Dosar

Exerciții filosofico – sociologice (cu și fără tentă politică)

De către

Aug 7, 2023

2023

Editura Valea Verde

Dedic această carte părintelui Florin Nicolae Marușciac

Specificul filosofiei și psihologia filosofului

Dacă filosofia este concepția cea mai generală despre lume, societate și om sau „o formă a conștiinței sociale” (Mic dicționar filozofic, Ediția a II-a, Editura Politică, București, 1973), manualul de specialitate ne spune că „Psihologia este știința care studiază viața și activitatea psihică a omului”, că „Psihicul reprezintă cel mai complicat și mai subtil fenomen din Univers” și că, potrivit unei clasificări ce datează din antichitate, se cunosc trei mari categorii de procese psihice (intelectuale, afective, voliționale), la care – desigur – se adaugă particularitățile psihice ale personalității (temperamentul, aptitudinile, caracterul), ce fac deosebirea între oameni, adică fac ca omul „să fie el și nu altul”.

Vasăzică, dacă psihologia este o știință, și ca orice știință particulară are domeniul său de cercetare prin legi specifice, cu o anumită metodologie și un limbaj adecvat, filosofia are statutul de concepție generală sau formă a conștiinței (sociale), ceea ce pentru slujitorii și admiratorii ei înseamnă mai mult decât o știință oarecare („Da, recunoștea Aristotel, filosofia nu servește la nimic”, însă – adăuga el cu mândrie – „tocmai de aceea este cea dintâi dintre științe”!), pe când pentru sceptici și ironiști ea reprezintă atât de puțin, încât redutabilul logician englez Bertrand Russell susținea în celebra lui butadă că, spre deosebire de specialist (care, la limită, „știe totul despre nimic”), filosoful „știe nimic despre totul”…

Evident, fără intenții denigratoare, ci doar lămuritoare, profesorul și gânditorul român Petre P. Negulescu ne face cunoscut în volumul III al Scrierilor inedite (Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1972) că, întrucât filosofia „n-are încă un obiect bine determinat, n-are încă o metodă bine definită, n-are încă principii bine stabilite”, ceea ce face ca toate, dar „absolut toate rezultatele ei” să fie în discuție, iată motivul pentru care „Nu putem zice astăzi că avem o filosofie, cum putem zice că avem o matematică sau o astronomie, o fizică sau o chimie, ci trebuie să ne mulțumin să constatăm că avem atâtea filosofii deosebite câți cugetători s-au îndeletnicit, după vremuri, cu problemele generale ale naturii și ale vieții, dezlegându-le fiecare, firește, în felul său”.

De unde, continuă reputatul profesor, marile greutăți în calea celor ce doresc să studieze filosofia, „greutăți pe care nu le cunosc, astăzi cel puțin, cei care voiesc să studieze științele propriu-zise”. Într-adevăr, căci dacă respectivele științe „pot fi studiate foarte ușor în mod dogmatic”, adică „fără să fie nevoie să se studieze și istoria lor sau dezvoltarea lor în trecut”, filosofia – dimpreună cu cele două funcții ale ei (funcția analitică sau critică și funcția sintetică sau dogmatică) și cu formele sale (simbolică sau poetico mitologică, dogmatică și critică) – nu poate fi studiată cu adevărat decât în mod istoric! Ceea ce înseamnă că, „nefiind un corp unitar de principii, admise deopotrivă de toată lumea”, atunci când urmărim să studiem filosofia, „suntem siliți să ne adresăm fiecărui filosof în parte și să-i ascultăm

părerile, rămânând firește liberi să credem pe unii sau pe alții sau pe niciunul dintr-înșii, după afinitățile noastre sufletești”. Nici nu-i cu putință altminteri, având în vedere faptul că, din totdeauna, cugetătorii de seamă ai lumii nu numai că au îmbogățit cultura și spiritualitatea universală cu sistemele lor conceptuale, prin care – fie combătând, fie întărind/continuând marile serii filosofice (raționalismul francez, empirismul englez, idealismul antic și cel german, materialismul de-o vârstă cu idealismul) – au ilustrat frumuseți și prețuri noi ale gândirii umane speculative, ci – prin atribuirea de sensuri nebănuite unor cuvinte vechi (cazul lui Hegel, Heidegger, Eminescu, Constantin Noica etc.) – ei au contribuit, totodată, în chip remarcabil la primenirea limbilor naționale, la îmboldirea gândirii

filosofice și la stimularea relațiilor interculturale. Aidoma religiei, și filosofia se străduiește să descopere adevărul și să promoveze binele, adică să-i ofere celui însetat de valorile cardinale (bine, adevăr, frumos, just, sacru) o concepție totalizatoare despre lume, despre originile existentului și despre rostul omului în infinitatea Universului. Atâta doar că religia întrebuințează dogme și cauze supranaturale pentru explicarea unității lumii înconjurătoare, pe când filosofia, de regulă recurge în amplul și anevoiosul proces de deslușire a acestei incitante chestiuni (se subînțelege, de-o vârstă cu cugetarea îndrăzneață) la rațiune și legi naturale.

Apropo de strânsa legătură dintre bine și adevăr, cheia îndumnezeirii omului. În același tratat, ilustrul nostru compatriot ne-o prezintă admirabil de simplu, concis și

logic: „(…) adevărul nu este decât aspectul teoretic al binelui, pe când binele nu este decât aspectul practic al adevărului”!

Doar câteva cuvinte despre (a) Raportul specific – specific național și (b) Definițiile date filosofiei în antichitate, chestiuni care, odată lămurite, contribuie – zic eu – la o mai bună înțelegere a sintagmei „specificul filosofiei”:

a) Z. Ornea ne informează în Prefața la Geneza formelor culturii, valorosul tratat al lui P. P. Negulescu (BPT, Editura Minerva, București, 1993), că „factorul etnic a fost și este plasma germinativă pentru specificul național”, în felul acesta declarându-se întru totul de acord cu afirmația lui Eugen Lovinescu din anul 1927: „Etnicul este o condiție a esteticului”. Iar după ce susține concepția negulesciană privind specificul național („Dacă am examina această părere în sine, ne-am lovi de obiecția că ortodoxismul nu e specific românesc”, căci – fiind ortodocși „și grecii, bulgarii, rușii și sârbii” – „nu poate fi”, completează prefațatorul, „element caracteristic decât o trăsătură diferențiantă, nicidecum una unificatoare”, respectiv că știința sau filosofia au caracter universal și că „literatura e terenul predilect în care poate fi detectată, în formă obiectivată, specificitatea națională a unui popor”), Z. Ornea face precizarea, la sfârșitul Prefeței, că filosofiile naționale „sunt greu de închipuit”, așa că se poate vorbi doar de „moduri naționale de filosofare”.

Prin urmare, raportul specific (particular, distinct, caracteristic unui lucru sau fenomen) – specific filosofic este acela dintre întreg și parte.

b)În captivanta lucrare Introducere în filozofie (Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1977), cugetătorul David (armean sau poate că grec) ne prezintă, cu obișnuitele și atât de inspiratele comentarii neoplatonice, buchetul celor șase definiții date de marii gânditori antici greci: primele două („Filosofia este cunoașterea celor ce sunt ca fiind ceea ce sunt” și „Filosofia este cunoașterea celor divine și omenești”) pleacă de la obiect și – după spusele pitagoreicilor – au fost enunțate de maestrul lor Pitagora, următoarele două („Filosofia este pregătirea pentru moarte” și „Filosofia este asemănarea cu divinitatea pe cât îi stă omului în putință”) pleacă de la scop și au fost formulate de Platon, cea de-a cincea definiție („Filosofia este arta artelor și știința științelor”) pleacă de la excelență și-i aparține lui Aristotel, iar a șasea definiție („Filosofia este dragostea de înțelepciune”) este după etimologie, potrivit tradiției îi revine tot lui Pitagora și David afirmă despre ea că „este bună deoarece este a lui Pitagora”.

Despre psihologia filosofilor, inclusiv raportul statornicit de Cesare Lombroso între genialitate și nebunie pe baza deselor nevroze și psihoze de care suferă gânditorii și artiștii, tot tratatul negulescian Geneza formelor culturii ne oferă cele mai consistente informații, fie că acestea provin din destăinuirile directe sau indirecte ale unor cugetători (de pildă, Aristotel era de părere, însă fără comentarii, că „toți oamenii de geniu sunt melancolici”, A. Schopenhauer deosebea filosofii de oamenii obișnuiți pe baza raportului dintre voință și inteligență – trei sferturi voință și un sfert inteligență la omul obișnuit și exact invers în cazul

filosofului, de unde „condamnarea” ultimului la o viață eminamente nepractică, iar Fr. Nietzsche menționează „prezența constantă” a suferinței, cu rol de factor activ, în viața sufletească a filosofilor – „Toți cei ce au creat, prin puterea cugetării lor, lumile «de dincolo de realitate», au fost oameni bolnavi, sau săraci, sau nedreptățiți”, ce căutau consolarea „în acele «ținuturi imaginare», pe care le construiau după bunul lor plac și în care se simțeau stăpâni absoluți”), fie că respectivele informații rezultă cu generozitate din minuțioasa și competenta analiză pe care Negulescu o face lucrării Zur Psychologie der Philosophie und der Philosophen a medicului și filosofului german Alexander Herzberg, carte tipărită în anul 1926 și care ilustrează atât „concepția biologică a filosofiei”, cât și „orientarea, atât de pronunțat psihofiziologică, a cugetării autorului”.

Limitându-și observările/studiul la circa 30 de cugetători considerați reprezentativi (Socrate, Platon, Aristotel, Epicur, Augustin, G. Bruno, David Hume, J.J. Rousseau, Kant, Fichte, Schelling, Hegel, Herbart, Schopenhauer, A. Comte, Fechner, Feuerbach, J.S. Mill, Stirner, H. Spencer, Hartmann, Nietzsche), Herzberg trage concluzia că toți cugetătorii lumii trecute și prezente (atenție, filosoful nu trebuie confundat cu un profesor conștiincios de filosofie!) „nu și-au făcut din filosofie o profesiune – dacă prin profesiune înțelegem o îndeletnicire menită să asigure, prin produsul ei material, existența celui ce o practică” (Francis Bacon a fost avocat și om politic, Hobbes a îndeplinit funcția de secretar particular și educator,

iar în ultimii 30 de ani vieții n-a exercitat nicio profesiune, Descartes a servit vreo patru ani în armată, după care – ca simplu particular – a trăit retras tot restul vieții, John Locke a practicat foarte puțin timp medicina și a ocupat câteva posturi politice, B. Spinoza a refuzat o catedră de filosofie la Universitatea din Heidelberg și – preocupat doar de căutarea dezinteresată a adevărului – a trăit în sărăcie lucie din șlefuirea lentilelor optice, Leibniz a ocupat diferite posturi, precum acela de bibliotecar la Hanovra, dar a refuzat să profeseze filosofia, G. Berkeley a fost preot și, în final, episcop, Rousseau a făcut de toate, dar n-a trăit din filosofie, Auguste Comte a fost preparator de matematici la Școala Politehnică din Paris, iar după pierderea acestui post, a dat lecții particulare de matematică și a fost ajutat de prietenii săi, Schopenhauer a fost docent doar un semestru, apoi s-a retras la Frankfurt ca simplu rentier, Feuerbach a trăit toată viața ca simplu particular, încât – ne spune P.P. Negulescu – „prietenii săi se credeau obligați să alerge ca să-i găsească o întrebuințare în serviciul statului german”, J. Stuart Mill a devenit un simplu particular după ce, vreme de 35 de ani, fusese funcționar comercial la Compania Indiilor Orientale, Karl Marx a trăit aproape toată viața cu banii bogatului său prieten Fr. Engels, Herbert Spencer s-a dedicat ingineriei o scurtă perioadă de timp, apoi, după descoperirea farmecului filosofiei, ne informează Negulescu, „a renunțat la ocupațiile practice și a trăit, nu fără greutăți și neplăceri, numai pentru lucrările sale teoretice”, Fr. Nietzsche a renunțat după opt ani să predea filologia la Universitatea din Basel și – ne spune același autor – „a trăit ca un pustnic, dacă nu chiar ca

un sălbatic, în diferite localități din Elveția, ocupat numai cu redactarea lucrărilor sale filosofice”, așa că rămân în minoritate cei care și-au făcut din filosofie o profesie – Kant, Fichte, Schelling, Hegel, Martin Heidegger, Henri Bergson etc.), că, adică, interesul pur teoretic la veritabilii filosofi „pare a fi mare, mult mai mare decât la oamenii de știință” (P.P. Negulescu), că prima condiție ca cineva să devină filosof „ar fi să aibă porniri afective puternice”, specifice naturilor pasionale (totuși, se întreabă și întreabă compatriotul nostru, „Dacă, dar, filosofii sunt, cum susține Herzberg, oameni cu porniri afective puternice, atunci de ce, la ei, aceste porniri nu duc, ca la oamenii obișnuiți, la acțiune, ci la cugetare?”, că sensibilității lor excesive și pornirilor lor afective li se opun inhibiții tot atât de puternice, în virtutea neîncetatei opoziții dintre acțiune și reacțiune (în cazul de față dintre sublimare și inhibare), că nevoia de sociabilitate a filosofilor, împotriva dorinței lor de a găsi „o societate potrivită”, este mult mai scăzută ca la ceilalți oameni, ba chiar preocupările lor pentru un rost în viață și pentru întemeierea unei familii sunt mai reduse ca la oamenii obișnuiți, oameni la care instinctele de conservare și de perpetuare a speciei devin obsedante.

Ăsta, de altminteri, este motivul pentru care Nietzsche (desigur, uitând de propriile sale proiecte matrimoniale pe care le-a dezvăluit în scrisori, precum și de faptul că însuși Kant a voit în două rânduri să se însoare) socoate că filosofii căsătoriți sunt personaje de comedie: „Ce filosof mare a fost până acuma căsătorit? Heraclit, Platon, Descartes, Spinoza, Leibniz, Kant, Schopenhauer n-au fost,

mai mult încă, nici măcar nu ni-i putem închipui însurați. Un filosof însurat este un personaj de comedie; aceasta e părerea mea. Iar Socrate, care a făcut excepție, răutăciosul Socrate, s-a însurat, pe cât se pare, în mod ironic, anume ca să dovedească acest principiu”.

Să fie vorba de un coșcogeamite principiu, sau – mai degrabă – de acea excesivă timiditate, chiar și față de femei, de care Hume râdea singur, ori de câte ori avea ocazia: „Eu sunt, ne spune el într-o confesiune din tinerețe, un curtezan care nu neliniștește nici pe mamele fetelor, nici pe bărbații femeilor măritate”?

