Bătrânul continent European, trece în continuare prin mari frământări. Probabil că soarta acestui continenta fost hărâzită de ursitoare ca periodic să fie zguduită de evenimente mai mult decât «spectaculare », ne imaginabile. N-au fost deajuns evenimente dramatice printre care: războiul de 30 de ani, războiul franco-german, două războaie mondiale, tot felul de conflicte politice, revoluţii, tot felul de crize economice şi politice, holocaust, ocupaţia rusească, ruptura în două sisteme conflictuale prin războiul rece condus dela distanţă de forţele care împărţiseră lumea după cel de al doilea război mondial.
Fiecare din aceste lumi reprezenta un bloc cu o ideologie proprie (capitalistă sau comunistă), iar logica de constituire în blocuri – economice, politice şi cu caracter de apărare a securităţii – au marcat viaţa popoarelor din întregul continent European şi a întregii lumi până în momentul final al prăbuşirii regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est, adică pînă la sfârşitul decadei anilor 1980.
Abia după prăbuşirea acestor regimuri comuniste din ţările ce au stat zeci de ani sub ocupaţie rusească şi odată cu autodestrămarea Uniunii Sovietice, a fost posibilă şi necesară dizolvarea tuturor structurilor din Europa Răsăriteană şi creerea unor noi organisme de tip pan-europene, care cuprindeau opţiuni reale ale unităţii popoarelor “bătrânului”continent.
Din toate aceste frământări şi modificări Europa a ieşit de fiecare dată, cam şifonată, dar a supravieţuit.
După al doilea război mondial, pentru aş reface osatura distrusă au apărut noi idei de consolidare.
Incercările unei uniri economice care s-o ajute în această direcţie au început la scurt timp după terminarea celui de al doilea război mondial, mai exact în jurul anului 1950 prin creerea unor comunităţi printre care era şi cea a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) fondată prin Tratatul de la Paris, de către Franţa, Germania de Vest, Italia, Belgia, Luxemburg şi Olanda având drept scop partajarea resurselor de oţel şi cărbune ale statelor membre, prevenind astfel un nou război european în vedrea asigurării materiilor prime destinate refacerii şi dezvoltării economice.
Astfel s-a format aşa numitul „Grup al celor şase”. Planul acestei comunităţi internaţionale a fost creat şi dezvoltat de către economistul francez Jean Monnet, şi anunţat în mod public întregii lumi de către ministru de externe francez Robert Schuman; act care a rămas ca document istoric purtându-i numele (Declaraţia Schuman). Acesta a fost unul din momentele în care, Statele Unite şi-au manifestat interesul în asigurarea consolidării zonei occidentale a Europei faţă de cealaltă parte a Europei de Răsărit care intrase sub controlul Uniunii Sovietice şi care făcea toate eforturile de a se consolida într-o evoluţie pe drumul socialismului.
CECO a devenit baza Comunităţii Economice Europene (CEE) – omologul occidental al blocului comunist CAER. Comunitatea Economică Europeană, re-denumită ulterior Comunitatea Euroeană, a devenit în final Uniunea Europeană prin tratatul semnat (la 7 februarie 1992) de către reprezentanţii ţărilor participante la conferinţa ţinută în localitatea Maastricht din Olanda.
Invenţia – să-i spunem aşa – de constituire a Uniunii Europene din multe naţiuni mici şi într-un sistem care împiedeca creerea unei singure supraputeri în faţa celorlalte (pentru a nu se crea un imperiu) a fost o formulă binevenită care a ajutat la dezvoltarea fiecărei ţări în parte şi printr-o formă competiţională a ajutat la dezvoltarea unei tehnologii care tot datorită competiţiei (cu blocul ţărilor din răsărit) şi a inteligenţei lăsată să se dezvolte în mod liber (nu sub controlul organelor de partid, de stat şi de securitate) devenise la un anumit moment dat, cea mai avansată tehnologie din lume.
Pentru aş reface statutul de prima-donă în lume, nu numai din punctul de vedere tehnic, al culturii, artei şi al modei, dar mai ales din punct de vedere economic, s-a hotârăt să se unească într-o variantă care să-i dea putere de competiţie în faţa altora ce se profilau la orizonturile economice ale sfârşitului de secol 20 şi în perspectiva noului secol 21. Mulţi considerau că pe această cale va fi creată o nouă forţă şi o nouă piaţă larg deschisă aşa cum era China şi India.
Creerea Uniunii Europene, dorită de mulţi şi tot odată deosebit de controvesată de alţii, nu a fost un act anti-american, aşa cum au apreciat-o unele mijloace ale mass-mediei internaţionale, din contra a fost susţinută de americani şi poate, fără a exagera, a fost chiar încă una din creaţile americane.
Fără ajutorul primit prin Planul Marshal, fără a fi ani de zile sub controlul şi protecţia forţei nucleare americane şi a unui suport financiar american dat la un anumit moment dat, nu cred că s-ar fi înfăptuit o asemenea uniune.
