acum să revenim la registrul grav. Concluzia deprimantă a cărţii ar fi că nu putem ieşi, din lumea care ne ţine captivi, decât prin extincţie: „mie nu mi-a reuşit nimic pe pământ”; „tu ai vrea ca viaţa asta să nu se mai sfârşească/ eu n-am ştiut niciodată cu ce s-o umplu/ şi nici nu mi-a păsat de umplutură/ lasă, noi o să avem copii în cer” (sânge îndesat între copertele abia depărtate).

Din viziunea unei lumii descentralizate, decurge atenţia acordată, cu egală măsură, tuturor problemelor omeneşti, grave ori minore deopotrivă. Iată câteva evenimente contemporane tratate cu ironie, inteligenţă şi condescendenţă: „am ajuns în rândul lumii/ am şi eu un mall la colţul nordic al blocului/ un hipertemplu al cumpărăturilor de sezon/ preţul spaţiului din jur crescuse brusc/ nu ştiu dacă preţul timpului cauzase asta” (orice încăpere devenea briliantă).

Deşi nu pare la prima vedere, poezia Eugeniei Ţarălungă este gnoseologică. Dar judecăţile autoarei rezultă, prin ricoşeu, din descrierea evenimentelor, astfel alese încât să devină semnificative, simbolice, simptomatice, nu din comentarea acestora. Îmi pare că poeta poartă o mască pentru a-şi ascunde fragilitatea sufletului. Acesta se dezvăluie, pe alocuri, în poezia de dragoste sau în atenţia pe care o acordă suferinţelor/ problemelor umane. Există totuşi, ca ideal, o lume mai bună spre care poeta tinde fără entuziasm: „noi, îmi închipuiam eu, făcând parte dintr-o altă lume, superioară, mai albă, cu rădăcini doar în spectrul multicolor al lumii fizice, aşa credeam. Spre ce gonim? Spre ce ne târâm?” (13 iulie).

În prefaţa cărţii, Ruxandra Cesereanu afirmă că Eugenia Ţarălungă aduce noutăţi în lirica românească. Autoarea confirmă observaţia, cu o notă de autoironie: „scotocisem în căutare de cuvinte şi extinsesem graniţele/ elastic/ toate graniţele până la limita de rupere/ eram obişnuită cu dinamitări de tot felul// mereu industria militară acaparase/ cercetarea de vârf în toate domeniile ştiinţifice// numai cuvintele scăpaseră monopolului” (roboteam până ajungeam la gândire).

Într-adevăr, fiecare poet autentic, şi mai ales original, extinde spaţiul liric, adăugându-i noile imagini create de el însuşi. Şi Eugenia Ţarălungă (originală până în măduva oaselor) a înnoit atât lexicul poetic (cu neologisme, termeni ştiinţifici, selectaţi cu precărere din ştiinţele sale preferate: biologia, anatomia, fizica şi chimia), cât şi imaginaţia lirică (prin asociaţii neobişnuite de cuvinte, descoperind noi perspective de relevare a sufletului nostru).