Ce să mai vorbim de colosalele inhibiții ale lui Rousseau, care – așa cum le descrie în confesiunile sale – l au chinuit din copilărie: „Frica și rușinea mă stăpânesc atât de mult, încât aș vrea să fug de ochii tuturor oamenilor. Când trebuie să lucrez, nu știu cum să încep; când trebuie să vorbesc, nu știu ce să spun; când cineva mă privește, mă simt demontat”…Astfel de inhibiții, ne informează Negulescu, „mai găsește Herzberg, mai departe, la Kant, Hegel, Herbart, Schopenhauer, Comte, Stuart Mill, Stirner, Spencer, Fechner, Nietzsche”.

Cu certitudine că în această zonă a psihicului trebuie căutată atât explicația faptului că unii filosofi (Hobbes, Spinoza, Rousseau, Kant, Fichte, Schelling, Hegel, Schopenhauer, Stirner, Spencer, Hartmann, Nietzsche) „n-au luat nicicum parte la viața politică” și totuși au scris lucrări referențiale în acest domeniu, cât și a faptului că alți mari gânditori (Platon, Aristotel, Comte) „au scris lucrări care au făcut epocă” (Negulescu), cu toate că ei au luat parte la viața

politică în mod indirect sau numai în chip ideal (prin sfaturile date unor oameni politici).

Cât despre concluziile lui Herzberg, iată ce ne spune distinsul nostru compatriot, cu eleganța, corectitudinea și probitatea ce l-au caracterizat ca om și-i nemuresc opera: „(…) oricât i-ar crede Herzberg de reprezentativi filosofii de care se ocupă el, nu pot hotărî nimic în ceea ce privește structura sufletească a celorlalți, care, precum ne-o arată istoria filosofiei, sunt mai numeroși. Numai în istoria filosofiei vechi găsim treizeci de filosofi, care nu sunt mai puțin însemnați decât Rousseau sau decât Stirner. Iar unele dintre personalitățile de frunte ale filosofiei grecești, ca Thales însuși, cu care a început ea, ca Pythagora, Pyrrhon, nu par a se acorda nicidecum cu formula lui Herzberg”. Și puțin mai departe pe aceeași pagină: „E destul de probabil că unii din filosofi au fost așa cum ni-i înfățișează Herzberg; dar dovada că au fost toți așa, este imposibilă, după cum este imposibilă și dovada contrară”.

Însă, dincolo de aceste neajunsuri întrucâtva suportabile, marea carență pe care P.P. Negulescu o depistează în cartea lui Herzberg este următoarea: „După cum nu ne explică talentul, în general, după cum nu ne explică originalitatea, care ne-ar da cheia deosebirilor calitative ale diferitelor talente, tot așa nu ne explică Herzberg nici variațiile cantitative ale fiecărui talent în parte, adică variațiile productivității artistice și filosofice”.

(Sighetu Marmației, 15-16 feb. 2021)

Sensul tainic și metalogic al istoriei

Umberto Eco ne face cunoscut în celebrul său roman Numele trandafirului (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984), roman cu nenumărate sensuri politico-istorice și filosofico sociale (în neogreacă, trandafillos înseamnă „treizeci de foi/petale”), cum că întreaga știință/pricepere umană nu este altceva decât „un simplu comentariu” pe marginea celor două adevăruri esențiale, ce ne-au fost dezvăluite de scripturile vechi și noutestamentare: „Eu sunt Cel ce sunt”, respectiv ”Eu sunt calea, adevărul și viața”.

La rândul său, în poemul epic Marele inchizitor din celebrul roman Frații Karamazov (Editura Pentru Literatură Universală, București, 1965), F.M. Dostoievski ne prezintă triada miracol–taină–autoritate, care – susține prefațatorul Ion Ianoși – nu reprezintă numai „îndemnul marelui inchizitor de a anihila personalitatea umană și libertatea sa”, ci și faptul că prevestește în mod halucinant „cuptoarele fasciste ale morții, degradarea omului în unealtă supusă și inertă a führerilor, care l-au «convins» că nu va dobândi adevărata libertate decât renunțând de bunăvoie la ea”. Și astfel, continuă ilustrul cărturar român, inchizitorul devine „întruchiparea nebuniei fără limite, convins că menirea sa este aceea de a urma calea «înfricoșatului duh al morții și al destrămării» și care, fără a pregeta în fața minciunii și înșelătoriei, îi conduce cu bună știință pe oameni la moarte și destrămare, amăgindu-i tot timpul, ca nu cumva să observe

încotro sunt purtați, ca măcar pe parcurs sărmanii orbeți să aibă iluzia fericirii”.

Merita să reproduc acest citat, căci din el se desprind două ilustrative idei pentru condiția umană în general, indiferent de perioada istorică la care ne-am raporta, în mod special pentru prezentul torturat de un virus nenatural și de-o criză energetică la fel de dubioasă, iar mai nou de războiul kremliniștilor împotriva ucrainenilor: (a) Istoria și barbariile acesteia nu numai că se repetă pe spirala devenirii umane (spirală relativ ascensională în plan material-științific și abrupt descensională în plan moral-spiritual), dar ticăloșiile de felul invaziilor și conflictelor militare sunt reluate la cote mult sporite în ceea ce privește distrugerile și premeditatele suferințe provocate dușmanilor (de regulă rasiali și/sau economico-ideologici), indubitabilă dovadă că atât canaliile de sus (cârmuitorii sfidători sau psihopați), cât și cele de jos (cârmuiții primitivi și isterizați de mincinoasa propagandă oficială, cazul Rusiei putiniene) sunt singurele viețuitoare de pe micuța noastră planetă care se delectează cu chinurile provocate semenilor, fie atunci când călăii își torturează cu sălbăticie victimele, fie atunci când agresorii se dezlănțuie prin bombardamente împotriva dușmanilor (militari, civili, femei, copii, bătrâni); (b)Atacarea Ucrainei de către Federația Rusă, deodată din mai multe locuri și fără vreun motiv întemeiat (toate motivele invocate de kremliniști, îndeosebi de sinistrul tandem Putin-Lavrov, sunt pure pretexte, cu nimic mai breze ca cele prin care Hitler căuta să-și „justifice” agresiunile și pofta patologică de expansiune – pretinse urgențe geostrategice întru apărarea germanilor

din interiorul granițelor și pentru protejarea comunităților nemțești de pe teritoriile statelor învecinate), atacarea Ucrainei, deci, constituie un tipic și mârșav război de cotropire, chit că gașca putiniană evită cu grijă termenul „război” din comunicatele lor contrafăcute și-l înlocuiesc cu vaga sintagmă „operațiune militară specială”, ba chiar pretind în informațiile servite rușilor, complet izolați și amarnic pedepsiți în cazul în care se dovedesc neîncrezători în „adevărul” kremlinisto-putinian sau mișcă în frontul intern prin proteste, că ei bombardează doar infrastructura militară în „îndreptățitul” efort de demilitarizare și denazificare a acestei țări ostile și cârmuită de un evreu, deci că populația civilă nu are de suferit nici măcar atâtica de pe urma furibundelor lor bombardamente.

Dimpotrivă, susțin alde ăștia cu incalificabila lor impertinență tătaro-muscălească, acolo unde totuși există victime civile (până în prezent câteva mii de morți, inclusiv copii, și mai multe mii de răniți), vina nu le aparține lor, inumanii invadatori și agresori întru instaurarea dictaturii moscovite, ci numai și numai autorităților ucrainene, deoarece îi obligă (!) pe cetățeni să formeze scuturi umane!

Culmea este că și pe meleagurile noastre încă mai există ființe (fie că-s filoruși sau din „familia” lui Gigi Contra, fie că au un dinte împotriva ucrainenilor din pricina unor fapte istorice mai degrabă imputabile sovieticilor decât lor), care, în pofida zdobitoarelor probe furnizate de atâtea surse independente și a milioanelor de refugiați ucraineni în țările vecine, inclusiv în România, continuă să susțină ba aberația cu „plimbarea frățească” a muscalilor înarmați până

în dinți și puși pe fapte „eroice” de felul masacrelor și furtișagurilor, ba neghiobia că ceea ce se vede pe internet și la tembelizor n-ar fi decât niște foarte izbutite trucaje, ba năzdrăvănia că adevărații vinovați de actualele „neînțelegeri” ruso-ucrainene, care formează un singur popor (Întreb: De aia, prin înfometare, în anii treizeci au fost omorâți de Stalin circa cinci milioane de ucraineni?), nu sunt nicidecum hoardele muscălești, ci americanii și aliații lor din NATO.

Iar concluzia acestor „analiști” după ureche este de-a dreptul năucitoare: Oalele politico-militare ale acestei „neînțelegeri”, poreclită „operațiune militară specială”, se vor sparge la final în capul lui Joe Biden!…

Mai mult. Unii dintre acești „moțați” nu se jenează să susțină punctul de vedere al Chinei, aliata și nu prea a Rusiei, cum că Statele Unite, Uniunea Europeană, Japonia și aliații acestora, ceea ce înseamnă cam toată planeta, nu trebuiau să aplice sancțiuni economico-financiare atât de severe împotriva rușilor și bielorușilor, pe de o parte ca să se evite transformarea monedei (euro, dolar) în instrument politico-ideologic, iar pe de altă parte pentru ca marea masă a locuitorilor acestor țări să nu fie aduși la sapă de lemn (deja rubla s-a devalorizat cu peste 30%) și, desigur, să nu se confrunte cu flagelul șomajului, după ce vreo 300 de companii (Ikeia, Mercedes-Benz, Toyota etc.) au decis să-și închidă întreprinderile de pe teritoriul muscălesc.

Păi bine, atot(ne)știutorilor cârcotași, ce anume era de făcut ca să se fie trezită la realitate întreaga muscălime, aceeași muscălime care nu doar că l-a tolerat pe Putin,

dimpreună cu năravurile lui dictatoriale și infecta sa clică, vreme de peste două decenii, dar chiar se mândrea că, în sfârșit, are parte de un vrednic-nevrednic urmaș al megacriminalului I.V. Stalin?! Da, numai când cuțitul mizeriei va ajunge la osul zecilor de milioane de spălați pe creier, în principal din marile orașe, numai atunci ăștia vor realiza că toți putinienii sunt niște tâlhari cu pretenții democratice și, în ciuda tuturor restricțiilor de sorginte stalinistă, vor ieși cu sutele de mii în stradă, alături de protestatarii cu discernământ, care nu cred o iotă din parascoveniile kremliniste cu patriotismul (impus), necesitatea înarmării, amenințarea din partea NATO, actuala „operațiune militară specială”, demențiala aspirație a lui Putin de-a reface Uniunea Sovietică.

N.B.:Apropo de refacerea imperiului sovietic, istoria demonstrează negru pe alb că niciun imperiu (macedonean, persan, roman, mongol, otoman, austro-ungar, britanic etc.) n-a putut fi reclădit după prăbușirea lui…

Ce dovezi avem că lucrurile stau altfel (a se citi „mult mai prost”) de cum susține propaganda oficială, care este evident că se conduce după celebra și mereu actuala afirmație a lui Joseph Goebbels, ministrul nazist al propagandei: „O minciună spusă o singură dată rămâne minciună, însă devine adevăr dacă este repetată de o mie de ori”? În primul rând dezastruosul moral al trupelor rusești de pe fronturile ucrainene (tot mai mulți dezertează, sabotează, plâng, se predau ucrainenilor); apoi că milioane de tineri specialiști iau calea străinătății (iar în aceste zile pleacă și mai mulți de teama mobilizării), îndeosebi a țărilor

occidentale, după care rup aproape toate legăturile cu uriașa țară natală. Acest lucru este realmente o catastrofă pentru Rusia, chiar mai mare ca pentru România (mulți dintre românii plecați sunt în strânsă legătură cu țara-mamă), fiind știut faptul că materia cenușie reprezintă principalul motor al progresului și prosperității reale pentru oricare popor. De unde lesne se deduce că, pentru aproape toți înzestrații planetei (excepțiile nu fac decât să întărească regula), trebuința de libertate și hrană spirituală este cel puțin la fel de mare ca cea de pâine pentru trup. De altminteri, nu spune Mântuitorul că „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Luca 4/4)?!…

Revenind la cârcotași și la izolarea Rusiei (încă necondamnată de China, Cuba, Venezuela, Eritreea, Ungaria), nu trebuie dat uitării faptul că ea a transformat exportul de petrol și gaze într-o necruțătoare armă politică. Vasăzică, așa cum bine spune Eclesiastul, Nil novi sub sole (Nimic nou sub soare), sau – în alți termeni – că totul se plătește până la urmă de către individ, colectivitate, popor și națiune, ba chiar de către întreaga omenire (vezi uriașul preț pe care-l plătim cu toții pentru înarmare și, îndeosebi, pentru poluare).

Voi încheia cu două incitante idei ale lui Nikolai Berdiaev despre istorie, idei extrase din opusculul Sensul istoriei („Istoria nu are niciun sens prin ea însăși”; „Mitologia este izvorul primordial al istoriei omului”), precum și cu o inspirată epigramă a lui Păstorel Teodoreanu, din care reies sentimentele majorității românilor de-atunci față de ruși (posibil și ale românilor de azi față de invadatorii

Ucrainei): „Sadoveanu filorus,/stă cu curul la apus,/ca s arate-apusului/care-i fața rusului”.

Mă rog, așa ca anexă (adică să nu creadă cineva că aș fi rusofob), voi reda un fragment din articolul Când credința nu-i acasă, bombele (NATO) joacă pe masa (sârbilor), articol pe care l-am scris pe 28 aprilie 1999 și l

am supraintitulat Război cu mănuși democratice: „(…) războiul a fost, este și va fi concretizarea apocaliptică a absurdului uman, pornit la ofensivă întru satisfacerea orgoliului (militar, politic, economic, financiar, diplomatic, religios) al celui mai tare, respectiv al primitivismului motivat prin fanatismul expansiunii și al înrobirii”.