E foarte greu de spus dacă ideia ca atare şi realizarea ei poate fi considerată ca o reuşită deosebită politico-economică şi socială, sau nu. Opozanţii din trecut sunt şi mai aprigi în argumentările lor în momentul de faţă susţinându-şi punctul de vedere din care rezultă că membrii acestei uniuni sunt forţe destul de mari, cu implicaţii puternice naţionaliste, cu un mod diferit de manifestare al unor culturi diferite şi a unor concepţii diferite de viaţă, cu economii ajunse la diferite grade de dezvoltare şi ca atare “locomtiva” care avea să tragă după ea acest gigant tren, cu vagoane diferite ca dimensiuni, forme şi puteri, va trebuii să fie de foarte mare putere şi cu un program foarte clar de mişcare.
Eforturile şi timpul acordat creerii acestei uniuni, nu au fost nici uşoare şi poate nici suficiente pentru a pune toate ţările membre (cu enormele lor diferenţe, din toate puntele de vedere), pe aceeaşi linie şi toate să participe după măsura şi posibilităţiile fiecăreia la planul comun de dezvoltare. La 25 martie 1957, Grupul celor şase a semnat Tratatul de la Roma prin care a luat fiinţă Comunitatea Economica Europeana (CEE ) si Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică ( EURATOM).
La numai doi ani dela constituirea CEE, în speranţa unor suporturi financiare şi militare, Grecia (la 8 iunie 1959), şi-a depus cererea de candidatură pentru aderarea la CEE. După circa doi ani, în perioada 31 iulie – 10 august 1961, Danemarca, Irlanda, şi Marea Britanie şi-au depus şi ele cererile pentru candidatura de aderare la CEE. La 14 ianuarie 1962, s-a hotârăt stabilirea politicii agricole comunitare în scopul crearii pieţei comune şi a solidarităţii agricole şi financiare prin intermediul Fondului European pentru Orientare şi Garanţie Agricolă (FEOGA ).
Patru luni mai târziu, la 30 aprilie Norvegia şi-a depus şi ea candidatura pentru aderarea la Comunităţile Europene. Unele vechi animozităţi între Franţa şi Anglia şi unele informaţii secrete pe care le-a obţinut de Gaulle, au fost confirmate la 14 ianuarie 1963 cînd preşedintele de Gaulle afirma că Franţa are „unele îndoieli” în legătura cu intenţia Marii Britanii de a adera la Comunitate.
După cîteva zile, negocierile cu ţările care îşi depuseseră cererile de aderare au fost suspendate. Efectul imediat al acestei situaţii a fost acela că la 1 iulie 1963, Franţa a părăsit negocierile referitoare la finanţarea politicii agricole comune. Guvernul francez şi-a recheamat reprezentanţii săi permanenţi şi delegaţia franceză nu a luat parte la întălnirile Consiliului Comitetului Reprezentanţilor Permanenţi. După cum se vede, acest „act de căsătorie”, internaţională, nu a decurs deosebit de lin; din contra a avut multiple hopuri pe parcurs.
Multiple influenţe şi negocieri duse în spatele uşilor închise l-au influenţat şi l-au convins pe de Gaulle să accepte la 28-29 ianuarie 1966 ajungerea la aşa numitul ” Compromis de la Luxemburg ” şi Franţa să-şi reia locul în Consiliu cu condiţia de menţinere a votului unanim atunci cînd urmau să fie în joc interese importante pentru toţi membrii comunităţii.
La 22 Martie 1971, Consiliul adoptă Planul Werner în scopul coordonării politicii economice a CEE. Concluzile acestui plan erau ca ţările membre urmau să-şi „armonizeze” politicile bugetare şi să reducă marjele de fluctuaţii ale monedelor lor naţionale. Cu alte cuvinte trebuia să nu mai existe diferenţe între valoarea diferitelor monede naţionale în tranzacţiile ce urmau să se desfăşoare între membrii comunităţii. După doi ani, la 1ianuarie 1973, Danemarca, Irlanda şi Marea Brirtanie au aderat şi ele la Comunităţile Europene care au ajuns astfel să aibă 9 membri.
Anul 1975, a fost un an cu multiple evenimente şi îndelungi dezbateri pentru U.E.
– L a 18 martie, Cosiliul CEE a creat Fondul European pentru Dezvoltare Regională (FEDR) şi un Comitet pentru politica regională.
– La 22 iulie s-a semnat tratatului prin care i s-au delegat Parlamentului Europen puteri depline în legătură cu adoptarea bugetului şi stabilirea Curţii de Control Financiar.
– În zilele de 1-2 decembrie Consiliul Europei a stabilit condiţiile în legătură cu alegerea forumului de conducere: Parlamentului Europen prin vot universal pînă în 1978, şi în legătură cu creerea şi emiterea pentru toţi membrii CEE a paşaportul european..
Au fost necesari 5 ani pentru ca în 1976 (la 9 Februarie) Consiliul să decidă în favoarea aderării Greciei la Comunitate, iar la 1ianuarie 1981, Grecia a devenit al zecelea membru al Comunitatii Europene. De fapt ţările mai mari, dezvoltate şi mai puternice din punct de vedere economic şi-au creat dela început un piedestal sau o loje de unde urmăreau şi aprobau pe baza anumitor interese admiterea la anumite dăţi şi în anumite condiţii a altor membrii dintre ţările mai mici, mai puţin bogate şi pe baza anumitor criterii strategice şi economice.
