Sunt doar un emigrant pierdut, într-o lume plină de mistere,
un emigrant ce s-a luptat, pentru noroc, din răsputere.
Sunt un copac dezrădăcinat, cu limba uscată de cuvinte,
necunoscute de inimă, fascinat, de un destin, de legăminte.
Absorbind lacrimi din soare, îmi încălzesc sufletul hoinar,
și plin de doruri și candoare, sunt amăgit de-un drum imaginar.
Și codrii s-au înstrăinat de mine, mă simt precum un pui de urs domesticit,
și calc prin cioburile vremilor străine, prin nepăsarea oamenilor care m-au rănit.
Mă uit acum pe cerul purpuriu, ce poartă atâtea suflete creștine,
suflete frumoase ce lin s-au înălțat, în singurătate, spre căi senine.
Sunt printre străini pierdut, uitat, de țară și datini dezrădăcinat,
sunt un străin printre străini, sunt totuși cel ce nu v-a uitat.
Sunt doar un emigrant pierdut, într-o lume plină de mistere,
un emigrant ce s-a luptat, pentru noroc, din răsputere.
(Doar un emigrant, Anișoara Laura Mustețiu)
*
Cerul era galben, roșiatic. Doar câteva pete de senin pluteau, se răsfirau în spatele orizontului, pentru a se spulbera în negura serii. Soarele își continua cursa în oceanul nesfârșit al universului. Dar de pe pământ, apusul lui părea o cădere în adâncimile Terrei.
Un Audi galben gonea pe autostrada Germaniei și se apropia de Mannheim. Tânărul de la volan, un prieten din Timișoara, încerca să mă încurajeze. „Hai, să vezi că o să fie bine! Într-o oră ajungem!” Deși oboseala îl copleșise, instinctele îi luptau să rămână treaz și vigilent. Pe obraji îmi curgeau lacrimi fierbinți. Aveam febră, mă durea o măsea, dar știam că trebuie să rabd. Nu-mi permiteam o consultație la doctor. Ca să nu-mi fac simțită durerea, strângeam geanta în brațe. Acolo era toată averea mea: două pulovere, un tricou alb, o geacă de iarnă, o pereche de cizme și o pereche de blugi. Dar la 19 ani era normal să nu ai nimic. Însă, nu mă simțeam săracă. Mă simțeam chiar bogată. Căci aveam în fața mea o viață plină cu vise și speranțe. Purtam în mine valori pe care nimeni nu le vedea: mândria și hărnicia învățate de la bunici, știința dobândită de la cele mai prestigioase școli din Timișoara, C.D. Loga și Filologie-Istorie, și iubirea pentru cărți și cultură, însușită în puținii ani de viață trăiți cu tatăl meu.
La vârsta de 18 ani trecusem deja prin șuierul gloanțelor din timpul revoluției din decembrie 1989 și, după acea experiență, credeam că nimic nu mă mai poate speria. Dar m-am înșelat! Încercările sunt fragmente indispensabile din viață ce apar de-a lungul existenței noastre în felurite înfățișări. Au menirea lor proprie. Părăsind Timișoara însemna pentru mine atunci, în anul 1990, o nouă șansă. Mă agățasem de ea cu disperare, ca și de o scândură de lemn de care mă țineam, pierdută în valurile oceanului. Căci în orașul în care mă născusem, trăind de la o vârstă fragedă lipsită de protecția și căldura părinților, viața mea devenise o luptă cu tot felul de neajunsuri și pericole.
Orașul meu natal, Timișoara, îmi apare și astăzi ca o fata Morgana, frumoasă și vicleană. Zăresc în ea trăiri îmbălsămate cu bucurii. Și rănile sunt acolo, umede, îmbibate cu suferințe ascunse. Din acele timpuri, am luat cu mine lacrimi amare, lacrimi care îmi rămân ascunse în vene, în trăiri, sub zâmbetul cald, sub chipul meu sculptat de genele părinților și de natură.
Cu mulți ani mai târziu, după ce emigrasem în Germania, m-am întâlnit în Heidelberg cu o fostă colegă de liceu, care mi-a mărturisit într-un moment…
– Anca, știi că întotdeauna te-am admirat?
– De ce?, am întrebat-o surprinsă.
– Pentru că întotdeauna ai știut să ne dărui bucurie, cu toate că erai împovărată cu greutăți.
Am rămas tăcută. De unde știa? Nu m-am plâns niciodată nimănui. De fapt, de ce să mă plâng? Nu știam că există o viață fără greutăți.