(Sighetu Marmației, 7 martie 2022)

Procesualitatea istorică –

formă particulară a procesualității universale

Spui procesualitate și gândul te duce de îndată atît la procesie (creație), cât și la eterna frământare a Universului, pe drumul de necuprins al acestuia spre armonie și în hotarele de negândit ale perfecțiunii. Și iată că încercarea îndrăzneață de a gândi negânditul, ne oferă din capul locului motive de poticnire. Păi cum altfel, când am pus alături (în aceeași frază) mișcarea/neliniștea și perfecțiunea, știut fiind faptul că Perfecțiunea este Dumnezeu și că El este într-o atare măsură Inegalabilul, încât nu mai are nevoie să se gândească nici măcar pe Sine. Ceea ce înseamnă că nu prin gândire sau mișcare Își impune omnipotența și omniprezența binefăcătoare, ci prin prin eternul Său prezent supratemporal, totuna cu repausul panteist! La fel de bine se știe că nu logica umană este calea pe care trebuie s-o urmeze cel ce plonjează în transcendență pentru a se apropia pas cu pas de Absolut (Hegel spunea că Dumnezeu sporește necontenit pe seama contrariului Său), ci îndestulătoarea parte din metalogica divină, încorporată în credința sinceră.

Or, dacă astfel stau lucrurile – și nimic nu ne încredințează că ele stau altminteri (bunăoară, mare atenție la celebrele antinomii kantiene, despre care însuși autorul lor spunea că sunt „rătăciri ale rațiunii în căutarea Absolutului”!) –, atunci suntem obligați să admitem că lumea văzutelor și nevăzutelor a ieșit din capul/preaplinul Său și prin miraculoasa atotputernicie a cuvântului Său, la

fel cum în mitologia greacă ieșise zeița Pallas-Atena din capul lui Zeus…

Dintr-un atare raționament decurg cu necesitate două concluzii fundamentale pentru corecta interpretare a facerii și a proceselor ulterioare, firește, dacă nu se ia în calcul varianta cu creația începută și (încă) nefinalizată, măcar în ceea ce privește sprijinul divin acordat omului întru desăvârșirea sa moral-spirituală:

a)Perspectiva de ansamblu și cunoașterea temeinică a nemărginitei Sale creații, pe cât îi stă omului în putință, El fiind concomitent în interiorul și în exteriorul ei, mai exact deasupra ei. Iată de ce omul, cu toate ispitele minții sale iscoditoare, n-are șanse să cunoască în profunzime (de esență nici pomeneală) nici măcar colțișorul de lume în care a fost așezat prin vrerea și favoarea divină, căci el – aidoma furnicii ce urcă pe copac, fără putința reprezentării întregului – s-a văzut deodată în mijlocul unei lumi neprietenoase: o lume redusă, în faza de început, la peștera sau vâlceaua unde își avea sălașul, apoi tot mai mare, pe măsură ce spatele său se îndrepta, ochii i se deschideau și mintea lui învăța din experiență tainicul rost al esenței. Dar, mă rog, ce reprezintă cunoașterea parțială și anevoioasă a omului scormonitor, comparativ cu integrala cunoaștere a Atotputernicului, de îndată ce El întruchipează Binele, Frumosul și Adevărul?! Căci, este de părere Umberto Eco în romanul Numele trandafirului (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984), întreaga știință umană nu este altceva decât un simplu comentariu pe marginea celor două adevăruri pe care ni le dezvăluie Scripturile: „Eu sunt Cel ce sunt”, afirmă Dumnezeul

evreilor, respectiv „Eu sunt calea, adevărul și viața”, ne asigură Dumnezeul creștinilor.

b)Mișcarea universală poate fi înțeleasă ca o odă a bucuriei, acea muzică a sferelor de care pomenea Pitagora, iar ea constituie elanul întregii creații de a ne apropia de Cel ce este sfera cu centrul oriunde și circumferința niciunde, deoarece numai în vecinătatea Lui putem să dobândim liniștea și armonia în veci netulburate.

Vasăzică, în lumina celor prezentate până aici, prin procesualitate istorică trebuie să înțelegem o formă concretă de manifestare a procesualității universale, cu nesfârșitele ei determinări și intercondiționări, altfel spus grația divină coborâtă la nivel uman.

Da, pentru că grația divină acționează necurmat și cu infinită răbdare. Atâta doar că omul, aflat în luptă pe viață și pe moarte cu semenii și cu timpul rău și bolnav ce-l macină, se lasă dominat într-un asemenea hal de pofte și ambiții deșarte, încât uită cu totul de ordinea morală, instituită prin îndemnuri și porunci, de-a merge necontenit pe calea cumpătării, simplității și curățeniei sufletești.

Procedând atât de neînțelept, nu-i de mirare că omul pătimaș și nechibzuit se va vedea în curând antrenat într-o sinucigașă mișcare centrifugală, care în fiecare zi îl îndepărtează de ceea ce reprezintă mult necesara sa hrană sufletească – iubirea și pacea eternă, rampa de lansare spre aceste comori nepieritoare fiind redempțiunea în sens soteriologic. De regulă, un asemenea om își va curma „goana după vânt” fie atunci când se află pe patul de suferință, fie atunci când este total scârbit de răutatea și

nerecunoștința semenilor, ocazie care-i va permite să se vadă așa cum este în realitate: un nefericit, cu viața irosită și mântuirea ratată din pricina propriei sale neînfrânări!…

Prin urmare, procesualitatea istorică înglobează acele procese specific umane, a căror axă de înfășurare și/sau de desfășurare o reprezintă timpul calendaristic, parte a timpului istoric. Dar istoria nu se articulează pe procese, asta deoarece, de regulă, procesele se declanșează și se consumă (cvasi)independent de voința oamenilor, chiar a celor aflați la butoanele puterii aparențiale. Istoria, deci, cuprinde totalitatea evenimentelor/faptelor referențiale, aranjate în ordine cronologică, adică toate acele procese substanțiale, care au fost de unii intuite, iar de alții provocate, dirijate și fertilizate în folosul de scurtă sau de mai lungă durată ba al unor mase mari de oameni (popoare, națiuni), ba al unor mari grupări sociale (clase, partide), ba al unor indivizi privilegiați (cazul guvernărilor autocratice, respectiv al celor ciocoiești).

Când vorbim de evenimentele istorice, trebuie să avem în vedere cele două categorii de influențe extraumane: pe de o parte, concursul de împrejurări fericite sau nefericite, norocoase sau nenorocoase, faste sau nefaste, care se sustrag putinței și înțelegerii noastre; pe de altă parte, amestecul nu întotdeauna lesne decelabil al celor trei categorii importante de procese:

1) Procese socio-economico-politice;

2) Procese cultural-artistice;

3) Procese moral-spirituale sau religioase.

Pentru a desluși mecanismul convertirii proceselor în fapte sau evenimente istorice, voi începe prin a nota prima categorie de procese cu S, a doua cu C, iar a treia cu R. Așa cum am arătat în cartea Istoria – perpetuă pendulare între tragic și măreț (Editura Echim, Sighetu Marmației, 2005), toate aceste procese reprezintă niște funcții, a căror dezvoltare depinde de mediul din care fac parte. Se știe, însă, că în toate mediile accesibile omului (de la microunivers și până la macrounivers) procesele apar, se împlinesc și apoi se epuizează în urma necontenitelor mișcări ce au loc în spațiu și timp. Acesta-i motivul pentru care procesul trebuie suprins/înregistrat în dubla sa dezvoltare: una pe coordonatele spațiale (x,y,z) ale lumii noastre tridimensionale, căreia putem să-i spunem extensiune, cealaltă pe coordonata t a timpului, căreia – zic eu – i se potrivește conceptul de intensiune. Iar asta datorită faptului că timpul este parametrul cu valoare unică și ireversibilă, care – fără drept de apel – decide sensul evoluției ori al involuției respectivului proces. Cu precizarea că disocierea extensiunii de intensiune este pur formală și subiectivă, căci realitatea se prezintă minții omului ca un continuu spațio temporal. De unde și ideea mișcării neîntrerupte în sistemul cvadridimensional (x,y,z;t).

Dar dacă pentru funcțiile S-C-R coordonatele spațiale sunt aproximativ aceleași (aparțin lumii noastre de zi cu zi), coordonata t diferă în mod semnificativ atât pe verticala, cât și pe orizontala devenirii umane: există un timp istoric, un timp solar (astronomic) și unul biologic (orologiul intern al fiecărei celule vii), după cum există un timp

psihologic, unul fictiv (mânuit de scriitori) și unul virtual (al navigării pe internet), la care se adaugă timpul sau timpii microcosmosului și ai macrocosmosului. Fac precizarea că timpii microcosmosului și ai macrocosmosului au, în comparație cu timpul perceptibil la nivel fizic, alte conotații filosofico-științifice…

În mod asemănător pot fi depistați timpii de o factură cu totul și cu totul specială, care nu numai că ajută la identificarea tipului de procese convertite în fapte istorice, dar chiar contribuie din plin la o justă încadrare a conținutului acestora: (a)Timpul social (t₁) sau timpul empirico-pragmatic al celor care trăiesc pentru bani, voluptate, putere și glorie (timpul grăbit al celor care se conduc după dictonul „Carpe diem” – Trăiește clipa); (b)Timpul sublimat (t₂) al meditației și al dăruirii cultural artistice; (c)Timpul transcendent (t₃) al tuturor acelora ce vizează mântuirea printr-o necurmată lucrare moral

spirituală (după care își modelează existența).

Ținând seama de aceste precizări, iată cum se prezintă cele trei funcții: S(x,y,z;t₁); C(x,y,z;t₂); R(x,y,z;t₃). În spațiul producerii evenimentelor istorice (mișcări sociale, revoluții industriale, schisme/reforme religioase etc.), fiecare din aceste funcții are rolul unei axe, ori – mai degrabă – al unei generatoare, care contribuie la înfășurarea/înfăptuirea proceselor aflate în evoluție sau creștere, respectiv la desfășurarea/dispariția celor aflate în involuție sau descreștere.

Dar oricare ar fi stadiul procesului într-un moment concret-istoric (creștere, stagnare, declin), el va parcurge –

mai repede sau mai încet – toate etapele înscrise în genetica sa transistorică.

Întrucât energia fizică și spirituală a omului este absorbită de proces, întru modelarea sa potrivit năzuințelor umane imediate sau perene, respectivul proces va deveni eveniment istoric, urmând să-și ocupe locul, după caz și anumite interese oculte, ba în istoria scrisă, ba în memoria colectivă a comunităților (amintiri, legende, balade, cântece).

Dincolo de eterna dispută dintre istorici privind rolul făcătorilor de istorie (după unii sunt masele, după alții sunt personalitățile), mareșalul Ion Antonescu a făcut următoarea precizare de ordin general și de mult bun-simț: Istoria este făcută și de învingători și de învinși, dar o scriu numai învingătorii! Taman din acest motiv, istoria nu numai că nu-i o știință (influența politicului asupra științelor exacte/particulare este cel mult formală, nicidecum substanțială), dar, în plus, ea este și revoltător de inexactă: fie prin vrerea unor cârmuitori ce nu dau o ceapă degerată pe adevăr (comandă scrierea/falsificarea istoriei în conformitate cu interesele personale și de grup), fie din pricina obedienței unor așa-ziși istorici oficiali (ăștia la țanc sacrifică adevărul istoric în schimbul unor avantaje materiale), fie că dovezile sunt echivoce și – deci – prea puțin convingătoare (câți dintre istoricii noștri știu mai multe limbi străine și au acces la documentele rare din marile biblioteci ale lumii?).

Asta nu înseamnă că anumite evenimente n-au existat defel, ori că ele s-au petrecut așa ca în extrem de discutabila variantă a unor istorici oficiali. Întrucât niciun

om, oricât ar fi el de înzestrat, nu poate fi considerat atotștiutor și nu poate pretinde că deține monopolul adevărului deplin, istoria trebuie îmbunătățită și corect rescrisă, căci năzuința ei de-a reflecta adevărul incontestabil, exprimă atât esența scormonitoare a omului căutător, cât și dorul de nestins al acestuia de-a se „înfrupta” din calmul netulburat al certitudinilor…

Revenind la evenimentul istoric analizat în varianta de mai sus, trebuie subliniat că el se produce în sistemul tridimensional S-C-R., fapt care explică interdependența și intercondiționarea tuturor proceselor aflate în derulare.

Cu mențiunea că există momente sau perioade istorice de puseu al unuia sau altuia dintre cele trei tipuri principale de procese, ceea ce imprimă epocii un anumit specific:

–barbarie (predomină manifestările animiste, magice și șamanice);

–cultură (de pildă, cultura indiană, chineză, greco romană, acumulările spirituale din Evul Mediu, Renașterea etc.);

–civilizație (civilizația elină a formelor, mașinismul epocii moderne, informatizarea și robotizarea prezentului); –transfigurarea religioasă (înfăptuită de milenii și pe arii tot mai întinse de către religiile universaliste, ea va continua, în pofida opoziției globaliștilor, până când omenirea ori va cunoaște epoca de aur a credinței sincere, ori nu va mai fi).

Prin compunerea celor trei tipuri de funcții, rezultă funcția S(x,y,z;t₁)ᵒC(x,y,z;t₂)ᵒR(x,y,z;t₃), care modelează și

reflectă evenimentele istorice. Se vede, așadar, rolul preponderent ce revine spiritualului, două din cele trei categorii de procese fiind integral spirituale, iar procesele de tip S având, la rândul lor, o însemnată componentă constituită din idei, respectiv din teorii științifice, politice și de organizare socială, fără toate astea fiind cu neputință progresul istoric al omenirii.

Însă sintagma progres istoric trebuie întrebuințată cu prudență, deoarece există o relație de adversitate între intensivii factori spirituali (gândire-cultură-credință), factori care imprimă sensul dezvoltării sociale, și factorii materiali (confort-comoditate-consum), care întotdeauna s-au dovedit extensivi în formă și pasivi în conținut. Cu atât mai mult în zilele noastre, când – prin agresiva campanie publicitară pusă în slujba consumului nesăbuit și a comodității fără opreliști – omul devine nu doar captivul, ci și victima propriei sale civilizații.

Cu toate astea, mi se va răspunde, nu se poate nega că omul de azi o duce mult mai bine ca cel din urmă cu un veac, ca să nu mai vorbim de vremurile triste și întunecate ale Antichității și Evului Mediu, când viața celor mai mulți oameni era foarte scurtă din pricina mizeriei, alimentației și a bolilor devastatoare, căci pe-atunci doar patriarhii biblici se bucurau de favoarea divină în ceea ce privește numărul anilor.

Dar ce se câștigă într-o parte se pierde în alta, căci binele lucrează după legea compensației: Progresul civilizației contribuie la diversificarea și împlinirea nevoilor ce fac parte din categoria binelui fizic sau hedonic

(civilizația nu trece dincolo de epidermă!) și tot ea duce la debilizarea componentei moral-spirituale a binelui!