În 1977, la 28 martie Portigalia şi-a depus cererea de candidatură pentru aderarea la Comunitate iar 4 luni mai tărziu, la 28 iulie, Spania a aplicat şi ea în acelaş scop.
Un an mai târziu, în zilele de 4-5 decembrie 1978, în cadrul şedinţei Consiliului Europen ce a avut loc la Bruxelles s-a înfiinţat Sistemul Monetar European (SME).
În ianuarie 1986, Portugalia şi Spania au devenit memebe ale CEE. Între 17-28 februarie s-a semnat la Luxemburg şi la Haga, Actul Unic European şi la 29 mai a fost ridicat Steagul Uniunii Europene, pentru prima data în faţa clădirii Berlaymont şi s-a intonat imnul Uniunii Europene (Oda bucuriei – Beethoven).
Sfîrşitul decadei anilor 1980 şi începutul noii decade 1990 au fost însoţite de cererea mai multor ţări pentru a devenii membre ale U.E. printre care: Austria, Cipru, Malta, Finlanda, Elveţia, Ungaria şi Polonia.
La 31 mai 1995, Comisia a adoptat actul numit „Carta Verde” referitoare la introducerea unei monede unice – Euro. În acelaş an, la 22 iunie 1995, Romania şi-a depus şi ea cererea de aderare la UE.
La 26-27 iunie Consiliul european confirma trecerea la folosirea monedei unice dela 1ianuarie 1999.
În luna mai un Consiliu Special cu profil financiar economic, a decis ca numai 11 state membre ale U.E. care întruneau condiţiile necesare să adopte folosirea monedei unice (euro).
La 2 ianuarie 2001, Grecia a devinit cel de al 12-lea membru al zonei euro. După cum se va putea vedea ceva mai târziu, această dată probabil nu a fost de bun-augur pentru ea şi nici pentru alte ţări din cadrul U.E.
Anul 2001 a însemnat nu numai pentru Statele Unite dar şi pentru membrii Uniunii Europene un an de decizii deosebit de importante.
În şedinţa din 15-16 iunie: Consiliul European de la Goteborg (Suedia), a decis, extinderea UE şi procesul de aderare, printre altele, cu unele “eforturi speciale” dedicate asistenţei acordate Bulgariei şi României.
La 21 septembrie: Consiliul European în cadrul unei şedinţe extraordinare ţinută la Bruxelles, a analizat situaţia internaţională ca urmare a atacurilor teroriste care au avut loc la 11 septembrie 2001 în New York şi Washington D.C. şi a stabilit planuri speciale pentru sprijinul şi riposta UE.
Decizia Statelor Unite de a invada Irakul cerând suportul ţărilor Europe şi de a forma o puternică coaliţie, nu şi-a primit răspunsul total şi cel mai favorabil pentru S.U.A din partea membrilor U.E.
Mai mult decât atâta, aşa cum apăruse într-un articol din Financial Times din 12 martie 2003, în paralel cu pregătirea trupelor pentru invadarea Irakului, s-a considerat că „Europa a fost prima victimă a acestui război”. Realmente războiul din Irak a venit peste Europa ca un val total nedorit şi cu multiple efecte negative, de care nu avea nevoie la momentul respectiv.
Acesta a fost şi motivul pentru care unele ţări europene au refuzat să participe la acest război.
Altele şi-au găsit diverse formule de a se eschiva sau au fost de acord cu participarea dar sub forma unor cadre tehnice care să supervizeze sau să se ocupe de probleme de logistică.
Alte ţări au trimis un număr extrem de mic de combatanţi, pentru a nu se spune că nu au participat la solicitarea Statelor Unite. IAlte ţări, cum a fost Franţa şi Germania au refuzat să trimită trupe şi să participe la cheltuielile destinate refacerii Irakului după terminarea războiului. În 2002, la1ianuarie, monedele şi bancnotele euro au intrat în circulaţie în cele 12 state participante la zona euro: Austria, Belgia, Finlanda, Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia si Spania.
Nici folosirea monedei unice „euro” în ţările membre ale U.E. nu şi-a găsit asentimentul total dela început. La 14 septembrie 2002, în Suedia de exemplu a avut loc un referendum prin care s-a respins introducerea monedei euro în Suedia. Marea Britanie a refuzat să renunţe la pound-ul englez şi să utilizeze euro drept monedă în circulaţia curentă. În alte ţări încă în 2011, se folosesc drept monede în circulaţie ambele monede: cea naţională şi euro. Anul 2003, a fost anul în care s-a semnat (la 16 aprilie), la Atena, Tratatul de Aderare la Uniune a 10 noi membrii: Republica Cehă, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria. În 2005, la data de 13 aprilie, Parlamentul European a acceptat aderarea României şi Bulgariei la Uniunea Europeana. (cu 497 voturi pentru, 93 împotriva şi 71 de abţineri); în baza acestor voturi a fost adoptată rezoluţia referitoare la aderarea României la Uniunea Europeana în 2007; iar la 25 aprilie, în cadrul unei ceremonii oficiale, (desfăşurată la Abatia de Neumunster din Luxemburg), s-a semnat Tratatul de Aderare la Uniunea Europeana al României şi Bulgariei, alături de reprezentanţii celor 25 de state membre ale U.E.