Ființa umană este adeseori judecată, sau admirată, după identitatea și reputația națiunii din care provine. Această privire încă predomină lumea. În jurul anilor 1990-1995 Europa era bântuită de o nouă fantasmă. O fantasmă plăsmuită din vești de senzație despre România, promovată de ziarele occidentale, și confirmată de faptele necinstite ale unor grupuri marginale de români sau romi. Era o imagine grea, care umbrea identitatea fiecărui român. În rest, în acele timpuri nu se știa nimic despre valorile, frumusețile și cultura unei țări care, patru decenii, a fost încătușată de comunism și izolată de lume.
Îmi amintesc de nopțile din acei ani, când lucram în Mannheim într-un restaurant grecesc. Spălam vasele în bucătărie și curățam restaurantul după ce plecau clienții. Îmi amintesc de chipul meu brăzdat de oboseala nesfârșitelor ore de muncă, când tremuram zi și noapte pentru acte și imploram cerul și pământul pentru o viză, neștiind ce îmi va oferi ziua de mâine.
Dar viața a fost generoasă și, după câțiva ani, am fost acceptată legal în acea țară. Din acel moment totul s-a schimbat, iar eu mi-am dorit să mă înalț, asemenea păsărilor ce se leapădă de întuneric și se îndreaptă spre lumină. Primii zece ani în străinătate mi-au dăruit un teren presărat cu obstacole. Asemenea unui hipodrom de cai de cursă, am alergat în propriul joc de noroc. Mi-am recunoscut șansa. Nu am trăit doar ca un trecător, care a venit să profite de oportunitățile unei țări străine. I-am învățat limba, cultura, tradițiile. I-am înțeles bucuriile și necazurile, puterile și slăbiciunile. I-am acordat atenție și prețuire. Doar în acest fel, mi-am putut câștiga respectul celor din jur și propria dezvoltare. Straniu, printre străini am găsit ocrotirea și ajutorul pe care nu le-am avut acasă.
Fructele studiilor economice s-au concretizat în 1995. Un nou drum de viață mi s-a deschis printr-un loc de muncă decent, în Sales/Marketing la o companie chimică, o companie internațională de succes care mi-a fost pe timp de nouăsprezece ani un tărâm de protecție și dezvoltare. Nu am pierdut nicio clipă fără sens. Ceea ce am semănat a dat întotdeauna roade.
În timpul meu liber îmi plăcea să fac sport, să-mi explorez puterile și, prin ele, să-mi vindec rănile trecutului. În copilărie visam să am o bicicletă. Visul s-a împlinit mai târziu și răbdarea mi-a fost răsplătită. După câțiva ani de ciclism, pe care îl practicam cu aviditate, pe 16 martie 2001 am câștigat, împreună cu un grup de sportivi de performanță, un maraton de 24 de ore în Indoor cycling. Maratonul nostru a fost recunoscut ca record mondial în Guinnes Book of Records. Pe 17 martie 2001 orașul Speyer, ziarele, posturile de radio și televiziune, primarul orașului și localnicii ne-au sărbătorit cu mândrie. Iar eu m-am simțit puternică. Ceasul de pe bicicleta mea înregistrase 874 de km făcuți în 24 de ore. Cred că a fost cea mai fericită zi din viața mea!
Astăzi, când privesc acele vremuri, îmi dau seama că prin tot ceea ce făceam, cred că încercam nu numai să-mi cunosc puterile, dar și să alung acea imagine „de emigrant,” asociată cu umilință și inferioritate, ce-mi umbrea făptura.
În timp, m-am lepădat de haina ponosită de emigrant și m-am înveșmântat cu hainele unui om care trăiește pe acest pământ. Locul de naștere și mediul în care am crescut oglindesc un aspect din ceea ce sunt eu. Însă, experiențele vieții, mai mult sau mai puțin alese, mi-au sculptat propriului interior. În explorarea identității, cred că cele mai verosimile răspunsuri se găsesc în faptele noastre, în comportamentul față de ceilalți.
Timpul meu liber, l-am folosit ca un teren magic, în care am dat glas și viață pasiunilor ce-mi bântuiau din copilărie interiorul. Dorul de frumusețea și magia literaturii m-a împins în anul 2008 să-mi hrănesc spiritul pentru câțiva ani în studii de jurnalism și literatură germană.
Trăind în societăți cu influențe puternice asupra ființei umane, ceea ce selectăm și ne însușim ca valori etice sau culturale, cum ne dezvoltăm relațiile cu oamenii, ceea ce acceptăm sau respingem, formează și ne oglindesc identitatea personală. Dar în acele timpuri reflectam mai puțin asupra identității. Reacționam instinctiv, din acel eu dornic de tot ce e bun și folositor.