(Sighetu Marmației, 18 nov. 2021)

Înrudirea logico-matematică dintre nul și nulitate

a) Enigmaticul zero (nul)

Se știe foarte bine că anticii (sumerieni, babilonieni, egipteni, fenicieni, chinezi) posedau rețete empirice și o avansată tehnică de calcul a suprafețelor de pământ, ei cu toții utilizând irigațiile și înclinația spre monumental, după cum la fel de bine se știe că, în pofida comerțului foarte dezvoltat prin care au adunat averi uriașe, nici egiptenii și nici fenicienii n-au avut o activitate teoretică din care să rezulte adevărata știință (matematica, fizica sau hidrostatica).

Iată de ce, ne înștiințează P.P.Negulescu în tratatul Geneza formelor culturii, Platon nu doar că în dialogul lui despre Legi a sesizat această situație, dar chiar a ajuns să deplângă faptul că, în general, „oamenii nu caută înțelepciunea, ci abilitatea”, că, adică, ei nu urmăresc să înțeleagă lucrurile, ci, conduși de pofta înavuțirii, se mulțumesc să se folosească de ele.

Prin separarea numărului (entitate psihică, respectiv noțiune abstractă) de lucrurile numărate (entități concrete), grecii antici vor izbuti să pună bazele unei veritabile științe a mărimilor și figurilor, care odată cu Pitagora, ne spune același Negulescu, „ia o existență independentă”.

Se subînțelege că tot pe-atunci a demarat aventura simbolurilor sau semnelor grafice întrebuințate de grecii antici pentru desemnarea cifrelor de la 1 la 10 și mai departe:

un bastonaș vertical (׀ (pentru cifra 1, forma arhaică a caracterului Γ (pi) pentru cifra 5, Δ (inițiala de la deka) pentru 10. Vasăzică, până la pătrunderea cifrelor arabe, un sistem zecimal fără zero, care – aidoma atâtor creații grecești – va fi preluat și nițel ajustat de către romani.

Cifra zero, intrată în limba română pe filieră germano-franceză și sub forma flexibilului nul (admite masculinul și femininul la singular și plural, neutrul plural „nuluri”, termen de bază pentru electricieni, ba chiar și verbul „a anula”), zero, prin urmare, pare a fi creația indienilor. Spre această concluzie ești împins atât de sugestivul semn grafic întrebuințat pentru redarea respectivei cifre, clară aluzie la oul cosmic primordial din care a ieșit lumea, cât mai ales conotația de gol sau nimic ce i-a fost atribuită.

N.B.: Unii sunt de părere că cifra zero ar fi de origine babiloniană și că prin intermediul grecilor ar fi intrat în patrimoniul indian. Punct de vedere deloc riscant, dacă – așa cum ne avertizează Negulescu – ținem cont de faptul că în acele vremuri prehesiodice, când încă nu era nici lumea și nici zeii „care au întocmit-o”, pentru gânditorul grec de

atunci nu putea să existe decât „spațiul gol în care urmau să se așeze toate cele ce aveau să ia ființă”.

Mai mult de-atât. Nimicul va suscita o asemenea atracție printre cugetători, încât neoplatonicul Damascius va fi în măsură să efectueze o preasubtilă distincție între neființă și nimic: Neființa este o negare, totodată o depășire a ființei în ambele sensuri (atât în sens superior, spre Unul situat dincolo de ființă, cât și în sens inferior, spre materia

lipsită de formă și de ființă, dar care mai păstrează caracterul Unului), pe când nimicul se situează dincolo de aceste limite ale neființei, asta deoarece el este o negare și o suprimare a Unului, atât în sens superior (trece înspre nimicul inefabil), cât și în sens inferior (nu mai păstrează caracterul Unului, ci devine pur neant de inferioritate).

Întrucât în pasajul de mai sus am făcut cunoștință cu Unu, cel care la Plotin apare în triplă ipostază principială (unul absolut și transcendent, unul-multiplu, corespunzător intelectului, și unul corespunzător sufletului), se impune precizarea că aritmetica se întemeiază în primul rând pe intuiție și abia pe urmă pe elementul logico-analitic (în Scrieri logico-filosofice, carte apărută în anul 1977 la Editura Științifică și Enciclopedică, Gottlob Frege chiar respinge ideea că „pentru matematician imposibil este numai ceea ce se contrazice pe sine”). Iar dacă prin semnul 1 „facem să se desemneze unul dintre obiectele numărate” (E. Schröder), adică transformăm numărul într-un semn în care se reflectă imaginea unui obiect, atunci orice număr trebuie conceput fie ca o structură/desfășurare de semne-unități (3=1+1+1), fie, mai simplu, ca numărul anterior plus unitatea (3=2+1)…

Zero nu numai că sugerează golul sau nimicul, dar mai are particularitatea de a „fraterniza” atât de strâns și paradoxal cu infinitul matematic redat prin simbolul ∞ (însuși golul trebuie văzut ca un concept avid de infinit: spre el converge infinitul negativ al inexistentului și din el pornește infinitul pozitiv al creatului), încât pricinuiește acele dureri de cap pentru matematicieni, cunoscute sub

numele de nedeterminări (la fel de bine puteau fi numite nedumeriri, buimăceli sau capricii ale nulei).

Astfel, dacă orice număr diferit de zero, tinde – funcție de semn – la plus sau minus infinit atunci când este împărțit la zero și – dacă orice număr diferit de zero sau infinit (infinitul matematic este simbolul care ne salvează de monstruozitatea cantitativului) – ridicat la puterea zero este egal cu unitatea, nulul nu ține cont de aceste reguli, la fel cum nu se sinchisește nici de autoritatea semnelor (nimicul nu este nici pozitiv și nici negativ, el pur și simplu nu este, mai bine spus este doar ca entitate abstractă, ilustrată printr un simbol convențional).

Tocmai de aceea, de nimeni dintre muritori cunoscute în taina lor sfidătoare la adresa rațiunii umane, operațiile de felul ∞˗∞, ∞/∞, 0*∞, 0/0, ∞º, 0º, 0 la infinit, infinit la infinit și 1 la infinit sunt pretutindeni cu grijă evitate, îndeosebi în analiza matematică.

Și încă ceva. În matematică, zero „știe” că degeaba s-ar înghesui să stea în fața altor cifre. Doar așezat în spatele lor, el le mărește valoarea de atâtea zeci de ori, câte zerouri vin la rând (un zero înzecește, două zerouri însutesc etc.). Invers stau lucrurile cu zerourile de după virgulă: în coada zecimalelor sunt inutile, în fața lor micșorează de zece ori, o sută de ori sau o mie de ori, după cum în fața zecimalelor (imediat după virgulă) sunt una, două sau trei zerouri…

b) Concretețea nulității

Dacă nulul sau nula este o entitate abstractă, nu la fel stau lucrurile cu nulitatea, rudenia sa logico-matematică,

nulitatea fiind proiecția nimicului în plan social, adică o concretețe bipedă înzestrată cu toate belșugurile trupești (adeseori chiar în chip mai generos ca mulți dintre semenii săi), dar cu totul și cu totul lipsită de însușiri intelectuale. Astfel de creaturi constituie mostre vii ale golului uman, parcă desprinse în momentul împerecherii părinților din neantul primordial și apoi azvârlite de capriciile creației printre oamenii cu scaun la cap.

Baiul nu-i că apar în lume atari avortoni intelectuali sau erori ale naturii (mama natură are nevoie de mai multe încercări până când izvodește un exemplar de soi), ci acela că taman ei, retardații congenitali, țin cu tot dinadinsul să iasă în față. Vasăzică ăștia nu vor să știe de regula bunului simț după care se conduc zerourile în matematică…

Dar și mai grav este atunci când (taman ceea ce se întâmplă în România postdecembristă!) neantul mental fraternizează cu cel moral-spiritual al neomeniei, ipocriziei, minciunii și trădării, oribilă cârdășie din care rezultă cu necesitate antiistorică partidele politice și cârmuitorii de haram ai unei țări pusă pe butuci pentru o lungă perioadă de timp.

Cum mai înainte de reforma instituțiilor (în urma modificării Constituției și a elaborării unui nou Cod Penal) ar trebui să aibă loc o reformă generală a cetățenilor, în mod deosebit a candidaților la posturile decizionale, și cum acest lucru nici pomeneală să fie agreat într-un stat ticăloșit până în măduva oaselor (câți mai speră în gâtuirea corupției, confiscarea averilor nelegiuite și revenirea nației la normalitate?), românii uniți au la îndemână două variante:

ori revolta generală, urmată de măturarea întregului putregai postdecembrist, ori soluția mai blândă, dar descalificantă în exprimarea ei conștient-democratică, a neprezentării în masă la un scrutin inerțial, ca atare nedispus să elimine viciul de fond al falsei reprezentativități.

Da, căci cu câteva excepții total nesemnificative pentru actualul dezastru național, în cei 27 de ani scurși de la Decembriadă, aleșii ne-au dovedit cu vârf și îndesat că știu să-și apere doar interesele lor și ale clanului din care fac parte. De unde consecința logică a acestei anormale stări de lucruri: mai bine de jumătate din cei aproape cinci sute de șparlamentari sunt necușeri, ba chiar penali cu acte în regulă! Și când te gândești că mulți dintre aceștia vor candida din nou și că în noul mandat așijderea vor proceda, ba poate și mai și. Păi da, că partidelor le crapă măseaua după lichele cu experiență (cică oameni pe care se pot bizui), iar politica pe la noi se face mai ales cu bani murdari.

(Sighetu Marmației, 12 oct. 2016)

Nevoia omului de fericire

Fericirea nu este un simplu concept ori un ideal imposibil de atins. Ea este o năzuinţă neîntrerupt umană, ce poate şi trebuie să fie convertită în realitate, dar o năzuinţă articulată pe firea, educaţia şi aspiraţiile fiecărui individ în parte. Fiind, deci, în egală măsură produsul şi generatorul echilibrului lăuntric al omului, un echilibru de primă importanţă pentru orientali (chinezi, japonezi, indieni), este cât se poate de evident că fericirea va fi savurată doar acolo unde acţionează în interdependenţă următorii doi factori:

a)Mişcarea fericirii are loc în interiorul sistemului tridimensional credinţă-iubire-bine, fapt care garantează că, dacă credinţa şi iubirea sunt sincere şi atotcuprinzătoare, atunci omul – numai întrucât urmăreşte prioritar binele moral, iar nu binele fizic (hedonic) – are toate şansele ca din bun să devină mai bun, caz în care ea (fericirea) dobândeşte consistenţă şi durabilitate;

b)Direcţia de acţiune pentru cunoaşterea adevăratei fericiri este dinspre interior spre exterior, dinspre individ spre semeni, desigur, cu inerentele întoarceri şi autoreglări ale focarului de iradiere.

Cum simplitatea şi cumpătarea sunt condiţii indispensabile întru atingerea stării de fericire urcată până la beatitudine (Cu înţelepciune se spune: Nu este bogat cel care doreşte tot mai mult, ci cel care se mulţumeşte cu tot mai puţin!), pe bună dreptate Mântuitorul ne îndeamnă să nu adunăm bogăţii pe care le mănâncă moliile şi le fură hoţii, ci să adunăm bogăţii nepieritoare. Or, e limpede pentru oricine, că astfel de bogăţii nepieritoare nu pot să vină decât din lăuntricitatea omului, rodite fiind de acea scânteie divină cu care au fost înzestrate de la facere toate fiinţele scormonitoare şi cârtitoare, ce cu mândrie-şi spun fiinţe

conştiente şi raţionale. Pentru unii dintre oameni fericirea este iluzorie – o adevărata Fata Morgana. Să fie pentru cei bogaţi din pricina îmbuibării, care inevitabil atrage după sine plictiseala, nemulţumirea şi, în final, dezgustul faţă de toţi şi toate, ori – în cazul celor mulţi şi săraci – să fie din pricina nenumăratelor eşecuri şi decepţii de care au parte în viaţă?!

Poate că de aici derivă graba periculoasă de care dau dovadă cei mulţi şi neîncrezători de a-i inhala fericirii parfumul ameţitor, atunci când ea consimte să-şi întredeschidă şi pentru ei corola minunilor de-o clipă. (Pesemne că din acest motiv amatorii de plăceri ba pun semnul de egalitate între fericire şi mulţumire trupească, recte satisfacţie, ba se tupilează după justificări de genul: „Avem o singură viaţă, şi aceea scurtă”, prin urmare „Să stoarcem de vlaga plăcerii fiecare clipă care trece”!)

Dar dacă fericirea este scurtă şi tocmai de aceea amarnic regretată, în cele mai multe cazuri suferinţa se constituie într-o coordonată umană banală, fapt care dovedeşte în ce grad alarmant de inuman ne-am obişnuit cu ideea că nefericirea este capitalul exclusiv al dezmoşteniţilor şi dezrădăcinaţilor, în general al celor slabi şi fără noroc. Căci cum altfel se explică că trecem zilnic pe lângă ea, aproape fără s-o băgăm în seamă, cu toate că ne face o deosebită plăcere să apărem în ochii semenilor ca buni şi simţitori?!…Fireşte, nu la fel stau lucrurile în cazul ipocriţilor în general, al ipocriţilor cu ştaif politic în special, care – în silinţa lor cabotină de a părea ceea ce nu sunt – izbutesc totuşi să-şi ascundă deseori găunoşenia minţilor şi inimilor sub poleiala aparenţelor.

După aceste exerciţii pe marginea fericirii şi a nefericirii, ni se impun atenţiei următoarele două întrebări: 1) Care este raportul dintre fericirea individuală şi cea colectivă?; 2) Ce are omenirea de făcut pentru a fi cu adevărat fericită?

1)Am fi tentaţi să răspundem că raportul dintre fericirea individuală şi cea colectivă este similar cu cel dintre parte şi întreg. Şi cum „întregul precede partea” (Aristotel), concluzia care se impune cu necesitate nu poate să fie decât următoarea: Fericirea colectivă, mai exact cea universală (generală), o devansează în timp şi o prefigurează în alcătuire pe cea individuală! Toate ca toate, dar – fie că urmăm firul creaţiei, fie pe cel al evoluţiei – posibila înfiripare a fericirii după logica de mai sus este copios contrazisă de logica apariţiei Universului, iar mai apoi a vieţii ca parte componentă a lumii înconjurătoare. Căci dacă suntem adepţii creaţionismului, atunci trebuie să admitem că văzutele şi nevăzutele sunt opera unui Creator suprem şi că în Universul de-nceput, la fel ca-n anturajul divin al acelor „momente” situate dincolo de timp, domnea ordinea şi armonia. Dar ordinea şi armonia, prin însăşi esenţa lor exclud apariţia şi fiinţarea asperităţilor de tipul dizarmoniei, perturbaţiilor şi şocurilor, după cum – cu întreaga lor fiinţă înveşmântată în haina de gală a echilibrului perfect – ele se opun din răsputeri germinării şi proliferării răului sub diversele lui înfăţişări: cruzime, trufie, minciună, ipocrizie, ambiţie, invidie, lăudăroşenie etc.

