Să fi intrat cultura noastră într-un impas? Dacă ar fi să comparăm momentul actual cu ceea ce exista în urmă cu 20 de ani, răspunsul ar fi uşor de dat.
Perioada postdecembristă a adus cu sine mult aşteptata eliberare din normele rigide ale comunismului. Corsetul cenzurii a fost sfâşiat şi aruncat deoparte. Literatura (cultura, în general), care până atunci fusese instrument de propagandă după model sovietic, se vede dintr-o dată liberă. Se produce, în câţiva ani, o explozie a romanelor-mărturie despre comunism şi nu numai, plaja tematică fiind nesfârşită, apar noi reviste cu profil cultural. De fapt, se poate vorbi chiar de o efervescenţă culturală (mai ales dacă ţinem cont de faptul că o librărie precum Cărtureşti e gazda săptămânală a cel puţin câte unui eveniment cultural/ lansare). Să nu uităm că avem două târguri de carte foarte importante, Bookfest şi Gaudeamus.
Emil Cioran reuşea să-şi scandalizeze contemporanii la apariţia mult contestatei „Schimbarea la faţă a României”. E primul care aduce în discuţie pesimismul, scepticismul, ca trăsătură a tiparului identitar românesc. De această tară identificată de Cioran putem lega şi presupusa criză a culturii.
În spaţiul românesc există mai degrabă o cultură a crizei decât o criză a culturii. Scheletul nostru identitar conţine acel pesimism de care vorbeşte Cioran, pesimism care nu ne lasă a cântări şi partea plină a paharului. Depinde doar de noi să apreciem efervescenţa culturală de astăzi şi să escaladăm momentele de impas din toate domeniile, nu numai cel cultural.
Un element care ține de efervescența culturală este apariția grupului EXPRESIA IDEII. Se scrie și se socializează cultural cum umanitatea nu a mai făcut-o pe parcursul ei diacronic. Mediul scrisului transcede fizicul spre universal, format din șiruri de biți (0 si 1), creația estetică dezvoltă conceptual lui Lovinescu, principiul sincronismului în literatură însemnând în mod practic acceptarea schimbului de valori, a elementelor care conferă originalitate şi modernitate fenomenului literar românesc actual.
Conceput inițial pe care se bazează elementele novatoare ale acestei abordări sincronice cu mentalitatea duămiistă este formarea unui spațiu virtual de socializare și de mediere interculturală de către profesoara și poeta Mariana Bendou din Onești, prin aderarea unor pasionați de literatură, muzică și artă, amatori sau consacrați, din Romania și din diaspora românească. Mediu de propagare este cel care conferă caracterul novator, platform virtual de socializare “Facebook” este gazda dezbaterilor cenacliste în care pixeli monitorului devin imaginea vizuală a sentimentelor generate de cuvintele înzestrate cu valoare de frumos.
Pagina web, (http://www.facebook.com/home.php?sk=group_195628220449442), este cea care susține reflecțiile și caracterul de trasnfigurare a unor clipiri ale sufletelor care tind să vadă dincolo de norul ontologicului. Scopul acestui mediu cultural, care vădește un carcater novator în ceea ce privește contactul emițătorului și receptorului cu opera, este de a realize o publicație cultură periodică sau a unui volum.
Ca rezultat al efervescenței mediului internautic un deziderat al acestui club a fost realizat prin publicare antologiei EXPRESIA IDEII (Nr1- Fruntea cerului asuda), astfel pixelii au devenit hârtie, iar gândurile poeților deveni moduri de învățare despre importanța sinelui.
Antologia reprezintă un îndemn pentru a scrie – act de eliberare de sub povara existenței. Orice act de acest gen implică o recunoaștere a nevoilor de alt ordin decât cel fiziologic, ontologicul stând la baza unei dezavuări sublime a sufletului. Volumul, o antologie a unor energii creatoare care au încercat să se ridice din lumesc prin transfigurarea dorințelor și idealurilor proprii, este unul al debutului pe tărâmul internetului. Tronează peste acest volum bunul simț al penei și al gândului împlinit spre menirea fiecăruia. Toți autorii, cu frunțile mai încrețite sau mai descrețite de fiorul trupului ca reflecție a sufletului, au așternut stih de viață și de moarte sub imboldul soarelui care degajă energii vitale pentru seva poeziei.