Când m-am decis în anul 2014 să plec definitiv în Australia, privind în urmă, mi-am simțit atât propriile fapte cât și vorbele calde ale celor din jur asemenea unui balsam vindecător. În cei douăzeci și patru de ani trăiți în Germania m-am îmbogățit spiritual, cultural, am adoptat noi idei și reguli de viață. Am absorbit tot ce a fost mai bun din societatea și cultura germană. Respect, disciplină, acuratețe, aspirație la o viață de calitate. S-ar putea spune că mi-am format o gândire și un comportament influențat de comunitatea în care am trăit. Deși structura mea interioară a rămas aceeași, emoțională, vibrantă, mi-am dezvoltat gândirea și comportamentul în societatea germană. Trăind pe timp îndelungat într-o țară străină, simt și astăzi că identitatea mea originară nu s-a diminuat ci s-a diversificat.
În trecut, legătura cu țara am simțit-o prin glasul dulce al mamei. Dar într-o zi glasul ei s-a stins. De atunci, s-a născut un nou dor, și o nouă suferință. Țară și mamă, sunt două cuvinte strâns legate una de alta.
Poteca vieții mele e prăfuită cu întâmplări, cu trăiri, reci, fierbinți, sau încă în flăcări, cu miresme de iluzii și odor de fericiri, bântuită cu suflete vii sau plecate, și pavată cu așchii cioplite din marele adevăr. Trecutul pare un miraj ce strălucește din oglinda vremii, chemând sufletul călător să se piardă în fericiri și suferințe trecute. Dar cugetul nu doarme. Încearcă să găsească un nou echilibru, străbate pădurile, râurile și văile cerului, în căutarea a tot ce-i mai bun și frumos. În căutările mele, iubirea de oameni, natura și universul au devenit o simbioză feerică și binefăcătoare.
Revenind la reflecții despre identitate și modelarea ei, aș putea spune că în societatea australiană, unde mi-am ancorat din anul 2014 corabia vieții pentru un timp nelimitat, trăiesc într-o societate diversă, multiculturală. În aceste locuri unde conviețuiesc în armonie o multitudine de națiuni, mi-am însușit noi viziuni și obiceiuri. Îmi place să admir chinezii practicând Qigong și Tai Chi în parcuri, ador bucătăria tailandeză și vietnameză, privesc în fiecare dimineață papagalii colorați de pe crengile arborilor de eucalipt din grădină și, uneori, alerg după canguri pe dealurile din Valea Vânătorului. Tot aici, inspirată de un grup cultural român, am căutat să răspund unei dorințe ce se zbate de o mică veșnicie în sufletul meu. Pasiunea de a scrie.
O mare parte din viață încercăm să arătăm tot ce-i mai bun din noi, ne ascundem durerile și greșelile. Dar vine un timp când ne uităm înapoi, și dorim să dezvăluim cuvinte și fapte nerostite. Așa mi-am început pelerinajul în interiorul ființei în anul 2017, unde am ascultat din nou graiul copilului și al adolescentei din mine. Vocile lor le-am transformat în cuvinte așternute pe pagini de cărți. Prin ele, trecutul și prezentul s-au întâlnit și au luat o nouă formă. Mai înțelegătoare, mai clară, și poate chiar mai bună.
În anul 2019 m-am reîntors pentru câteva săptămâni în țara în care m-am născut. Acolo, am sărutat cu privirea locurile copilăriei, am căutat zâmbetul mamei și al bunicilor în curcubeiele răsfirate peste pământurile din Ardeal, am absorbit prospețime din pădurile de brazi, și mi-am răcorit buzele cu apa cristalină a izvoarelor din munți.
Reîntoarsă în Sydney, am simțit o nouă energie ce-mi susura în suflet, ca un pârâu spiritual binefăcător. Acea energie s-a concretizat în noi fapte. Câteva cărți de proză publicate în limba română și engleză, prietenii și legături de suflet cu cititorii, publicații în reviste, colaborări literare, o emisiune proprie de cultură, realizată periodic la radio ProDiaspora, fondarea unei reviste de cultură română în Sydney, pe care am numit-o „Emoții și Lumină”.
Colaborările cu scriitori, profesori, artiști, muzicieni și jurnaliști români din diferite țări și evenimentele culturale la care am participat, adeseori pe scenă, mi-au adus la vedere o Diasporă română ce crește pe zi ce trece. Cred că avem nevoie de ea și de cultura română, oriunde ne aflăm pe pământ. Simt că prin aceste valori rămânem fideli adevăratei noastre ființe.
Această reîntoarcere spirituală spre cultura română nu diminuează respectul pe care îl port altor culturi, în special a celei din locurile în care trăiesc. De fapt, încerc să le aproprii. Această apropiere o simt și atunci când particip la evenimentele culturale româno-australiene.
Tot în acest context, cred că aspirația de a face cunoscută cultura română în lume, inclusiv prin noul rol de vicepreședinte al Asociației Române Phoenix din Sydney, simbolizează reîntoarcerea mea în centrul ființei, reîntoarcerea sufletului în cuibul spiritual numit „acasă”. Dar, trebuie să recunosc că a promova cultura română într-o țară străină, și a participa activ la dezvoltarea ei, este un lux, care implică sacrificii de timp și energie. Acest lux nu mi l-am putut permite decât târziu în viață.