Procesul final de aderare al României şi Bulgariei la Uniunea Europeană s-a finalizat de abea la 1ianuarie 2007. Toţi membrii U.E. şi partenerii acestora la schimburile internaţionale nu numai că au fost şi continuă să fie părtaşi şi au suferit de pe urma crizei declanşată peste Oceanul Atlantic, dar astăzi U.E. este cea care îşi trage sufletul din greu şi acest lucru are un efect direct asupra întregului sistem financiar propriu şi al celui mondial.
În prezent căderea necontrolată a monedei euro afectează nu numai întregul sistem monetar al U.E. dar însăşi statutul Uniunii Europene ca forţă geopolitică şi în viitor chiar şi blanţa puterii globale.
În cadrul Euro zonei, Germania care după refacerea în urma celui de al doilea război mondial ajunsese să fie o forţă economică puternică în cadrul geopoliticii europene, i s-a solicitat de a ajuta la refacerea Greciei, Portugaliei şi Irlandei.
Toate încercările Cancelarului Angela Merkel de a convinge guvernul german de necesitatea eventuală a înfăptuirii unui asemenea plan, a creat o stare de tensiune în guvern şi însăşi Dna Merkel a avut un moment în care îşi simțea într-o oarecare măsură pierederea popularității.
În prezent se manifestă o puternică tensiune în politica economică naţională susţinută de unii economişti de a menţine evoluţia economică la un nivel relativ normal în paralel cu preocuparea conducerii guvernamentale de a sprijinii şi salva Uniunea Europeană.
O serie de interviuri ale mass-mediei confirmă că o mare parte a populaţiei germane are mari dubii în privinţa ţărilor care având mari deficite financiare continuă să ceară împrumuturi de sute de milioane dolari şi nu fac eforturi deosebite în privinţa desfăşurării unei politici de economisire a cheltuielilor bugetare. În acelaş timp în Germania sunt voci care susţin necesitatea imanentă a asigurării fondurilor social-economice destinate printre altele asigurării pensiilor şi împiedecarea riscul ridicării limitei de vârstă pentru ieşirea la pensie.
Germania este în prezent singura ţară europeană care în anul 2010 a avut:
– o rată de creştere economică de plus 3.5%,
– PNB- era reprezentat de circa 2,9 miliarde dolari,
– o datorie de 2,4 miliarde dolari
– balanţă a comeţului exterior pozitivă (mai multe exporturi decât importuri) în valoare de 180,8 miliarde dolari.
Franţa care împreună cu Germania au reprezentat două forţe puternice ale Europei, se confruntă şi ea cu o serie de probleme naţionale deosebit de grave printre care: problema şomajului în creştere, problema deficitului bancar prin acordarea unor mari împrumuturi diverşilor parteneri din U.E. la care se adaugă multiple conflicte naţionale datorită marelui număr al minorităţii musulmane ce există în ţară.
Referindu-se la situaţia economică dificilă a Franţei, fostul preşedinte Nicolas Sarkozy lansase în luna august 2011, ideia unui pachet de 16 miliarde dolari drept taxe.
Dificultăţile economice cu care se confruntă în prezent Statele Unite se reflectă puternic asupra întreagii economi a U.E. şi a Franţei în mod special. Partea cea mai dificilă pentru Sarkozy era ca şi pentru preşedintele Obama legată de timpul scurt care îi despărțea pînă la alegeri. Singura soluţie de salvare a situaţiei dificile din Franţa era înfăptuirea unei cooperări şi obținerea unui ajutor din partea Germaniei.
La începutul lunii octombrie 2011, Franţa avea:
– o creştere economică de numai 1.5%
– un PNB de 2.1 miliarde dolari
– o datorie de 1.7 miliarde
– o balanţă a comerţului exterior de minus 76,5 miliarde dolari
Italia a suferit în ultimii ani o puternică scădere a dezvoltării economice, cu o scădere mare a indicelui productivităţii muncii şi un declin masiv al competitivităţii. Aceste rezultate au început să se evidenţieze încă din luna iunie 2011 când asemenea informaţii au apărut pentru prima oară într-un Raport al FMI. Administraţia de la Roma nu a putut nega creşterea masivă a şomajului creşterea numerică substanţială a populaţiei în vârstă şi imensa datorie publică cu care se confrunta.