Prin urmare, este cât se poate de rezonabil să gândim că în acele vremuri ireale pentru puterea temporală a minţii omeneşti, fericirea era atotprezentă şi atotbiruitoare. De fapt e impropriu să spunem atotbiruitoare, pentru că ea nu reprezenta rezultatul unei biruinţe în lupta aprigă cu forţele răului, aşa cum se va întâmpla după apariţia celor două perturbaţii – azvârlirea din ceruri a trufaşului Lucifer, respectiv scoaterea din Eden a perechii umane neascultătoare, perturbaţii care nu numai că au provocat un serios dezechilibru în pacea şi armonia primordială (nerefăcut până în clipa de faţă), dar au generat totodată perechile antipodale: bine-rău, univers moral divin-univers

moral uman. Căci logica presupunerilor admise în acest loc ne obligă să vedem chipul Universului primordial, implicit al lumii celeste, scăldat în lumina armoniei, păcii şi fericirii. E drept, o fericire statică, perfect adaptată la acea lume senină şi netulburată, altfel spus o fericire niţel cam ternă şi atât de îndepărtată de fericirea zbuciumată a omului truditor şi căutător…

Presupunând că asta ar fi succesiunea fericirii: de la fericirea universală preadamică la cea individuală (mai înainte ca perechea umană să fie izgonită din Eden), iar de la Adam şi Eva din nou la cea colectivă (comunităţile umane de la ginţi şi triburi până la naţiunile moderne), tot nu s-a pus punctul pe i în problema raportului fericire colectivă-fericire individuală.

2)Cât priveşte întrebarea: Ce are omenirea de făcut pentru a fi cu adevărat fericită?, ei bine, ea este veche de când lumea. Din totdeauna, mai exact de când omul a început să gândească şi a realizat importanţa politicii, iar prin politică pe cea a organizării din ce în ce mai precisă, dar şi mai extinsă (la început ginţile şi triburile – comunităţi bazate pe înrudiri, apoi popoarele şi naţiunile – vaste comunităţi bazate pe unitatea de limbă, tradiţii şi teritoriu, respectiv pe istorie comună, astăzi megacomunităţi sau uniuni politico-economico-militare de naţiuni), din totdeauna, aşadar, omul a luptat din răsputeri fie pentru a-şi apăra libertatea ameninţată de agresori, fie pentru a şi-o recâştiga atunci când neşansa şi ceasul rău i-o răpeau. Pentru că fericirea deplină nu poate fi savurată decât în libertate! Numai bunul Dumnezeu ştie câţi oameni au murit de-a lungul istoriei luptând pentru libertatea lor şi a celor dragi: răscoala lui Spartacus, răscoalele şerbilor împotriva nobililor, luptele purtate de români cu turcii, tătarii, ungurii şi ruşii pentru apărarea gliei străbune, zecile de milioane de jertfe omeneşti din primul şi al doilea război mondial etc.

E drept, au fost şi încă mai sunt din aceia care cred că sabia nu taie capul plecat şi care se străduiesc să-şi construiască un dram de fericire după chipul şi asemănarea cu noua lor anatomie – o fericire în genunchi! Dar Însuşi Mântuitorul, în condiţiile vitrege de la acea vreme când evreii erau sub stăpânirea romanilor, sublinia nevoia de libertate – o libertate articulată pe credinţă şi demnitate -, de altminteri singura cale care-l duce pe om înspre fericire: „Adevărul vă va face liberi”!

Fireşte, în numele credinţei s-au comis şi continuă să se comită excese, de-ar fi să amintim din trecut doar de cruciade, encomienda (războiul nimicitor purtat de spanioli împotriva amerindienilor) şi de războaiele fratricide dintre catolici şi protestanţi (hughenoţi), respectiv de jihad (războiul musulmanilor împotriva necredincioşilor în Alah şi profetul lui Mohamed), care în zilele noastre se continuă sub oribilul chip al actelor teroriste…

Se ştie prea bine că războaiele nu contribuie decât la escaladarea violenţei şi agresiunii, nicidecum la instaurarea păcii şi înţelegerii între oameni, popoare şi credinţe. Iată motivul pentru care Mântuitorul afirma în învăţăturile Sale că „cine va scoate sabia, de sabie va pieri”.

Prin urmare, la rău să nu răspunzi cu un alt rău, deoarece asemenea unui bulgăre de zăpadă care în rostogolirea lui la vale provoacă o adevărată avalanşă, tot aşa răul – alimentat cu trufie şi intoleranţă – are puterea necurată de a-i transforma pe oameni în brute respingătoare. Istoria ne oferă nenumărate exemple de monştri cu înfăţişări umane, care se delectau cu suferinţele semenilor torturaţi: inchizitorii, naziştii, bolşevicii (leniniști, staliniști, maoiști, dejiști etc.), torţionarii din închisorile politice româneşti etc.

Acuma până nu-i prea târziu, toţi locuitorii acestei planete (fiecare cu câtimea sa) pot contribui la salvarea vieţii şi la angajarea omenirii pe drumul ce urcă înspre fericirea

deplină, prin studiul la zi al Decalogului şi prin aplicarea cu stricteţe a poruncilor cuprinse în el.

Bisericile, şi când spun biserici mă gândesc în primul rând la cele universaliste (creştinism, budism, islamism), pot contribui la rândul lor la scoaterea omenirii din actuala fundătură, prin lepădarea înalţilor prelaţi de orgolii şi prin demararea de dialoguri interconfesionale responsabile şi eficace, nu doar de ochii lumii, care să îndrepte bisericile înfrăţite înspre ecumenism (îndeosebi în aceste vremuri controlate de globaliști prin dictaturi/războaie informaționale și bacteriologice, precum

actuala pandemie), iar toate marile credinţe să se apropie până la identificarea şi activarea tuturor zonelor comune, cu mare impact asupra omenirii. Pentru că, o ştie oricine, scopul oricărei religii este acela de a-i face pe credincioşi mai buni şi mai drepţi, în consecinţă mai fericiţi.

La rîndul lor liderii politici şi ștabii militari pot contribui la această veritabilă renaştere a omenirii prin renunţarea la ambiţii şi orgolii, cu sau fără iz patriotic (mai degrabă globalizant), respectiv prin trecerea de îndată la dezarmare. Este o utopie? Păi, zic eu, mai degrabă o utopie decât o catastrofală distopie, așa cum se configurează în clipa de față.

(Sighetu Marmației, aprilie 2021)

Schimbarea cârmuirilor, bucuria naivilor…

Cu ce s-au ales românii de pe urma celor trei decenii de postdecemmbrism? În primul rând cu trista iluzie a libertății și a unei democrații mai mult sau mai puțin originale, tot ce ține de aceste nobile aspirații umane fiind la cheremul lui „Fac ce vor mușchii mei de ciocoi sau/și de descurcăreț”; apoi cu dureroasa concretețe a pervertirii planului moral-spiritual (cultură, credință, tradiții, educație, istorie etc.) și a celui material (ultimul loc în Uniunea Europeană la nivelul general de trai, însă primul loc la neîntreruptul exod al cetățenilor și la datoria externă pe cap de locuitor).

Dar cum forța reunită a acestor contraperformanțe sau „performanțe negative” postdecembriste depășește cu mult nenorocirile provocate României de ambele conflagrații mondiale (da, căci atunci românii se țineau locului și se jertfeau cu sutele de mii pentru apărarea țării de invadatori, pe când acuma se înstrăinează cu milioanele pentru a deveni robii globaliștilor), a trebuit să treacă ceva timp până ce ne am dat seama nu doar că politrucii dâmbovițeni sunt niște necalificați și niște impostori, ci – lucru mult mai grav pentru țară și nație – că ei toți sunt ticăloșiți până în măduva oaselor, vasăzică sunt oricând dispuși (a se citi obligați) să-și trădeze concetățenii în apriga și necontenita confruntare cu interesele politico-strategice ale puterilor străine și cu interersele economico-financiare ale cartelurilor, acesta

fiind, de altminteri, motivul pentru care sculele autohtone se mențin în lăbăreala politrucianistă de pe meleagurile noastre. Dovada că toate politicile naționale sunt părți componente ale politicii globaliste, ne este remarcabil oferită de jurnalistul Marius Albin Marinescu în articolul „Dragostea” Germaniei pentru România în 1989-1990 (mai exact, uneltirile Germaniei din 1989 și 1990 întru dezmembrarea României prin acordul Bonn-Budapesta din 23-25 august 1989, acord prin care „Germania s-a angajat să sprijine Ungaria în eforturile ei de a recupera Transilvania”, respectiv acordul de la Geneva, septembrie 1990, dintre nemți și sovietici, varianta modernizată și actualizată a sinistrului Pact Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, variantă încuviințată de Statele Unite, și care – în afară de unificarea celor două Germanii – mai prevedea dezmembrarea Cehoslovaciei și a Iugoslaviei, astfel încât Cehia, Croația și Slovenia să intre în sfera de interese germane, dezinteresul nemțesc față de Ucraina și statele baltice, recompensarea Rusiei „pentru daunele economice suferite prin pierderea influenței în Europa de Est” și, nu în ultimul rând, susținerea Ungariei întru recâștigarea teritoriilor „pierdute după primul război mondial prin Tratatul de la Trianon, în fața României, Ucrainei, Cehoslovaciei și Iugoslaviei”), iar transformarea pământenilor în simple și grotești anexe ale „corectitudii” politico-sociale ne este înfățișată de recent-nefericitul caz al arbitrului român Sebastian Colțescu, cel care a fost de îndată pus la zid și acuzat de rasism pentru că a îndrăznit (!) să-l numească „ăla negru” pe secundul de culoare al unei echipe

de fotbal din Turcia, chit că în limba română „negru” desemnează o culoare, deci n-are conotațiile rasiste ale termenului nigger (cioroi, negrotei) din engleza americană, și chit că un fost mare fotbalist de culoare din echipa Liverpool, nu vede o altă posibilitate logică de identificare a unui negru într-un grup de albi.

Ca o deplină și de-a pururi odioasă confirmare a slugărniciei românești la nivel individual și instituțional, cine l-a pus pe sărmanul și absolut nevinovatul arbitru român la zidul infamiei internaționale, îndată după exageratul protest (sic!) politico-diplomatic al turcilor? Mai întâi Roxana Mărăcineanu, actuala ministreasă româncă a Sportului francez, apoi Ministerul de Externe și cel al Sportului din România. Vorba ceea: „Țiganul când a ajuns împărat, prima dată pe tatăl său l-a spânzurat”…

Revenind la oile mult împuținate de pe plaiurile mioritice (apropo, ne informează profesorul Liviu Rusu, balada Miorița este atât de tipică pentru homo contemplativus, încât baciul moldovean nu-și schimbă atitudinea inert-fatalistă nici după ce este înștiințat de mioara năzdrăvană că vrânceanul și ungureanul au decis să-l omoare), pe plaiurile noastre mioritice, deci, în aceste zile de după neconcludentele alegeri parlamentare din 6 decembrie (sunt noii aleși într-adevăr legitimi prin votul primit de la mai puțin de o treime dintre alegătorii români?!) și sub contraproductiva baghetă a sasului, liderii PNL, USR-Plus și UDMR negociază la sânge structura vremelnicului Cabinet Florin Cîțu.

De ce spun „vremelnic”? Pentru că nici useriștii și nici francezii nu se vor lăsa până când nu-l vor impune ca premier pe Dacian Cioloș! Da, căci (zic ei) numai printr-o corectă (!) împărțire a sferelor de influență franco-germane pe „piața” românească (Iohannis, omul nemților, la Cotroceni, Cioloșul franțuzit la Victoria), se va restabili un relativ echilibru politic în România și o amăgitoare armonie la nivelul Uniunii Europene.

N.B.: De curând am primit pe internet o splendidă poză cu vreo opt pirande, care – cap la cap în „cerc restrâns” – negociază la rândul lor noul Cabinet, după cel de tranziție al generalului politruc Nicolae (Mă)Ciucă…

(Sighetu Marmației, 17 dec. 2020)

De trei decenii tot votăm

ca răul să-l normalizăm!

Motto:

În trei decenii și mai bine

am tot sperat (și-ncă sperăm),

că printr-un vot zis democratic

de sărăcie-o să scăpăm.

Iar după ce într-un târziu

în Uniune-am fost primiți,

ne-am amăgit că n-om mai fi

fruntașii celor umiliți.

Ziceam, încurajați fiind

de politrucii noști și-ai lor,

că-n mastodontul suprastat

e respectat orice popor,

cu ce străbunii i-au lăsat:

cultură, crez, limbă și fapte.

Dar iată c-aceste valori

azi sunt de noi tot mai departe…

De ce se mai votează în România postdecembristă, când este evident pentru oricine că lucrurile nici pomeneală să se îndrepte (omul de rând o duce tot mai greu, datoria externă a devenit înfricoșătoare și crește în continuare,

economia pandemică este la pământ, cultura, educația, sănătatea și cercetarea de-abia mai suflă, prestigiul țării nu-i preocupă câtuși de puțin pe politruci, planul moral-spiritual este neîncetat îmbăloșat de leprele cu ifose patriotarde, necinstea, impostura și trădarea se simt ca-n sânul lui Avraam pe aceste meleaguri) și când se știe prea bine că rezultatul final al scrutinului nu depinde nicicât de elanul democratic al alegătorilor (pe cât de bine intenționați, taman pe-atâta de creduli), ci este la mâna serviciilor secrete din fiecare țară, care la rândul lor sunt în slujba globaliștilor și al guvernului mondial dirijat de aceștia?!