Această antologie este și o premieră prin faptul că este un demers care a străbătut fizicul, ea fiind creația unui club virtual pe care situl Facebook l-a găzduit. Acest demers conturează o antologie unică prin forma de interacțiune a celor care trăiesc poetic în paginile cărții.
Se observă faptul că paradigma centrală, cea care dă unitate, este decorporalizarea sinelui, a intimismului și a marilor reflecții asupra propriului destin în lumea care ne găzduiește fugitiv.
Volumul este deschis de către poetul SORIN OLARIU care ne dăruiește fereastra sufletului prin versuri sensibile, un exemplu fiind poemul “Sfinx de ceară” unde lumina și întunericul devin elemente antinomice ale vieții și morții: “mi-e frică de lumină/ o brazdă-mi sapă ziua / străin devine trupul / dar e târziu şi ziua / mă-nvăluie”.
Existã elemente ce susțin trăiri în mister și conduc spre izbăvirea sufletului prin cuvântul poetic. Poeta VIOLETTA PETRE susține în poezia “Zborul meu albastru” referențialitatea necesității scrierii în pofida tuturor elementelor care pot întuneca zarea reflexivității ființei care se îndreaptă inevitabil către lumina și flacăra reveriei: Cu litere de apă sculptez limba de foc / ce scrie în lumină un nume cu noroc [ …] mi-e flacără nestinsă dorinţa de lumină / şi zborul meu albastru şi verde mi-este vină”.
Un demers de ordin lingvistic este întreprins de către poetul IONEL STOIŢ (“La dzâua muierilor” – scrisă în limba românilor din Banatul Sârbesc) care lasă versul vechi al românilor Sud-Dunăreni să elogieze iubirea și ielele ca element de transcendere și reverie cu ajutorul elementelor bahice:Trăiască muierili / Şî să golim păharili!” / Daia vedz noi ne-mbătăm / Că nu pucem să le răbdăm / Nişi fără iele nu pucem / Ş-atunşi îi musai să bem”.
Această antologie poetică se vrea un mănunchi de reflecții filozofice și religioase, elemente comune ale unei gândiri ce are capacitatea să își ridice privirea din cotidian și să viseze spre transcendent. Poezia BOGDANEI ELENA SIMIONESCU “apără-ţi templul, Ioane!” sugerează trăirea în păcatul originar și nevoia de regăsire: “Căci, eu, Ioane, sunt om slab şi păcătos, / Tu eşti un înger, eu nu mai sunt frumos…/ Mi-am întunecat sufletul, făcând vrerea lor / Şi greu păcatele, în trup, mă dor! “.
Reflexivitatea și nevoia de înțelegere a sensului vieții și menirii în viață sunt elemente ce sunt dezvoltate în poezia lui MARIAN DRAGOMIR în poemul “Gândirea” sugerează condiția imposibilă de a crea “genialitatea are un gust pervers / gânduri aliniate biologic”, la fel și poemele IOANEI VOICILĂ DOBRE, “Acrobaţie” : “Am clădit un vis, / drum suspendat / şi merg pe el, / pe vârfuri, / temătoare”.
De asemenea se remarcă paradigma întoarcerii către sine ca element al germenului creativ în poezia lui IULICÃ ŢENEA “suflet pribeag” unde elementul cathartic al zborului descătușat devine elementul ce conferă idealul “Sunt un porumbel alb / și-mi scutur aripa deasupra lumii, sunt un mac roșu/ și mă aprind pe câmp ca o torță”.
În locul unui final aș dori să prezint și poezia celei care a susținut acest proiect, doamna MARIANA BENDOU, care își revendică întreaga sa creație pământului, creație în care originea este un lucru asumat și doar privirea spre cer poate să ne facă să ne depășim. Poeziile domniei sale sunt poeme în care se zărește patosul și credința că omul, creatorul, poate să își depășească veşmântul pământesc și să treacă în alt plan ontologic doar prin recunoașterea propriei corporalități:
“Pământ” : “Regăsindu-te mă întorc / În braţele tale / Pământ” sau “plouă” : “Fruntea cerului asudă / Stropi mărunţi / În poala stâncii”.