Situaţia economico-financiară a Italiei era caracterizată prin:
– 450 miliarde dolari PNB
– 318 miliarde dolari datoria publică
– Creşterea economică de minus 4.5%
– Balanţa externă de minus 25,333 miliarde dolari
Grecia a primit din partea conducătorilor CEE un pachet de 11 miliarde dolari care reprezentau banii destinaţi unor cheltuieli de salvare a economiei consideraţi ca fiind deajuns pînă la mijlocul lunii octombrie 2011. Un reprezentant al Administraţiei dela Atena afirmase la un anumit moment dat: “Grecia este hotârătă să achite pînă la 1 dolar sumele împrumutate şi acest lucru într-un timp cât mai scurt”.
Guvernul grec îşi propusese realizarea acestei recuperări pe baza unui plan deosebit de drastic de austeritate, la care se adauga şi un program drastic de tăieri de locuri de muncă; asemenea programe în totdeauna și în oricare țară sunt deosebit de nepopulare şi duc în mod firesc la declanşarea multor demonstraţii de strată şi conflicte între civili şi armată.
Cererea Greciei pentru noi împrumuturi vine după ce în 2010, FMI şi ţările din zona euro au mai acordat un pachete destinat înviorării economice. După acești ani de criză economică şi multiple dezbateri naţionale şi internaţionale, se poate constata că nici Grecia şi nici alte ţări nu au încă un plan clar de combatere a crizei economice şi nici nu ştiu cum să scape de imensele datorii pe care le au. Adresându-se unei audienţe formată din reprezentanţii instituţiilor bancare şi oficialităţi din domeniul finanţelor, în urmă cu un an de zile,(la sfârşitul lunii septembrie 2011), Evangelos Venizelos, ministrul de finanţe al Greciei, a recunoscut că ţara sa se găseşte într-un “cerc vicios” în care reducerea bugetului poate duce la scăderea tuturor performanţelor economice şi a cerut ajutorul internaţional pentru a înlătura acest “ghinion”.
Venizelos a afirmat că guvernul său va prezenta un plan detaliat de restructurare a debitului şi tot odată va prezenta unele oferte diferitelor bânci şi posesorilor de bonduri. Cu toate aceste programe şi promisiuni, Grecia rămâne în continuare în centrul îngrijorării generale despre posibilitatea ca zona euro să depindă de vînzarea bondurilor internaţionale.
Alături de întreaga situaţie financiară, ceea ce este de asemeni gravă pentru Grecia ca şi pentru alte ţări din Europa, este confruntarea cu un puternic fenomen al şomajului (care a depășit în prezent 23%) și care afectează nu numai actuala generaţie de muncitori, tehnicieni, ingineri şi din alte domenii administrative de activitate, dar acest lucru s-ar putea să aibă urmări ce vor influenţa multe generaţii de acuma înainte.
Spania în confruntarea ei zilnică cu situația de criză și cu cea care se manifestă la bursa de stocuri speră să-și rezolve poziția sa economică în circa 2 ani și jumătate. Programul de austeritate pe care și l-a impus alături de creșterea șomajului aiu dus la situasția ca economía spaniei să se reducă cu 0.4% în cel de al doilea trimestre al anului 2012. și ca atare Spania va rămâne în situația de recesie până în 2013.
În timp ce economía Greciei este aproximativ de mărimea statului Maryland, cea a Spaniei este cea de a 12-a ca mărime în lume (mai mare decât cea a Australiei, Mexicului și Coreii de Sud la un loc). Pentru aș asegura șansa de refacre economică, Spania a primit un împrumut de 120 miliarde dolari cu condiția ca guvernul Spaniei să accepte deplina asigurare pentruy întregul împrumut acordat.
Marea Britanie cu toate că a avut o bună decizie în momentul în care s-a hotîrăt să nu adere la folosirea moneedi Euro pe piaţa internă şi în tranzacţiile internaţionale şi să-şi menţină moneda naţională că bază a tuturor tranzacţiilor financiare, consideră că Uniunea Europeană trebuie să se menţină ca un bloc unitar politic şi economic.
Cu tot planul de austeritate economică în special prin reducerea cheltuielilor bugetare, grija guvernului dela Londra este la fel de serioasă ca şi cea a guvernului dela Washington care se confruntă cu un deficit de peste 16 miliarde dolari.
Irlanda și Portugalia încearcă să adere la programe de promisiuni de reanalizare drastică a situației lor financiare și impunerea unor planuri agresive de austeritate.
În Irlanda, care cu câțiva ani înainte manifesta o înflorire necunoscută zeci și chiar sute de ani, în special prin dezvoltarea sectorului economic al tehnologiei de vîrf, se înceracă în prezent convingerea unor investitori de pe plan mondial de a cumpăra de câteva miliarde de dolari bondurile pe termen lung guvernamentale. Prin sectorul lor tehnic, guvernul irlandez reușește să atragă unii investitori străini.
La aceste planuri se adaugă eforturile de reducere a standardelor de viață pentru a face țara din nou competitivă.
Portugalia care chiar dacă un o duce încă într-un mod deosebit, face toate eforturile de a crește exporturile și prin programele impuse speră că în 2013 să-și revină cât de cât din căderera econoimică actuală.
