Cu ultimul meu volum de versuri s-au întâmplat o serie de evenimente dramatice. Pe cel din urmă îl trăim acum, stând singuri în spatele zidurilor, în marea carantină globală.
Cred că a fost ultima carte tipărită în fieful Editurii Excelsior Art, al cărei director, Victoria Sein a decedat. Tirajul destul de restrâns a determinat Editura să-mi dea, ca drepturi de autor, doar șapte exemplare, pe care le-am risipit la cunoștințe și la biblioteca Filialei noastre scriitoricești din Timișoara.
Tragedia dispariției bruște a celei ce a fost timp de două decenii în fruntea redacției, a lăsat „în pom” orice difuzare, un imens depozit de cărți nevândute a fost încuiat. Nu am reușit să aflu nimic despre eventualii succesori. Editura a dispărut.
Am rămas cu un singur exemplar din acest ultim volum de versuri, Armura demnității, un titlu nu prea inspirat, care nu a beneficiat de nici o cronică sau comentariu în presa de specialitate. Cum am semnat destule prefețe și comentarii pentru operele altora, m-am decis să dau câteva explicații despre această prestație târzie a poetului senior care mai sunt.
Armura înseamnă donquijotism, totodată însă disimulare. Ca și la Trakl, care m-a impresionat în tinerețe, abundă în acest areal metaforismul, asocierile neobișnuite de cuvinte. Memorabile sunt evocările grotești, cred, savuroasele parodieri ale lumii. La această vârstă adesea abandonez metaforismul, calambururile, jocul de artificii în favoarea unei limpidități expresive, păstrând însă elasticitatea expresiei în metrică fixă. Titlurile volumelor mele de versuri nu au nimic senzațional, comercial, ci reprezintă blazoane ale definirii de sine față în față cu lumea.
Afectivități conștiente, volumul de debut, reprezenta afirmarea dominării sentimentului de către rațiune. Armura demnității s-ar traduce prin interpunerea unor formule convenționale între viață și artă în genere, sau între un anume tip de individ și mediul înconjurător, relaționarea omenescului cu artisticul. Armură înseamnă donquijotism, totodată însă disimulare, țintind să-mi apăr fragilitatea, sensibilitatea, spiritul dorit perpetuu adolescentin printr-o defensivă adesea violentă.
Cred că veți găsi un interesant și mai amplu poem, cu tentă socială, care folosește metafora celebrei picturi Pluta Meduzei. Ambianța ambarcării fericite, într-o ambianță solară, startul luminos se termină prin furtuna distrugătoare, construirea plutei și macabrul canibalism, care e, de fapt, lupta pentru putere, pentru cât a mai rămas din navă, din existență. O desfășurare proape epică de ipostaze tragice, semnificând condiția umană. Poemul se încheie printr-un îndemn la rezistență în fața forțelor malefice ale distrugerii și dezumanizării. Actualele mele modalități stilistice nu diferă mult de cele care au marcat începutul demersului meu poetic. Mă consider și eu, după cum au remarcat și alți comentatori, pe orbita expresionismului. Există în poezia mea, după cum spunea cineva o notă de „intelectualism aristotelic”, proiectată pe fundalul ideii de ars-mimesis. Mă doresc un artist plurivalent. Sunt prezente și în acest volum numeroase dovezi ale imagisticii expresioniste, pentru redarea unei atmosfere dramatice, dar fără inutile efecte descriptive. Eroul poemelor mele își apără ingenuitatea. O solemnitate regizată dă versurilor caracterul de elegie a materiei transfigurate. Proclamă gratuitatea, firescul, inconsistența, frenezia simțurilor, erezia, negația, stângăcia, imperfecțiunea, viața și e sfidată candoarea, virtuozitatea, în discursuri care trădează o sensibilitate temperată prin lecturi și erudiție. Un eseu despre copilărie este poemul romantic al bicicletelor albastre, elogiul copilăriei înseamnă întoarcerea în imperiul inocenței, al gesturilor sincere. Copilăria, ca vârstă veșnică a lumii este spațiul echilibrului viitorului om, reîntoarcerea spre începuturi. Un stil adolescentin guvernează și poeziile scrise recent. Versurile se caracterizează prin încrederea în puritate și în perenitatea valorilor morale și culturale. Privirea gravă asupra realității ritmează discursul. Stilul e de tip clasicist.
Șansoneta războiului de poziție, o alegorie a permanentei stări de beligeranță; portretul decrepitudinii agresive – în Gnom. Incultura e reprezentată de amatorul de literatură minoră: „Străliniştit, un cititor,/Lucind de inutilitate,/Doar prin confort sporit străbate/Banchiza cărţii din ulcior”.
Ceasul floral cu iz de fast municipal se banalizează iarna, precum erodarea puterii. Atrag atenția cititorului asupra unor evocări grotești ale unor personaje din istorie – Xerxes biciuie marea. Faraonul, „fanfaraonul” Keops: „Înveşmântat în bernă şi în tăcere vidă,/Fanfaraonul zace domnind, dormind pe veci, /Uu om e-n fiecare dreptunghi, atât de scump/Şi mii de sarcofage păzesc un sacrofag”. Sunt acestea imagini terifiante de alegorie antologică. Un alt poem pare o parodiere a lumii lui Ion Barbu: „Sugiuc sugând, pe prispă, trăgând trabuc, ciubuc,/Hogea polemizează cu-al trupului ballast”.
Pe mari porțiuni, o parte a liricii mele abandonez metaforismul, calambururile, jocul de artificii în favoarea unei limpidități expresive. Asta nu înseamnă, desigur, o renunțare la mine însumi, cât o decantare a ideilor, păstrându-se însă elasticitatea expresiei în metrică fixă, apare grija pentru sobrietate și echilibru și mai ales pentru rimele argheziene sau barbiene, din care se exclud potrivirile facile între substantiv cu substantiv sau verb cu verb. Doresc să fiu un spirit lucid, care își disimulează sentimentele. Afinitățile mele elective mi-au determinat parcurgerea unei căi printr-un univers propriu, aprofundat prin cultură și meditație. Spiritul meu muzical nu se reduce la muzicalitatea versurilor, ci este rezultanta pasiunii pentru muzică, în detrimentul descripției picturale. Ecourile epice nu se transformă în descriptivism sau baladesc, ci animă idei, pun în mișcare reflexivitatea. Nu este de ignorat nici un aspect destul de rar răspândit, notele ironice, umorul negru, pamfletul, ambianța grotescă.
Cred că această metodă a autoprezentării va înlocui poetul cerșetor, cu mâna întinsă către un eventual critic literar, căruia nu-i ajungi cu prăjina la nas și pretinde că guvernează și creația literară. Nu, domnilor critici, carantina literară va aduce multă introspecție și analiză de sine autorilor care vor scrie despre ei înșiși mai interesant decât ar putea s-o facă un ilustru comentator. Sper ca în cel mai scurt timp să-mi recuperez exemplarele arestate și să vă trimit cartea, când poșta va funcționa din nou normal. E de datoria mea să fac această difuzare pe care, o lume în schimbare n-o va mai face niciodată.
Lucian Bureriu