Iată câteva argumente redutabile în sprijinul afirmațiilor de mai sus:

1)Suspendatul Traian Băsescu (în anul 2012) a revenit la Cotroceni nu fiindcă asta a fost vrerea românilor la referendum, ci grație promptei intervenții a necușerului Joe Biden, vicepreședintele Statelor Unite la acea vreme, și – desigur – cu consistentul preț politico-financiar, plătit indirect de întregul popor român;

2)Total necunoscut ca politician, Emmanuel Macron, angajat la una din băncile lui Rothschild și – deci – omul globaliștilor, devine în 2017 stupefiantul președinte al Franței;

3)Extrem de dubioasa Angela Merkel (marxistă, fosta șefă a tinerilor comuniști din Germania răsăriteană, membră a securității STASI din fosta Republică Democrată Germană), în mod neclar-surprinzător se bucură la un moment dat de protecția cancelarului Helmut Khol, fapt care o va propulsa pentru patru mandate în înalta funcție de

cancelar al Germaniei și de prim sforar al politicii europene, calitate în care va duce la îndeplinire planul Kalergi de metisare a europenilor prin încurajarea, ba chiar prin impunerea cotei de imigranți musulmani și africani pentru toate țările membre;

4)Marele neliberal Klaus Werner Iohannis (ce naiba are în comun acest sas greoi și limitat cu liberalismul interbelic, respectiv cu remarcabilii regi Carol I și Ferdinand?!), a ajuns președintele scremut al României pentru că asta au dorit nemții, iar odată cu ei și oculta mondială, nicidecum pentru că l-ar fi dorit românii (cel puțin în primul mandat de pomină pentru țară și poporeni);

5)Maia Sandu, cică proeuropeană (adică numai în timpul liber basarabeancă și/sau româncă), a fost făcută președinta Republicii Moldova de tandemul germano-rus, firește, cu deplinul acord demonocratic al americanilor;

6)Având probe zdrobitoare în ceea ce privește megafrauda la care s-au dedat democrații la recentele alegeri pentru funcția supremă în stat, Donald Trump nu se dă bătut, ci speră că oamenii legii vor da dovadă de corectitudine și imparțialitate în judecarea acestui caz fără precedent în istoria Statelor Unite. Adjudecarea în acest chip insolit a celui de-al doilea mandat pentru Casa Albă, ar însemna o triplă reușită: victoria lui D. Trump în lunga confruntare cu Joe Biden (prin extensie, izbânda naționaliștilor în încleștarea cu globaliștii), apoi substanțiala victorie a Justiției asupra aparențialului creat de presa aservită, care astfel va face demna dovadă că pentru ea contează doar sentința dreaptă, și – în sfârșit, dar nu în ultimul rând –

strălucita victorie obținută de democrația americană în lupta cu adversarii (mai ales cu globaliștii).

N.B.: Pe 7 decembrie 2016 am scris articolul De votăm sau nu votăm, rău-n și mai rău schimbăm! Între timp, situația României și a grosului românilor s-a înrăutățit simțitor (ultimul loc din Uniune la tot ce înseamnă nivelul general de trai, economia vraiște, pădurile decimate în continuare, circa jumătate din pământul țării înșfăcat/cumpărat de străini, cel mai mare exod din întreaga noastră istorie etc.), așa că răul din urmă cu patru ani, astăzi a devenit cataclism.

(Sighetu Marmației, 5 dec. 2020)

În urbea noastră muribundă,

mai nou gunoaiele abundă…

Noul an i-a „fericit” pe sigheteni cu neridicarea gunoaielor, așa că timp de patru săptămâni, municipiul dintre ape (și unde apa potabilă, furnizată și taxată de societatea „Vital”, este cea mai scumpă dintr-o bună parte a Ardealului), municipiul Sighetu Marmației, prin urmare, a devenit resemnatul captiv al tomberoanelor și sacilor de plastic, ce zac – doldora de deșeuri – în fața porților (neclintite în această perioadă de pomină, respectivele recipiente sunt atinse de proprietari doar pentru a fi și mai zdravăn burdușite cu resturile zilnice al civilizației familiale!) și care în acest chip nesănătos și inestetic înfruntă intemperiile iernii.

Și încă-i bine că toată această halimă se petrece acuma, în sezonul rece, când gerul le dă peste bot microbilor și când zăpada acoperă cu generosul ei lințoliu o bună parte din agresiva mizerie a urbei noastre. Că de era cald, autoritățile locale (Primăria, Consiliul municipal) tot așa ar fi procedat, adică ar fi dat cu zel politico-nemernic din colț în colț, astfel condamnându-i pe sighetenii ce i-au ales, ca – pe lângă extrem de necușera pandemie și nevolnicul nostru sistem de sănătate – să facă față și eventualelor epidemii provocate de mulțimea focarelor de infecție…

Acuma, ca lucrurile să fie cât se poate de clare pentru locuitorii de pe aceste meleaguri și de mai departe, se impune următoarea precizare: Nu societatea de salubrizare

„Herodot” este vinovată de această nenorocită situație (din câte am aflat pe internet, la un moment dat respectiva societate s-a arătat dispusă să suporte diferența de preț generată de transport și depozitarea gunoiului sighetean în groapa ecologică a orădenilor), ci autoritățile locale menționate mai sus! Și iată de ce. Criza depozitării gunoiului în zonă datează de câțiva ani, mai exact de când a fost pronunțată de instanță definitiva sentință de închidere a fostei gropi de la Teplița, cartierul Cămara.

Și iac-așa fostul primar Horia Scubli, „părintele” faimosului cui din centrul urbei, precum și fostul Consiliu municipal au avut la dispoziție vreo doi ani ca să găsească/să demareze o soluție stabilă și de lungă durată întru eliminarea acestei probleme, deopotrivă stringentă, agasantă și penibilă pentru absolut toți sighetenii, nicidecum să tot tărăgăneze lucrurile și să se ascundă după deget, fie prin ridicole improvizații, fie prin rezolvări de scurtă durată sau chiar de moment. Firește că într-o atare onorabilă și responsabilă variantă, astăzi era mult mai lesne atât pentru primarul pesedist Vasile Moldovan, cât și pentru noul Consiliu.

Dar iarăși spun că harababura lăsată moștenire de predecesori nu-i scuză în totalitate pe aleșii din luna septembrie a anului trecut. Din următoarele două motive: (1) au avut la dispoziție circa patru luni pentru ca plătitorii de taxe și impozite ai urbei să nu fie umiliți într-un atare hal și (2) unii dintre consilierii actuali au fost aflători în treabă și în Consiliul anterior, deci trebuiau să cunoască foarte bine urgența și iminența acestei acute probleme pentru întreaga comunitate, de la care ei toți încasează indemnizații deloc

neglijabile (10% din sustanțiala leafă a primarului) și pe care pretind că o reprezintă în lungile și găunoasele lor ședințe. Păi, nenicilor (la pachet primarul și haita înfometată a consilierilor, căci inutilul viceprimar încă n-a fost desemnat), dacă nu sunteți capabili să rezolvați pentru concitadini chestiunile cu adevărat vitale (aer curat, apă potabilă mult mai ieftină, pretutindeni curățenie, spații verzi și parcuri fără cusur, străzi moderne și impecabil întreținute, canalizare extinsă, râuri curate, șosea de centură, parcări subterane și supraterane etc.), atunci pentru ce naiba vă luați banii? Eu cred că ați da dovadă de corectitudine și demnitate dacă voi înșivă ați renunța (pentru modul scandalos în care vă achitați de obligațiile obștești) la jumătate din veniturile ce credeți cu neobrăzare că vi se cuvin, măcar pentru o perioadă de trei luni. Dar ți-ai găsit să le vorbești ăstora de demnitate și responsabilitate…

În încheiere, nedemnilor, vă invit să meditați (atât cât vă stă în putere) la trei chestiuni, care la o adică ar putea să vă îmboldească să acționați în consecință:

a)Conservarea centrului vechi, prin aprovizionarea magazinelor de-aici între anumite ore ale dimineții (să zicem între 6 și 8), în restul zilei și al nopții fiind închis pentru circulația autobuselor, camioanelor, autovehiculelor, motocicletelor și motoretelor;

b)Pentru decongestionarea centrului vechi (și nu numai), totodată pentru traversarea rapidă a acestuia, cu bani europeni, căci pentru astfel de proiecte există fonduri nelimitate, să se construiască un pasaj subteran (intrarea lângă actuala Bibliotecă municipală, ieșirea lângă blocul turn

din cartierul Cuza Vodă), cu acces intermediar, magazine și parcări subterane;

c)Dacă, prin atragerea și cheltuirea cu folos a unor însemnate fonduri europene, localitatea Ciugud din județul Alba a devenit cea mai modernă (toate drumurile asfaltate, alimentare cu gaz, canalizare, cablu etc.) și cea mai prosperă comună din România, Primăria sigheteană de ce încă n-are un birou specializat în proiecte aducătoare de bani europeni (sau îl are și rezultatele lui sunt nule!), bani cu care (aidoma centurii vestice Oradea-Cluj-Arad-Timișoara) ar putea deveni oraș referențial prin investițiile făcute în drumuri, poduri, diguri, parcuri și parcări, inclusiv prin construirea unei atât de necesare fabrici pentru procesarea deșeurilor?!

(Sighetu Marmației, 28 ian. 2021)

Despre aceia ce-s pe jar,

deși au lefuri de… coșmar

Se știe și chiar s-a scris enorm pe marginea „emblematicului” paradox al României postdecembriste: țara cea mai săracă din Uniunea Europeană (asta rezultă din principalii indicatori ai nivelului general de trai), cu toate că – potrivit probelor prezentate de diverși specialiști – ea se situează pe locul trei în Europa la capitolul „Bogățiile solului și ale subsolului”! Unde mai punem formidabilul fapt că, la asasinarea cuplului Ceaușescu taman în ziua de Crăciun a anului 1989 (cică s-a făcut vinovat de genocid economic!), România nu doar că poseda un apreciabil potențial economic (însuși redutabilul antibolșevic Petre Țuțea recunoștea că Nicolae Ceaușescu, în pofida unor grave erori politico ideologice, a scos România din feudalism și a propulsat-o în familia țărilor emergente ale lumii, unde – ca să dau doar un exemplu – ocupa un foarte onorant loc patru la capacitatea totală a transportului maritim și fluvial), dar – și asta este cu adevărat remarcabil – ea nu avea la sfârșitul fatidicului an niciun cent datorie externă (câte țări se puteau mândri cu așa ceva?), dimpotrivă, avea de încasat creanțe de miliarde dolari de la țări africane și arabe, contravaloarea lucrărilor efectuate de specialiștii și muncitorii români în perioada ceaușistă.

Firește, avem nu numai dreptul, ci chiar obligația cetățenească să ne întrebăm și să-i întrebăm pe toți cârmuitorii postdecembriști: ce s-a întâmplat cu aceste

creanțe, dacă ele au fost recuperate sau nu până în prezent și cum explică toți acești ipochimeni faptul că România, fără datorii externe în momentul trecerii la originala demo(no)crație iliesciano-moscovită, a acumulat după 31 de ani de neîntreruptă descreștere politico-economică o datorie externă de peste 100 miliarde euro și totuși (a se citi „cu toți acești bani păpați”) ea se situează la coada țărilor din Uniune?!…

Dar iarăși spun: ce folos că cetățenii de rând se agită și întreabă democratic despre dedesubturile trebușoarelor curat murdare care afectează întreaga națiune, din moment ce tot democrația le permite aleșilor cu rol decizional fie să nu răspundă deloc la întrebările deranjante, fie să dea răspunsuri în doi peri, adică – mai pe șleau spus – să se șteargă la fund cu acele incomode insistențe ale vulgului alegător, ce pot la un moment dat să provoace imense daune intereselor de clan și de partid?

Al doilea mare și interminabil paradox al României postdecembriste, ridicat la rangul de fatum pentru milioanele de victime tot mai resemnate și de drept legitim pentru zecile de mii de călăi tot mai sfidători, privește dementul raport dintre veniturile maxime (ale politrucilor, magistraților, sinecuriștilor, securiștilor, polițiștilor, jandarmilor etc.) și cele ale muritorilor de rând (intelectuali, artiști, profesori, truditori buni de dârvală etc.).

Acuma, sunt destui oameni care-și reamintesc că o lungă perioadă de timp am fost anchetat și urmărit de otrepele regimului securisto-bolșevic (după interceptarea de către acești torționari a uneia dintre scrisorile mele

adolescentine adresate postului de radio „Europa liberă”) și că, deci, nu pot fi bănuit de niscaiva simpatii față de hiperopresivul stat de-atunci. Cu toate astea, nu pot să nu menționez permanenta sa preocupare întru menținerea justului și încurajatorului raport de 5 la 1 dintre veniturile bugetare maxime și cele minime. Cu rol stimulativ, dar fără șansa de-a degenera în monstruos, se permiteau și în acele vremuri abateri de la această regulă de fier, astfel încât un miner harnic și priceput, de pildă, putea să aibă venituri lunare mai consistente decât leafa inginerului, ba chiar mai mari decât cea a directorului.

Cu atât mai mult, zic eu, acest raport ar trebui să stea în atenția tuturor românilor activi, cu cât absolut toți factorii decizionali postdecembriști, devotați doar intereselor lor necușere, l-au dat uitării, iar grobiana neonorare de către liberali a promisiunilor din campania electorală întru o acceptabilă normalizare a lucrurilor la acest capitol este de pomină, fapt pentru care s-a ajuns ca un lefegiu privilegiat din sectorul bugetar să-i dea cu tifla angajatului din cel privat și ca raportul venituri maxime-venituri minime să fie de peste 200 la 1 și – treabă extrem de îngrijorătoare pentru colosala masă a nevoiașilor – în necontenită expansiune.

Păi cum naiba să mai fie armonie și prosperitate generală în România zilelor noastre, dacă un grup de 11 magistrați (la noi și procurorii sunt magistrați) din cei 14 de la Consiliul Superior al Magistraturii (CSM), toți cu venituri lunare de la 8.000 euro în sus, recent și-au acționat în judecată propria instituție pentru neprimirea sporului de 25% prevăzut de legea cu dedicație pentru toți acei ce lucrează cu

documente secrete (ale șparlamentarilor?), plus încasarea restanțelor de la intrarea ei în vigoare. Și iac-așa oligarhii patrihoți devin din ce în ce mai bogați (leafa de 8.000 euro va ajunge la 10.000 cu acest spor cam cât 5-6 pensii de rând), iar decalajul dintre veniturile maxime și cele minime va tinde cu și mai multă nerușinare spre catastrofal.