În ambele cazuri, atît în Irlanda cât și în Portugalia, conducătorii politici fac toate eforturile pentru a se încadra în indicațiile FMI de a menține economiile lor la limitele cât de cât acceptabile ale recesiei economice.
În cazul Portugaliei, analiștii consideră că economía acestei țări depinde direct de evoluția economică a vecinei ei, Spania, întrucât peste 20% din exporturile portugheze sunt îndreptate spre Spania.
*
După 4 ani de la declanşarea crizei economice, se poate remarca faptul că nu există încă un punct de vedere comun al conducerilor diverselor ţări membre ale U.E.în privinţa a ceea ce trebuie şi se poate înfăptui. Cu alte cuvinte se manifestă un enorm vacum politic şi economic de idei, de acţiuni şi de putere.
Europa este în prezent, după cum au remarcat multe mijloace ale mass-mediei internaţionale, într-o zonă deosebit de periculoasă.
Situaţia financiară internaţională are efecte imediate şi directe asupra evoluţiei foarte lente asupra evoluţiei pieţii internaţionale, a grijii investitorilor mici sau mari asupra cheltuirii fondurilor lor şi de a ne luării în consideraţie bondurile guvernamentale.
Concomitent cu aceste aspecte se remarcă grija celor interesaţi în împrumuturi bancare pentru riscul creşterii ratelor pentru dobânzi.
Efectele reciproce ale influenţei crizei economice americane şi a celei din U.E. se reflectă zilnic în jocul de seismograf al burselor de stocuri care de la o zi la alta pierd sume enorme şi încrederea investitorilor naţionali şi străini.
Viitorul Europei este încă destul de neclar pentru mulţi economişti specialişti în domeniul finanţelor şi al prognozelor economice.
După opinia lui Neil Irwin – unul dintre specialiştii în domeniul finanţelor care urmăreşte de ani de zile situaţia crizei economice americane şi a Europei, rezultă că manifestarea crizei debitului Europen creşte într-un mod ameninţător de la o zi la alta trăgând în jos piaţa financiară mondială.
În condiţiile acestea nu se pot face decât trei prezumţii, sau trei scenarii pentru viitorul economic al lumii şi al Europei. Primul scenariu ar fi cel optimist sau să-i spunem “cel bun”. În cadrul acestuia întreaga situaţie dificilă a Europei, poate duce ca de obicei în momente grele la un fenomen de solidaritate, de unire a celor în suferinţă.
În acest caz, Germania şi Olanda care încă sunt într-o poziţie favorabilă, din punct de vedere economic se vor preocupa ca întreaga zonă euro şi membrii U.E. să nu clacheze. Aceste două ţări vor încerca să folosească “eurobondurile” garantate de cele 17 naţiuni din cadrul zonei euro şi să completeze necesarul de bani din cadrul debitului Greciei, Portugaliei şi Irlandei.
În aceste condiţii o autoritate centrală a U.E. va câştiga poziţia de a controla şi prevenii finanţele naţionale ale tuturor membrilor U.E. de a nu ajunge să aibă deficite bugetare excesive.
Aceste 17 ţări din cadrul zonei euro ar trebuii să acţioneze ca un tot şi să asigure puterea financiară a băncilor continentale, decât să lase fiecare dintre naţiuni în mod independent să asigure suportul financiar al firmelor de finanţe şi investiţii.
Spania şi Italia, în tot acest timp se vor preocupa să acţioneze cât mai rapid pentru a corecta diversele probleme economice ale economiilor lor, piaţa muncii şi posibilităţile pe care le au diversele companii pentru angajarea forţei de muncă disponibilă, pentru asigurarea unor retribuţii corespunzătoare în raport cu productivitatea muncitorilor.
Al doilea scenariu care este unul mai puţin favorabil.
Conducătorii ţărilor Europene membre ale Uniunii vor fi de acord să extindă suporturile financiare despre care au căzut de acord în luna iulie 2011, pentru a sprijinii guvernele ţărilor care se găsesc în dificultatate.
Altor naţiuni europene li s-au sugerat ideia de a trece la asigurarea unor salarii „mai flexibile” şi reducerea cheltuielilor, pe un interval de timp limitat.
Liderii ţărilor care au încă o situţie financiară acceptabilă printre care se numără şi Germania, sunt conştienţi că pot avea de suferit de pe urma acţiunilor de salvare a ţărilor care au intrat în degringolada financiară cum ar fi: Spania, Italia, Belgia şi altele care încă continuă să ceară împrumuturi care pentru moment nu au şansa să fie rambursate.
Din toată această situaţie pînă la urmă Europa se va redresa, dar va fi o Europă slăbită din punct de vedere economic, cu multiple diviziuni politice majore, dar care s-ar putea să nu afecteze situaţia pe plan mondal.
Al treilea scenariu ar putea fi unul foarte nedorit.
Economiile continentului vor evolua într-o variantă deosebit de nefericită, cu o creştere slabă; din acest punct de vedere în prezent există opinii contradictorii: unii susțin că s-ar putea să nu capete alura unei noi recesi, alții din contra cred că în actualele condiții aceasta ar fi tendința ce se manifestă la orizontul economic european.
