“În luna aprilie a anului trecut, batalionul meu a primit ordin de a merge în Irak în august pentru 7 luni de zile. Unii dintre noi aveau opţiunea de a merge in Okinawa din cauza unor circumstanţe mai ciudate sau a unor probleme de ordin personal. Camarazii mei care avea astfel de probleme nu doreau să fie luaţi în Irak de teamă de a nu li se înrăutăţi situaţia şi a nu crea astfel probleme în jur. Înainte de a ajunge în Irak, plutonul meu, format din 35 de soldaţi, a plecat iniţial spre Okinawa unde am fost ataşaţi unei companii dintr-o altă divizie. O companie de puşcaşi marini este formată din aproximativ 132 de oameni. Alte unităţi militare sunt diferite ca formaţie. O companie include 5 plutoane. Cartierul general, primul, al doilea şi al treilea pluton, plus plutonul de armament. Am ajuns în Okinawa în luna iulie şi am stat acolo aproape o lună. În Okinawa totul era minunat cu excepţia umidităţii. Într-o bună zi, după pregătire, ofiţerul cazarmei ne-a adunat pe toţi într-o baracă şi ne-a spus că avem ordin să navigăm către Golful Persic. Ni s-a spus că mergem acolo în sprijinul “războiului global împotriva terorismului” şi că vom fi pregătiţi de luptă în situaţia în care ceva nu ar merge “ca la carte”. Timp de mai bine de o săptămână ne-am pregătit armamentul din dotare şi echipamentele, iar apoi ne-am îmbarcat. Viaţa pe vapor a fost mizerabilă. În prima săptămână am trecut printr-un taifun care a zdruncinat nava ca pe o jucărie. Personal, m-am îmbolnăvit, neputând mânca mai nimic timp de vreo două zile. Spaţiul personal era foarte limitat, iar aerul condiţionat nu mergea întotdeauna. Vaporul a ajuns în Kuweit, iar noi am fost debarcaţi la o bază militară aflată la 30 de mile de graniţa cu Irak. După numai două săptămâni petrecute acolo, căpitanul ne-a spus că avem ordin de a merge spre nord în Irak, spre tabăra militară Fallujah. Când am auzit acest lucru, inima mea a stat în loc. Ştiam la acea oră că era cel mai mizerabil loc din toată ţara unde mulţi soldaţi pe care în cunoşteam personal au fost răniţi. În numai trei zile am intrat în Irak. Ne opream doar să realimentăm şi să ne odihnim puţin înainte de a pleca din nou la drum. În sfârşit ajugem la destinaţie. Tabăra era situată la 7 mile de oraş. Deci vă puteţi imagina cum eram atacaţi mai tot timpul. Rachete, mortare, soldaţi care se infiltrau în tabăra noastră. Era bine că aveam pază bună. De fiecare dată când încercau ceva împotriva noastră, erau imediaţi anihilaţi. Dar noi tot nu ştiam de ce ne aflam acolo. Într-o noapte căpitanul ne-a mărturisit în sfârşit că noi făceam parte dintr-o invazie ce avea ca scop redobândirea controlului asupra oraşului. În acel moment simţeam diferite stări de spirit: teamă, mânie, frustrare, tristeţe. Mi-era frică de moarte şi de gloanţele ce ar veni spre mine. Supărat pentru că nu doream ca să mă aflu acolo a doua oară. Tristeţe pentru familia mea, prietenii mei, camarazii mei de arme. Nu doream să fiu ucis şi nu doream să-i văd pe cei din jurul meu răpuşi de gloanţe. Nu doream că familia şi prietenii mei să treacă prin agonia aflării faptului că aş fi fost ucis. Doar gândindu-mă la toate acestea, m-am deprimat cumplit. În timpul staţionării în tabăra militară, ni se dădeau misiuni să le îndeplinim. Pe timpul nopţii patrulam pe şoseaua dintre tabără şi oraş pentru a ne asigura că nu erau implantate bombe la marginea drumului. Din fericire acest lucru nu s-a întâmplat niciodată atâta vreme cât eram prin preajmă. Condiţiile din tabăra militară erau destul de bune. Aprovizionarea era constantă şi aveam duşuri, mâncare bună, corturi, un mic magazin de unde puteam cumpăra băuturi răcoritoare, ţigări, reviste, conserve de mâncare etc. Existau telefoane pentru a suna acasă, precum şi un Internet cafe. Dar vestea că vom merge la luptă a venit curând. Plutonul meu făcea parte din principalul atac. Ne-am pregătit cu multă grijă şi eram gata de plecare. În următoarea zi, aveam să fac parte din cea mai mare luptă disputată într-un oraş de la războiul din Vietnam încoace. Eram speriat dar în acelaşi timp emoţionat şi nerăbdător. Vroiam să văd faţa nevăzută a ideii mele avută asupra războiului. În acea noapte am dormit pe lângă maşini în cazul în care ar fi trebuit să plecăm mai devreme. Şi a sosit şi dimineaţa în care ne-am îndreptat spre Fallujah. Nu m-am aflat pe câmpul de luptă mai mult de o oră. Eram staţionat în faţa unui zid de beton şi dintr-o dată am văzut o explozie în faţa mea. Am început să simt curând o durere arzătoare în genuchiul meu drept, în canalul înghinal, cotul drept şi umăr. Am început să strig “Criminali nenorociţi!” şi soldaţii din spatele meu m-au auzit. M-au pus pe o targă şi s-au grăbit cu mine spre cea mai aproapiată infirmerie. Doctorul m-a bandajat, m-a întrebat dacă pot merge, iar eu i-am răspuns că nu. Nu doream să devin o “pacoste” pe capul lor. Am fost ridicat într-un elicopter care m-a dus înapoi în tabăra Fallujah. În aceeaşi zi am fost operat pentru a mi se scoate tijele de metal din corp. După operaţie mi s-a spus că voi merge înapoi spre California, pentru că nu m-aş fi refăcut la timp pentru a mă reîntoarce la datorie. Aşa că am fost dus în Germania, unde am stat vreo 3 zile, de unde am luat un avion spre California. O dată ajuns pe pământ american, aproape o lună de zile am fost nevoit să aştept pentru ca rana de la genunchi să se vindece complet. Am avut apoi o altă operaţie pentru a mi se închide rana definitiv. În momentul de faţă mă simt destul de bine, având doar o cicatrice urâtă la genunchi şi puţină durere în aceeaşi zonă. Mă gândesc în fiecare zi ce norocos sunt că mă aflu în viaţă. Dacă acea rachetă ar fi zburat peste zid şi ar fi lovit maşina în care mă aflam, nu ştiu unde m-aş fi aflat azi. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru acest lucru. Nu voi uita niciodată timpul scurt în care m-am aflat în Fallujah. Oraşul era părăsit de populaţia civilă. Era ca un oraş fantomă. Cei rămaşi erau doar insurgenţii care luptau împotriva noastră. Era mizerie şi cadavre peste tot. Mirosea a moarte, iar jumătate din oraş era dispărut în ruine. Mi-l amintesc ca fiind puţin rece şi foarte neiertător. Este o parte din viaţa mea pe care nu o voi uita niciodată.”
Mike Pintilie, Arvada, Colorado, SUA
traducere şi adaptare GDC