Mi-a influențat cultura română viața și identitatea? Cu siguranță, și în mod extrem de plăcut. Dintr-o perspectivă filosofică, apartenența atât față de cultura de origine, cât și față de cultura în care trăiesc s-ar numi o dublă identitate culturală. Din punctul meu de vedere, culturile și tradițiile asimilate, cea română, germană și pot să spun – după zece ani în Sydney și absolvirea studiilor în literatură – și cea australiană, nu le simt în discrepanță. Le percep în interiorul meu ca o bogăție culturală de o frumusețe aparte, care se completează, ca părți ale unui întreg. Fiecare are caracteristici inedite. Privite în ansamblu, în exterior, aceste culturi nu trăiesc izolate, ci fac parte dintr-o cultură globală, din tezaurul cultural al umanității. Asemenea vieții, a existenței umane, care conține o infinită diversitate de procese naturale – de fapte și trăiri, de mistere, de adevăruri, de iluzii – racordate într-o logică perfectă, și care formează un întreg. Prin varietatea ideilor, aceste culturi mi-au îmbogățit modul de a privi lumea, viața. M-au făcut să înțeleg cât de frumoasă și talentată este umanitatea.
Când descopăr ceva inedit, frumos și folositor, mai ales în mediul creativ, cultural, emoțiile îmi izbucnesc într-o inefabilă bucurie. Asemenea unui ocean înspumat, răscolit de o mică furtună, senzațiile se ridică în vârtejuri amețitoare, apoi se revarsă într-un noian de stropi înviorători pe cărările interioare ale ființei. Spiritul e diferit. Adeseori însetat să răscolească pământul și universul, se revoltă, cutremurat de mărturii și adevăr, apoi cugetă, discerne, în final aducând la lumină noi recunoașteri. Descris în mod creativ, cam așa percep uneori manifestația eului, mai mult sau mai puțin văzut din afară.
Căci, de fapt, din esența naturală a eului se desprind interpretările vitale, gândurile și idealurile, care devin faptele croitoare a propriului destin. Cum am mai menționat, cred că esența eului, din care provine și se oglindește în afară identitatea, rămâne aceeași. Devine doar înveșmântat într-un comportament influențat, mai mult sau mai puțin, de tradițiile și obiceiurile din locurile în care trăim. Tot eul decide dacă, și cât de mult se asociază cu ceea ce întâlnește pe drumul vieții. Cu un eu puternic, spiritul nu se descompune într-o dublă identitate, ceea ce din punct de vedere filosofic ar însemna un conflict spiritual cu alte aspecte ale identității personale. Consider că având un eu ancorat într-o gândire etică și morală, bazată pe respect pentru sine și pentru oameni, cu un discernământ sănătos între bine și rău, selectarea inteligentă și asimilarea influențelor socio-culturale din mediul în care trăim pot doar îmbogăți propria identitate.
Trăiesc de treizeci și patru de ani în străinătate. Și totuși, această nesfârșită străinătate nu mi-a diminuat seva ființei, originea de româncă. Când o conștientizez, mă simt cel mai aproape de mine însămi. De acea tânără ce a plecat odată să răzbată singură Occidentul. Când privesc trecutul, simt o pace desăvârșită, asemenea unei rugăciuni calde ce se lasă lin și mi se așterne pe chip. Mă simt împlinită. Gândurile mi se odihnesc într- o lumină pură și binefăcătoare. Rămân la poalele existenței, dornică să absorb noi învățături.
În cartea „Crâmpeie din viața unei femei” (2023) descriu un concept aparte al identității. Un eu care găsește o nouă semnificație a durerii, o nouă sintagmă, atunci când își folosește energia izvorâtă din suferință pentru a lupta, pentru a învinge. Pe această cale, eul întâlnește un sens profund al identității, al vieții, dar și o nouă forță de vindecare.
În final, doresc să reafirm ceea ce am spus și în carte. Evoluarea și cizelarea identității nu este legată de locuri și oameni, dar poate fi marcată de ei. Totuși, sub influența forțelor interioare, fiecare victorie, sau eșec, sunt rezultatul unui lung lanț de evenimente cauzale. Indiferent unde trăim pe pământ, o identitate profundă și autentică, încearcă întotdeauna să răspundă prin fapte și comportament întrebărilor etice despre calea de a trăi decent într-o lume uneori nedreaptă și inegală. Circumstanțele vieții nu sunt egale pentru toți, totuși, șansa de valorificare a puterilor interioare există în fiecare ființă.
————————————
Anișoara Laura MUSTEȚIU
Sydney, Australia
4 Aprilie 2024