Populaţia Greciei nu va mai fi dispusă să accepte reduceri ale serviciilor publice şi creşterea taxelor pentru a plăti creditorii străini.
S-ar putea ca Grecia să vrea să se întoarcă la vechea ei monedă, drahma, şi în acest caz are toate şansele să i se prăbuşească sistemul bancar.
Referindu-se la situaţia Greciei, Dna. Merkel, actualul președinte al Franței Francois Holland, un socialist moderat şi Primul Ministru al Greciei Antonis Samaras, într-o recentă telecoferinţă afirmau că Grecia nu poate exista în afara Uniunii Europene şi ca atare se consideră că trebuie găsite soluţiile cele mai avantajoase pentru U.E şi pentru statul Grec.
Cancelara Germaniei, Dna Merkel este din nou la mijlocul unei mari presiuni Între situația Greciei de a fi din nou în situația de faliment și presiunea domestică care nu este sută la sută convinsă de ideia de a mai ajuta în continuare Grecia.
Decizia Dnei Merkel este destul de dificilă în special în momentul de față când mai sunt câteva luni până la noile alegeri parlamentare din Germania.
Acesta este motivul pentru care Merkel, a spus:
“…vor trece săptămâni înainte de ea va decide ce va fi de făcut cu Grecia. Voi aștepta rezultatul opiniei inspecției privind finanțele țării condusă de reprezentatntul UE, FMI și Banca Centrală, care vor prezenta raportul la sfârșitul lunii Septembrie sau începutul lunii Octombrie 2012”.
În acest timp Dna. Merkel va încerca să facă un plan cu totul nemaipomenit înainte de 12 Septembrie a.c. care v-a fi prezentat conducerii Germaniei în vederea schimbării constituției și care v-a influența pe mai departe integrarea Europeană. Acest plan v-a fi în special direcționat până la 18 Octombrie, la întîlnirea UE și care v-a da Greciei răgazul pentru stabilirea unor decizii.
Samaras intenționează să extindă un plan de austeritate pentru Grecia până în 2016.
În acest așa zis “joc” al datelor, Samaris crede că Merkel îi forțează mâna de a obține deciziile guvernului său înainte de a putea să-și dovedească posibilitățile de refacere economică.
În sprijinul politicii economice grecești și-a expus punctul de vedere Norbert Barthle care este purtătorul de cuvînt al bugetului german și care a spus că: “…susține scăderea ratelor dobânzilor pe care Grecia trebuie să le plătescă pentru împrumuturile pe care Grecia le va primii”.
Portugalia s-ar putea să urmeze aceeaşi traiectorie la scurt timp.
Banca Centrală Europeană s-ar putea angaja în achiziţionarea masivă de obligaţiuni pentru a încerca să prevadă o extindere pe termen mai lung a crizei.
Criza euro, este în continuare pe agenda zilnică a conducătorilor țărilor UE și a organizațiilor financiare internaționale, ca una din problemele fierbinți ale acestui sfărșit de vară, întrucât Grecia va fi din nou în situația de faliment, mai mult ca sigur în luna Octombrie, dacă nu va primii un suport de circa 38 miliarde dolari..
În aceste condiţii Germania şi alte ţări cu un statut financiar ceva mai echilibrat îşi vor pierde încrederea în Banca Centrală.
Pieţele financiare s-ar putea să cadă destul de rapid, iar guvernele vor fi în imposibilitate de a reacţiona suficient de rapid pentru a stăvilii o asemenea cădere.
Referindu-se la actuala situația a Greciei, într-un interviu cu unul din ziarele de mare circulație din Germania (Bild), noul Prim Ministru Samaras afirma: “,,, guvernul meu care este la conducere de două luni, are nevoie de ceva mai mult timp pentru a se manifesta în planurile sale economice. Vreau să fiu foarte clar: Noi nu cerem mai mulți bani. Tot ceea ce avem nevoie este ceva mai mult “aer”, pentru a vedea economia că pornește și să asigurăm veniturile guvernamentale. Mai mult timp nu înseamnă automat mai mulți bani”.
Interviul a fost publicat la câteva ore după ce Samaras s-a întîlnit la Atena cu Primul Ministru al Luxembourg-ului, Jean-Claude Juncker, care conduce în prezent țările zonei euro. Pe baza acestui interviu și al întîlnirii celor doi Primi Miniștri, Juncker i-a informat pe corespondenții ziarului Austriac din Tirol (Tageszeitung) că “…ieșirea Greciei din zona euro, nu va avea loc, numai în cazul în care Grecia va viola toate condițiile ce i se cer și nu va respecta înțelegerile discutate”.