(Sighetu Marmației, 19 aprilie 2021)

Opiniile câtorva specialiști

despre pandemie și vaccinul anti-Covid

Înclin să cred că tot omul cu scaun la cap (firește, din această nobilă familie umană nu face parte grosul politrucilor și toți trepădușii ce se gudură pe lângă ei!) nu se ia orbește după poruncile date de lighioanele cârmuitoare, îndeosebi când aceste lighioane aplică în mod cât mai abuziv „recomandările” antiumane făcute de sforarii planetari (cartelurile farmaceutice, Organizația Mondială a Sănătății, Bill Gates ș.a.), ci se conduce după competentele opinii și sfaturi, respectiv după exemplul oferit de adevărații specialiști în materie. Cu atât mai mult atunci când în joc este sănătatea omului, familiei, nației și lumii (cazul de față) și când cetățenii sunt neîncetat bombardați (de peste un an de către toată presa oficial-globalistă) ba cu știri intenționat exagerate (morți, infectați, carantinați, izolați etc.) și, deci, în bună măsură false, ba sunt efectiv amenințați de autoritățile obediente cu amenzi și cu obligativitatea vaccinării prin legi special elaborate în acest sens.

Cel puțin în România asta se intenționa la un moment dat prin programul de vaccinare al nevrednicului Guvern Cîțu: milioane de vaccinuri achiziționate de la producători (Pfizer, Moderna), tot mai mulți cetățeni înscriși pe liste, presiuni (mai mult sau mai puțin voalate) exercitate asupra bugetarilor etc. Au lăsat-o nițel mai moale după valul de proteste din toată țara…

Încetinirea ritmului nu înseamnă câtuși de puțin că în continuare ăștia nu vor face tot ce le stă în putință ca să se achite în cel mai detestabilo-slugarnic mod de tenebroasele lor obligații față de carteluri și de păpușarii planetari, îndeosebi acuma când Uniunea Europeană a demarat făcătura numită „Pașaport Covid”. Iar asta se cheamă tot o dementă discriminare: posesorii documentului pot să călătorească fără restricții în spațiul Uniunii Europene și mai departe, pe când nevaccinaților li se interzice acest lucru, chit că se știe foarte bine că acest vaccin pur experimental (netestat corespunzător și, deci, neomologat) nu oprește răspândirea bolii și nu-i protejează pe vaccinați. Dimpotrivă, s-a constatat la noi și în alte țări (bunăoară, Israel și Italia) că, după vaccinare, numărul infectărilor a crescut de câteva ori (în Israel, zice-se, de zeci de ori) în rândul cobailor, așa încât ei cu toții se constituie în noi focare de infecție.

Până când va continua acest proces, atât de intens politizat și de grobian mediatizat (desigur, la comanda trusturilor farmaceutice și a păpușarilor planetari, care sunt fie proprietari, fie acționari)? Până atunci, ne spune într-un videoclip curajoasa doctoriță Oana Mihaela Secară de la Spitalul municipal Onești, când oamenii se vor imuniza în mod natural (medicul texan Steven Hotze utilizează sintagma „imunizarea naturală de turmă”), moment în care coronavirusul – aidoma gripei (cele două maladii seamănă foarte mult în modul de răspândire și manifestare) – va intra imediat în remisiune.

Vasăzică, toată această agitație politică este absurdă în formă și antiumană în conținut, iar restricțiile fixate

(izolarea, carantinarea, purtatul măștii, închiderea școlilor, teatrelor, stadioanelor, restaurantelor, lăcașurilor de cult) sunt deodată inutile și jignitoare pentru demnitatea umană, căci trebuie să ne obișnuim cu gândul că, la fel ca în cazul gripei, nu vom mai scăpa de acest virus și cu toții vom da piept cu el în forme mai ușoare (practic insesizabile la cei mai mulți) sau mai grave, funcție de vârstă și starea de sănătate, în special de vigoarea sistemului imunitar.

Monitorizând cazurile din spitalul unde profesează, medicul primar Mihaela Secară ne aduce la cunoștință următoarele probe deosebit de elocvente: (a)Peste 92% dintre infectații cu coronavirus cunosc forme ușoare, care nu necesită spitalizare, ci același tratament la domiciliu ca în cazul gripei; (b)Rata vindecaților de Covid este de peste 99% (Steven Hotze vorbește de 99,97%); (c)Prin comparație cu decedații din anii 2018 și 2019, numărul acestora în anul pandemic 2020 a fost cu ceva mai mic, cu toate că mulți bolnavi au fost neglijați și cu toate că în certificatul de deces al suferinzilor de boli grave (cancer, diabet, boli cardiovasculare etc.) și care au fost infectați, s-a trecut „mort de Covid”. Ceea ce, adaugă dânsa, este totalmente incorect, pentru că înainte de pandemie (sau, mă rog, de decizia politico-globalistă că omenirea este în pandemie), niciodată pe cerificatul de deces al unui canceros gripat nu s a scris „mort din cauza gripei”.

Pe scurt, coronavirusul nu este mai periculos și nu face mai multe victime ca alte nenumărate virusuri cu care omenirea se războiește din totdeauna, așa că autoritățile n-ar trebui nici să-i alarmeze pe oameni și nici să impună

restricții idioate, ci – dimpotrivă – să-i îndemne să iasă cât mai mult la aer curat pentru a da piept cu uriașa armată a vrăjmașilor invizibili (virusuri și bacterii dăunătoare), deoarece numai în acest chip ei pot să-și întărească sistemul imunitar.

Taman lucrul ăsta îl spunea anul trecut, îndată după declararea pandemiei, reputatul virusolog german Karin Mölling, punct de vedere care se opunea infectei politici de izolare și pe care eu l-am inclus în articolul Streinu sec și

ncercelat, ce pe români i-a ofensat…: „Trebuie să construim cumva imunitatea. Dar cum poate fi posibil acest lucru fără contacte?…”

Politica farmaceutico-globalistă fiind cu totul alta (cea pe care o resimțim și în clipa de față), se subînțelege că sfatul eminentei doctorițe nu a fost urmat nicăieri în lume. La noi, de exemplu, grupul torționarilor conduși de necușerul Raed Arafat a urmat lamentabilele sfaturi ale „specialiștilor” Adrian Streinu-Cercel și Alexandru Rafila, cei care au fost descoperiți pe statele de plată ale cartelului farmaceutic Pfizer (aidoma ăstora mai sunt câteva mii de medici și farmaciști români), care s-au făcut de tot râsul cu previziunile lor în legătură cu evoluția pandemiei, care acuma sunt șparlamentari pesediști (pesemne cu ajutorul imunității politice, Streinul speră să-și salveze pielea pentru potlogăriile săvârșite la Institutul Național de Boli Infecțioase „Matei Balș”) și care n-au mai nimic în comun cu definiția dată medicinei de faimosul medic clujean Iuliu Hațieganu: „Medicina este știința și conștiința încălzite de iubirea față de oameni”.

Două sunt motivele, zic eu, pentru care cartelurile farmaceutice promovează o politică atât de criminală și de sfidătoare în raport cu grosul pământenilor:

1)Atotputernicia lor: această atotputernicie cauționată cu bani, iar prin bani cu enorma influență politică, i-a permis cartelului I.G. Farben (pe ruinele acestuia s-a ridicat colosul Bayer) să declanșeze primul război mondial, apoi să-l finanțeze pe Hitler ca să poarte al doilea război mondial, iar astăzi, printre alte multe ticăloșii și făcături să stea (a se citi „să dicteze”) în spatele Comisiei Europene, care la rândul ei dictează Parlamentului European și tuturor țărilor din Uniune.

2)Profitul, care acuma – cu pandemia intenționat prelungită și cu planetara ei recuzită (măști, mănuși, combinezoane, vaccinuri etc.) – se cheamă un „mizilic” de câteva mii de miliarde de dolari.

A nu se neglija faptul că, în cârdășie cu globaliștii și prin arvunirea unor neoameni de teapa Streinului și Rafilatului, totul a fost minuțios pregătit din timp, astfel ca să-și poată face mendrele la scară planetară și ca din putrede de bogate, cartelurile să devină detestabile prin îndârjirea cu care întăresc triada bani-influență-putere.

În ceea ce privește vaccinul anti-Covid, doctorița Mihaela Secară protestează vehement împotriva impunerii sale de către politruci (bravo ei!), considerând că obligarea pacientului este incompatibilă cu actul medical, și ne înștiințează că acest pretins vaccin este în realitate un ARN mesager, care – contrar celor scontate (producerea de anticorpi pentru întărirea sistemului imunitar) – și, întrucât

perturbă activitatea normală a celulelor, poate produce cu totul altceva, astfel ca peste câtva timp să apară efecte adverse devastatoare.

La rândul său, doctorul Steven Hotze trage semnalul de alarmă pentru cei care vor să-l audă: ceea ce produc Pfizer și Moderna (în coadă apare ARN) nu este vaccin, ci doar o „terapie genetică experimentală”; eficiența „vaccinului” este de circa 19%, deci mult departe de 95% – eficiența promisă de producători; în tot acest macabru joc sunt colosale sume de bani; nimeni nu știe (unii pentru că nu

vor să vorbească, alții pentru că nu li se permite) care vor fi efectele adverse peste câțiva ani, dar pentru liniștea și sănătatea noastră, doctorul texan ne recomandă insistent să nu ne vaccinăm.

(Sighetu Marmației, 20 aprilie 2021)

Cele mai periculoase bestii

nu sunt în păduri, ci în palate!

Ca lucrurile la acest capitol să fie cât se poate de clare pentru oricine va citi prezentul articol, din capul locului mă văd nevoit să fac următoarele precizări de ordin general:

1)Din totdeauna (mai exact de când în omenire a avut loc tranșanta diviziune bogați-săraci, stăpâni-robi, trufași-smeriți), neoamenii cu rol cârmuitor au răstălmăcit porunca Atoatefăcătorului din Genesa 1/28 („Creșteți, înmulțiți-vă, umpleți pământul și supuneți-l; și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului și peste orice viețuitoare care se mișcă pe pământ”), potrivit scârbavnicelor lor instincte întru necontenita sporire a puterii, bogăției, faimei și plăcerii în dauna celor mulți și tot mai urgisiți, inclusiv prin războaie de cucerire, ignorând cu totul faptul esențial că recomandarea divină de-a stăpâni pământul cu tot ce-i pe el, nu era/nu este nicidecum un îndemn la lăcomie, neghiobie și destrăbălare, ci – dimpotrivă – la cumpătare, înțelepciune și virtute. Iar catastrofalele politici duse de toți alde ăștia în întreaga istorie a omenirii, îndeosebi în prezent, s-au concretizat în niște realități atât de îngrijorătoare pentru viitorul Terrei (intensa poluare a pământului, apei și aerului, uriașa risipă a resurselor solului și subsolului, sfidătoarea pervertire a speciei umane prin minciună, avariție, ipocrizie, egoism, cruzime și – desigur –

prin sodomia încurajată mai nou la scară planetară), încât tot mai mulți oameni de știință nu prididesc să bată (de pomană) toaca la urechea surdului (globalist).

2)Dintre toate viețuitoarele pământului, numai omul a fost înzestrat de Creator cu limbaj articulat, rațiune, conștiință și – mai ales – cu formidabila capacitate de a distinge binele de rău, nobilă însușire cu ajutorul căreia (firește, pe temelia asigurată de iubire, credință, voință și totala libertate interioară de a-și alege drumul) el poate cu brio să treacă testul scurtului popas pe pământ, test numit viața obișnuită, și astfel să-și asigure mântuirea, adică viața veșnică. Atâta doar că ipochimenul care, printr-un joc al hazardului ajunge să dețină o anumită autoritate asupra semenilor, cugetă și procedează atât de strâmb, încât nu numai că ajunge să-și închipuie că-i providențial, iar prin aceasta nemuritor (sic!), dar chiar crede despre sine că are drept de viață și de moarte peste tot ce mișcă în feuda sa demonocratică – oameni, animale, plante și păduri, activități productive și neproductive, gânduri și sentimente, familii, educație, învățământ, cultură, credință, tradiții. Iată de ce respectivul își permite – fie direct și brutal (cazul dictatorilor sadea), fie indirect și cu fereală (cazul lichelelor demonocratice) – ca, prin legi făcute de hoți pentru hoți și ticăloși, să poată pupa fără jenă picioarele sforarilor planetari și, pe urmă, să poată pretinde că-i cârmuiește exemplar taman pe aceia pe care sistematic îi terorizează și-i sărăcește, pe scurt, să-și poată face toate mendrele de slugoi și trădător, fără teama că, aidoma unor lideri cu mult mai buni

(Ceaușescu, de pildă), va fi tras vreodată la răspundere de cineva pentru monumentala lui nevrednicie.

3)Titlul articolului se justifică prin aceea că niciun animal sălbatic, oricât ar fi el de fioros (tigru, leu, crocodil, hipopotam, lup, urs, piton, cobră, rechin, pasăre răpitoare etc.) încă n-a ajuns, așijderea omului, la odioasa performanță de-a ucide din plăcere și de-a se delecta (civilizații sunt campioni la acest „rafinament”!) cu suferințele provocate semenilor mai întâi prin întemnițare, înjosire și înfometare, apoi prin vasta gamă a torturilor izvodite de cele mai diabolice minți – de la dementele schingiuri întrebuințate de inchizitori și de la sălbăticia bătăilor administrate deținuților de către brutele naziste și bolșevice (vezi inimaginabila barbarie de care dădeau dovadă reeducatorii, cu știrea și aprobarea autorităților, în sinistrele închisori românești de la acea vreme), până la rafinatele metode de tortură psihică, individuală sau de grup/colectivitate, puse de globaliști în mâinile murdare ale sculelor lor (președinți, premieri, miniștri, securiști, medici, magistrați, afaceriști etc.) din toate națiunile planetei.

Da, căci specialiștii ne fac cunoscut cum că fiarele sălbatice atacă și ucid doar atunci când le este foame, când le este încălcat teritoriul, în perioada rutului sau când au pui mici (cazul ursoaicelor). Până și cobrele nu-și dezlănțuie fulgerătorul și, adeseori, mortalul lor atac mai înainte de-a avertiza nepoftiții (prin ridicarea pe verticală, umflarea gâtului și sâsâit) că le-au încălcat teritoriul. Și cine știe, dacă aceștia s-ar retrage în mare grabă, poate că atacul nu s-ar mai produce!…

Vasăzică, avem nenumărate dovezi că – după drastica restrângere a habitatului animalelor sălbatice prin desecări, desțeleniri, despăduriri și necontenita expansiune a așezărilor umane – ele ori pier (cam câte specii sunt amenințate în clipa de față cu extincția și câte deja au dispărut pentru totdeauna?!), ori sunt împinse de foame să coboare printre oameni pentru a dobândi ceea ce aceștia, în calitate de nedemni stăpâni ai pământului, le-au furat și continuă să le fure cu neobrăzare; că omul a fost și este (oare va continua să fie?) cea mai mare și mai hâdă bestie/lighioană a acestei lumi; că între atâtea bestii umane (bestialitatea este direct proporțională cu rangul politico social și invers proporțională cu educația temeinică și nivelul de cultură!), cele mai primejdioase pentru planetă în general, pentru omenire în special, sunt bestiile ce-și răsfață hoiturile și găunoșeniile în palate (fie ca proprietari, fie în calitate de chiriași cu ștaif).

Acesta fiind adevărul gol-goluț, cel puțin din ceea ce se vede și se aude pe meleagurile noastre, ce să ne mai mire cutremurătoarele rezultate la care s-a ajuns după 31 de ani de postdecembrism: România e crucificată (pe ultimul loc între țările din Uniunea Europeană la tot ce înseamnă nivelul general de trai), muribundă după un an de pandemie intens politizată și cu o datorie externă de peste 100 miliarde euro, în pofida faptului că ocupă locul trei-patru în Europa la resursele naturale cu care a fost dăruită de Dumnezeu și că în Decembrie 1989 (a se citi „după asasinarea cuplului Ceaușescu”) nu numai că era fără datorii externe, dar avea de încasat de la arabi și africani creanțe de câteva miliarde

dolari; actualul Cabinet Cîțu, nițel mai altfel ca precedentele prin frecventele ciocniri dintre părțile sale componente (tot acuși-acuși useriștii sar la gâtul peneliștilor), însă la fel de steril, atâta timp cât stânga ocârmuitoare nu știe ce face dreapta și întregul unionist (!) n-are niciun plan serios de redresare economică (investiții reale, noi kilometri de autostrăzi, refacerea infrastructurii feroviare, irigații și îndiguiri în agricultură etc.), deoarece premierul nostru fără har este preocupat doar de înfăptuirea planului globalisto bruxellez (cu toate eforturile iohanniano-cîțiene, până în prezent s-au vaccinat doar o cincime dintre români!), în numele căruia n-a ezitat cu ceva timp în urmă să-i facă „teroriști” pe indeciși și, îndeosebi, pe adversarii vaccinării la ordin, ba chiar să-i avertizeze pe aceștia că, la fel ca în Germania care a declanșat cele două conflagrații mondiale și i-a gazat pe evrei, în viitor nu se vor bucura de toate drepturile vaccinaților; în sfârșit (dar nu în ultimul rând), neinspiratul nostru prim cotrocenist (mă rog, inspirat în ceea ce-l privește pe el și clanul politico-teutonic din care face parte) se află în centrul unui nou scandal (cel iscat de împușcarea ursului Arthur din Covasna de către prințul Emanuel von und zu Liechtenstein), mai înainte de stingerea scandalului cu banii șutiți de câțiva generali corupți din fondurile secrete ale Armatei și cu echipamentul de schi, pe care – spun cunoscătorii – necușerul Klaus l-ar fi primit cadou de la răufăcătorii dragi inimii sale săsești.

Acuma, chiar dacă împușcarea bietului Arthur și „eroica” fărădelege a generalilor sunt evidente potlogării cu niscaiva iz prezidențial, cuvine-se să menționăm că prima

(uciderea lui Arthur) nu este la fel de grosieră ca cealaltă. Da, ne informează jurnalistul Cornel Nistorescu, pentru că în cazul trofeului cinegetic, care nu va putea fi scos din țară de către prinț, totul a decurs ca la carte după ce Nikolas Liechtenstein, tatăl lui Emanuel și președintele Comitetului de decernare a premiului Richard Kundenhove-Kalergi, i-a înmânat lui K. Iohannis (desigur, cu pompă și într-un cadru festiv) acest năstrușnic premiu pentru contribuția sa la „construcția europeană”. Se subînțelege că românii habar n au în ce constă contribuția iohanniană la construcția europeană, însă știu prea bine că el și ai lui au pus serios umărul la destrucția și colonizarea României. Păi, dacă nu ne lăsăm derutați de artificiile limbajului protocolar, se pare că întârziatul nostru președinte taman pentru asta a fost premiat…

(Sighetu Marmației, 8 Mai 2021)

Cinism cu carul și competență cu paharul din partea actualilor liberali

La drept vorbind, ce au în comun iohannienii (fie ei orbanieni, cîțieni/pârțieni sau de alte orientări pidosnice) cu adevărații liberali din perioada interbelică, deodată ce, după aproape doi ani de guvernare (este adevărat, nu singuri, ci în tovărășie antiromânească cu useriștii și udemeriștii!), ei au reușit odioasa performanță de-a îndatora țara cu circa 50 de miliarde euro, bani de care încă n-au dat socoteală și care – într-un dement mod paradoxal – au contribuit la scăderea nivelului de trai al milioanelor de poporeni, respectiv de-a da uitării toate promisiunile electorale din lunga perioadă cât au stat în opoziție, ba chiar de-a încălca fără jenă propriile legi întru combaterea sărăciei (indexarea veniturilor, la începutul fiecărui an, măcar cu rata inflației, majorarea pensiilor cu 40%, dublarea alocației de stat pentru copii)?

Păi, acești falși liberali (a nu se uita că dictonul după care se călăuzeau liberalii interbelici era „Prin noi înșine”!) n-au cum să-și respecte promisiunile, atâta timp cât sunt complet goi în plan moral-spiritual (într-o bălmăjeală de cinci minute a lui Cîțu, care mai trăgea cu ochiul din când în când la ceea ce-i scrisese altcineva, au fost depistate 37 de erori de exprimare, fapt pentru care jurnalistul Ion Cristoiu îl declară „cel mai prost premier al României”) și de îndată ce scopul lor ticălos-politrucianist este acela să-și servească stăpânii care i-au înscăunat (păpușarii planetari și transnaționalele), nicidecum să-și servească patria ce i-a

avortat și apoi, prin „democraticul” rezultat stalinist al votului („Nu contează câți cetățeni votează, contează doar cine numără voturile”) îi tolerează la antinaționalele butoane ale puterii aparente.

Cum să nu ajungă România postdecembristă o exemplară (sic!) colonie bruxelleză și americană, când măscăriciul de Traian Băsescu, la deschiderea unui an școlar se lăuda (!) că, deși a fost un elev mediocru, iată c-a ajuns președintele României, când indolentul de Klaus Iohannis o servește pe tavă nemților și americanilor (de la primii se alege cu laude și tinichele, de la ceilalți a primit o…șepcuță) și când premieri precum Dacian Julien Cioloș și Florin Vasile Cîțu, nu numai c-au fost codași la învățătură (primul absolvă, doar el știe cum, un amărât de liceu cu profil agricol, celălalt primește nota patru la examenul de treaptă, termină cu greu un oarecare liceu tehnic și ratează două examene de admitere la Academia de Studii Economice din București), dar taman ca-n anumite basme pentru încurajarea idioților ambițioși, amândoi ajung să studieze și – cică – să se perfecționeze (într-ale sforăriilor?) în străinătate: Julien în Franța (orișicât, prenumele l-a predestinat să devină mai mult franțuz decât român!), unde se și căsătorește fără rod, iar olteanul Vasile în SUA, unde – după exact șapte ani de ședere (trei ani de colegiu, doi ani masteratul și alți doi de doftoreală nefinalizată) – devine maestru în bolboroseală politică, în împrumuturi cu dobândă negativă și, mai ales, în pragmatica artă a slugărniciei, a cărei țintă de tot dezastrul național o constituie rapida ridicare a necalificaților pe scara socială.

Adică tocmai ceea ce ne face cunoscut Lev Nikolaevici Tolstoi în Partea a doua a romanului Învierea: „Era limpede că tot ce este socotit însemnat și bun nu are nicio valoare sau e dezgustător și că toată strălucirea aceasta, tot luxul acesta acoperă crime străvechi, obișnuite, care nu numai că nu sunt pedepsite, dar care triumfă, împodobite de tot farmecul pe care sunt în stare să-l născocească oamenii”. Asta după ce, câteva pagini mai în față, precizează că „O faptă rea poți să n-o repeți și să te căiești de ea, pe când gândurile rele generează mereu fapte rele”, pentru ca în Capitolul XXIX din aceeași parte să-l citeze pe scriitorul Henry-David Thoreau (1817-1862), trăitor în America sclaviei, cum că „într-un stat în care sclavia e admisă de lege și chiar ocrotită, singurul loc potrivit pentru un cetățean cinstit este închisoarea”.

Desigur, în România postdecembristă încă nu se poate vorbi nici de sclavie legalizată, cu toate că globalizarea urmărește cu insistență struțo-cămila neomarxistă numită „sclavia democratică”, dar nici de căințe din partea politrucilor de toate culorile, cu atât mai puțin din partea cîțienilor. Mă rog, de ce-ar face-o, când nu se jenează de alegători (vezi firimiturile promise anul viitor de „frumoasa” Raluca Turcanu), când n-au de-a face cu o serioasă și îndreptățită presiune a străzii (românii de rând nu mai resimt puternicele lovituri zilnice ale inflației și scumpirilor?) și când nu ezită să încalce, tot acuși-acuși, Constituția (a se revedea scandalosul „episod” cu Renata Weber), fără vreo teamă de muștruluială și sancțiuni, căci el este nevrednicul și bălțatul Cabinet al lui Iohannis?!…

Iată de ce pandemia a fost o mare tragedie pentru grosul românilor de rând (oare câți dintre ei au murit cu zile din pricina aberației cu spitalele deschise doar pentru infestații cu Covid-19?), însă s-a vădit o veritabilă mină de aur pentru cârmuitori și ciracii lor (botnițe, mănuși, combinezoane, izolete, vaccinuri etc.).

De exemplu, la o populație de cel mult 20 de milioane (firește, de la cel cu țâța-n gură, pân’ la cel cu barba sură), necalificatul Cabinet Cîțu a cumpărat, pe miliarde de euro, peste 120 milioane doze vaccin, cu care acuma nu mai știe ce să facă, întrucât numărul lor, pesemne ordonat de șnapanii europeni, depășește cu mult pe cel al vaccinărilor prezente și viitoare (rapeluri). Îndeosebi în actuala stare de lucruri, când – cu toate eforturile necușere depuse de autorități – numărul vaccinaților este undeva pe la o treime…

Carevasăzică, fiind programul de vaccinare un copios eșec, nezdravănul Cîțu nu numai că așază disputa internă cu Ludovic Orban (pentru șefia liberalilor) deasupra tuturor problemelor stringente ale românilor (prosperitate generală, sănătate, educație, investiții, locuri de muncă, infrastructură feroviară și rutieră), nu și deasupra acelui haram de program, dar își permite să utilizeze calitatea sa de premier și anemicele resurse financiare ale statului în scop personal și de grup, nesinchisindu-se de faptul că, după acest lung și sfidător bâlci liberal, cei mulți din această țară vor fi mai săraci, mai dezorientați și mult mai scârbiți de ceea ce se întâmplă.

La naiba, chiar nu se găsește în sărmana noastră țară cineva (instituție sau persoană cu autoritate), care să-l îmbotnițeze pe acest muțunache ce se crede mare om de stat (pe loc sau la răcoare)?!…

(Sighetu Marmației, 19 iulie 2021)

Legătura dintre măreția olimpiadei

și micimea politicii noastre postdecembriste

De ce într-o parte „măreție” și în cealaltă „micime”? Pentru că exact așa se prezintă lucrurile (și nu de azi sau de ieri, ci de peste trei decenii, adică de când pretinșii noștri cârmuitori, de toate orientările și ideologiile imaginabile, au devenit tîlhari, trădători și necalificați de talie mondială, punând definitiv România pe butucii unei colonii moderne și cu ifose democratice): Olimpiada, mai presus de campionatul mondial de fotbal și de oricare altă întrecere planetară, rămâne cea mai importantă confruntare sportivă a zilelor noastre de-a-ndoaselea (cu cârmuitori pungași și/sau senili, cu istoria contrafăcută și minoritatea LGBT atotputernică, cu educația de râsul curcilor și descurcăreala de plânsul celor mulți și amarnic umiliți/nedreptățiți, cu tot mai multe farmacii și sănătatea oamenilor din ce în ce mai precară, cu pandemia care nu se mai termină, căci ea este în momentul de față nucleul politicii globalizante a cartelurilor farmaceutice, și cu enorme mase de cetățeni fără discernământ, ba chiar sfidători vizavi de esențialele trebuințe moral-spirituale), iar politica postdecembristă a ăstora, nu doar în întregime ruinătoare pentru grosul românilor de astăzi și Dumnezeu știe pentru câte generații viitoare (a nu se uita că cercetarea, industria, agricultura și transporturile sunt muribunde și că, în mod funebro-firesc, pe drumurile noastre se înregistrează anual cel mai mare număr de morți și răniți din Europa, că școala și educația pe

aceste meleaguri au devenit, în ultimele trei decenii, o tristă și statornică aflare în treabă, că sănătatea cetățenilor se joacă la ruleta politică, în foarte multe cazuri și de către avidele noastre cadre medicale, că pădurile sunt în continuare mătrășite, minele închise și circa jumătate din pământul sfânt al țării deja a fost înstrăinat și, desigur, că datoria externă a României, aflată într-o demento-ticăloasă dinamică, a ajuns la peste 100 miliarde euro), ci mai ales pentru faptul că politica dâmbovițeană este nebăgată în seamă de marea politică internațională, deși alde Klaus Werner Iohannis și Florin Vasile Cîțu, supranumit Pîrțu, se dau peste cap să facă pe placul sforarilor bruxellezi și americani.

De unde valabilitatea spusei pentru cei mulți și cu căpățânile în tembelizor: Capul plecat mai lesne-l taie sabia!…

Revenind la Olimpiada de la Tokyo (care, după cum se știe, din pricina pandemiei s-a desfășurat de-abia în 2021), merită cu vârf și îndesat să vedem cam ce legătură poate să fie între ea și dezastruoasa politică românească postdecembristă. Din fericire, această legătură nu este de rang planetar, ci doar național (asigurarea condițiilor materiale și morale întru temeinica pregătire a competitorilor români pentru suprema confruntare cu sportivii de pe toate meridianele), că altminteri, a se citi „dacă era în puterea decizională a actualilor politruci (ne)români”, praf și pulbere se alegea de cea mai grandioasă competiție a pământenilor.

Concret, rezultatele sportivilor români (totuși, un lot destul de consistent) la Olimpiada niponă sunt de-a binelea penibile: o medalie de aur și trei de argint, ceea ce înseamnă

Articole populare

ALEGEREA EDITORULUI

POSTĂRI POPULARE

CATEGORIE POPULARĂ