Atenția generală este îndreptată în special asupra Spaniei și Italiei care sunt și ele foarte vulnerabile. Într-un asemenea caz s-ar putea să urmeze o depresie cu efect mondial. Principala întrebare în momentul de faţă este dacă prin poziţia ei economică bazată pe existenţa multor miliarde de dolari în plus, China ar putea fi cea care ar putea eventual să salveze Europa? Ceece poate a scăpat din atenţia multor economişti analişti este faptul că în prezent nu Grecia este punctul de risc cel mai grav, ci Italia. În timp ce Grecia reprezită circa 2% din PNB-ul european, Italia ca membră a grupului celor şapte ţări dezvoltate (G-7), are un debit de circa 2 miliarde euro, adică 120% din valoarea totala a economiei sale naţionale. Cu alte cuvinte debitul Italiei este mai mare decît debitele Spaniei, Portugaliei, Irlandei şi Greciei luate la un loc. Bondurile Italiei se tranzacţionează cu 4% mai mult decît cele ale Germaniei, ceea ce este cu totul neobişnuit şi nejustificat din punct de vedere economic. Cu câteva săptămâni în urmă Primul Ministru al Italiei, Mario Monti spunea că Italia nu va solicita un ajutor financiar mare. Ceea ce are nevoie Italia , spunea Monti, este o sumă cu care să cumpere bondurile naționale pentru a menține ratele dobânzilor cât mai jos și pentru a elimina riscul de a continua să împrumute sume mari de bani. Parafrazîndu-l pe preşedintele Obama care se referea la cea mai mare companie de asigurări (AIG) spunând: „este prea mare pentru a cădea”, putem spune că Italia „este prea mare pentru a cădea dar tot odată este prea mare pentru a fi înviorată,” într-un timp scurt.
Din acest punct de vedere Italia se poate găsi în fața încă a unui an de recesie în ipoteza în care investitorii își retrag banii din bănci. Cu toate că la un anumit moment dat s-a lansat şi ideia creierii unor „euro-bonduri” ca o soluţie pentru viitorul Europei şi prin care Germania ar putea garanta datoriile Italiei, Spaniei, Greciei şi a altor ţări din Comunitatea Europeană, ce sunt într-o mare încurcătură economică, unii specialişti economişti consideră că această ideie interesantă din punct de vedere mai mult teoretic, nu îşi va găsi aplicabilitatea.
Primii care s-au opus unei asemenea idei a fost pe de o parte poporul german şi reprezentanţii săi guvernamentali şi pe de altă parte reprezentanţii justiţiei care consideră că un asemena act ar fi total neconstituţional.
Şi atunci care ar fi soluţia?
În prezent, după informaţiile cele mai recente ale FMI, pe plan mondial există circa 10 miliarde dolari în rezervele schimburilor internaţionle şi care sunt sub controlul unor ţări cum ar fi: China, Japonia, Brazilia şi Arabia Saudită.
După opina preşedintelui Wen Jiabao, China ar putea să ofere cel puţin jumătate din fondurile pe care le deţine (în rezerva sa de schimburi externe care se ridică la circa 3.2 miliarde dolari şi care continuă să crească cu sute de miliarde dolari anual), pentru a ajuta la redresarea situaţiei economice europene, prin cumpărarea de bonduri.
În schimbul unui asemenea „ajutor”, China a solicitat de a avea un mai mare acces pe pieţele europene prin contracte şi pentru produsele fabricate în China.
Nimica nou sub soare, atunci când se tranzacţionează cu China care urmăreşte să aibă garanţii, să aibă avantaje pe termen lung şi îşi urmăreşte cu multă precauţie interesele.
Pe această cale China va ajunge să fie unul din marii posesori de stocuri de pe plan mondial. De fapt China are un plan pe termen lung anvizajând economia mondială sub o nouă ordine economică în care ea va deţine locul dominant.
Dacă nu va merge pe această linie, s-ar putea ca fenomenul crizei mondiale să se resfrângă cu şi mai mare putere chiar şi asupra economiei chineze întrucât se vor pierde contracte de producţie şi pieţe de desfacere pentru produsele fabricate. În acelaş timp balanţa neîncrederii ţine seama şi de faptul că pe plan mondial sunt peste 44 milioane de şomeri ceea ce are o mulţime de implicaţii social, politice şi economice. Creşterea ratei dobânzilor în cadrul piaţei financiare a zonei euro era de 5% (în primăvara anului 2010 şi aceasta era numai pentru Grecia, iar toată lumea era alertată de acest procent ridicat); la sfârşitul verii 2011 a ajuns la 46% (pentru ţări ca:Irlanda, Portugalia, Spania, Italia şi Belgia).
Nimeni nu mai este speriat de această situaţie gândindu-se ca datoriile Greciei se ridică la 166%, ale Italiei la 121% şi ale Irlandei la 109% din volumul total al PNB-ului acestor ţări. După opinia specialiştilor din cadrul FMI, Italia ar avea nevoie în prezent de un nou împrumut echivalent cu ¼ din PNB, iar Spania şi Franţa ar avea nevoie de 1/5 din volumul PNB-ului lor.
Din toate cele prezentate mai sus rezultă concluzia că la un anumit moment dat, împrumutul de bani sau cumpărarea de bonduri europene ar putea avantaja Administraţia dela Beijing care astfel îi va pemite să devină unul dintre cei mai mari posesori de stocuri europene”, iar efectul unei asmenea situaţii nu mai are nevoie de prea multe explicaţii.
