Afară ninge ca-n filmele cu basme despre Hansel şi Gretel, iar în aer pluteşte mirosul de vin fiert cu scorţişoară, atât specific sărbătorilor. În totală neconcordanţă cu exteriorul, sufletul domnului Erizipel Tobă este bântuit de o îngrozitoare iarnă siberiană şi-un crivăţ cumplit. Cum de este posibil aşa ceva, mai ales că domnul este directorul economic al unei primării dintr-un mare şi vestit oraş al acestei fericite ţări!? Să vedeţi… Ieri sosise în biroul său, ca să-l felicite, o crăciuniţă extrem de nostimă de la etajul trei şi, ca de obicei, el o crăcise pe birou, oarecum în spiritul sărbătorilor, dar fără respectarea strică a sfintelor obiceiuri. Vâlvătaia pasiunii îi luase domnului Erizipel minţile, nu şi crăciuniţei, pentru că nu avea de unde, aşa că, acesta, uitând de unele măsuri de precauţie, lăsase biroul neasigurat cu lanţul yalei. Doar aşa se explică de ce, peste cam un minut, uşa zbură din ţâţâni, iar în pragul ei apăru conducerea judeţeană a partidului de guvernământ. Avea părul vâlvoi, ochii injectaţi şi mâinile deocamdată în şolduri. Pe lângă calitatea primă de şef de partid, mai era şi doamna primar, dar şi soţia legitimă a domnului Erizipel, pe numele ei Sofica, dar asta nu trebuie să ne ducă în eroare. Nu avea nici o urmă de „sofia” în ea, ci numai aspectul şi apucăturile unui obuzier nemţesc din primul război mondial. Dacă însăşi Gorgona ar fi fost în locul ei, cei doi ar fi împietrit pur şi simplu, în plin elan de cunoaştere colegială, fără să le pese prea mult. Acum însă alta era situaţia! Domnul Erizipel nu împietrise, ci doar înlemnise cu chiloţii în vine lăsând vederii un peisaj deloc falnic. Crăciuniţa, deoarece nu avea de recuperat chiloţei, se strecură sprintenă ca o şopârliţă care a stat pe un bolovan la soare, încercând să nimerească uşa şi să o evite în acelaşi timp pe şefa ei, doamna primar. Finalmente chiar a reuşit, încasând doar doi pumni în figură şi un singur şut în apetisantul ei poponeţ. O dată scoase din şolduri, mâinile conducerii judeţene de partid, înşfăcară o linie de pe masă, o linie de un metru făcută din fag fiert, cu care executară un număr de o mare virtuozitate, concomitent cu un susţinut recital vocal, despre care nu vom pomeni nimic. Linia descria arcuiri de o impecabilă eleganţă, prin aerul încins al biroului, care se opreau brusc în capul, pe spatele şi uneori chiar pe delicatele organe, aflate la vedere, ale domnului Erizipel, fapt ce a dus, către final, la emiterea unor predicţii din partea vătămatului cum că:
– Nu mai da, Sofico, că mă nenoroceşti şi te fac terci cu ciocanul dă şniţele, fir-ai a dreacu’ dă nemernică care mi-ai mâncat viaţa! Plus altele cel puţin la fel de interesante…
Numai că, numita Sofica, deloc îngrijorată de perspectivele enunţate asupra viitorului apropiat, nu se opri decât când, de oboseală, căzu cu răsuflarea tăiată pe canapea şi începu să recite, pentru completarea scenetei, bocetele rituale adecvate momentului.
Foarte dezamăgiţi de acest deznodământ banal, privitorii, respectiv personalul din birourile alăturate, se retraseră din cadru, făcând diverse comentarii prognostice referitoare la ce va urma. Sperau totuşi măcar la o împunsătură de cuţit, sau cel puţin un cap spart. Dar, spre nefericirea lor, lucrurile au rămas totuşi într-o notă de mediocritate deloc aurită, însă, dacă e să judecăm la rece, absolut specifică.
Aşa se face că, domnul director economic al primăriei dormi în acea seară pe canapea, în birou, oblojindu-se cu o sticlă de ţuică plus nişte înjurături ce includeau numai sfintele sărbători pascale, fiindcă cele de crăciun nu sunt deocamdată în repertoriu, dar şi cu unele gânduri de răzbunare ce vizau spargerea farfuriilor şi a bibelourilor din vitrina matrimonială. Asta până când ţuica, un binecunoscut panaceu, îşi făcu datoria şi domnul Erizipel intră în comă.
Acestea fiind faptele, astăzi, în această superbă zi hibernală, domnul director economic zace şi geme cu capul prins în mâini, încercând să găsească o soluţie pentru criza ivită. Este însă foarte greu, mai ales că, încă de la prima oră, a primit o hârtie semnată: „conducerea judeţeană de partid”, dar şi o alta, de la doamna primar, precum că toate contractele economice încheiate pe parcursul directoratului său se anulează şi concomitent, vor fi înştiinţate organele procuraturii pentru demararea unei cercetări referitoare la sumele încasate de firmele contractante şi neonorate cu lucrări nici la ora asta!
Nasol! Dar nasol rău de tot! Deoarece, ca să fim bine înţeleşi, directorul şi soţul primăriei şi al conducerii de partid era, prin interpuşi desigur, managerul a trei firme ce aveau ca obiect de activitate de la ascuţitul creioanelor până la transporturi intergalactice şi erau câştigătoarele exclusive ale tuturor licitaţiilor primăriei. Sumele încasate de la bugetul acesteia erau transferate imediat în conturile managerului, asta şi pentru că respectivele firme, chiar dacă se ofereau să asfalteze străzile sau să facă focuri de artificii pe stadion spre bucuria cetăţenilor, erau formate numai dintr-un văr contabil şi un altul responsabil cu răspunsul la telefon. Astfel cheltuielile erau reduse la minimum, iar serviciile firmelor se amânau spre vestitele calende greceşti, dovadă a măiestriei manageriale a patronului din umbră, respectiv domnul, soţul şi stăpânul (asta-i formula consacrată chiar dacă nu corespunde realităţii) doamnei primar. Vedeţi deci de ce, acum, situaţia se arăta foarte albastră iar domnul director, în urma unui amplu proces de judecată, luă decizia unui act disperat. Deschise seiful personal şi scoase de acolo, suspinând, un teanc de bani. Peste două ore zbura deja către Viena…
…Joi seara, când doamna primar se întorcea destul de bine dispusă de la un bal de caritate, după ce şoferul îi deschise portiera, păşi cam clătinat pe alee şi intră într-un fel de univers paralel. Ferestrele casei erau toate luminate, iar în living focul din şemineu şi lumânările parfumate ce ardeau din belşug dădeau impresia unei feerii demne de măiestria marilor regizori de la Holywood, când vor ei să ne arate scene de dragoste romantică între miliardari. Puţin în penumbră, aşezat artistic în fotoliul de piele galbenă, se afla, în halat de mătase roşu cu monogramă aurie şi eşarfă albă, domnul Erizipel lăbărţând un surâs ce l-ar fi făcut invidios chiar şi pe Rudolf Valentino. Inima sensibilă a doamnei începu să bată cu altă intensitate, iar vocea cam şovăitoare şi molatecă rosti plină de duioşie:
– Da’ ci ti-apucă, băiii, futachi, crez’ cî’ţ merji cu măndica ca cu curvili tăli?! Io-s fimeii serioasă băiiii, cu funcţii, nu o distrabalatî ca niisprăvitili şelea di li călăreşti tu pi la biro’!
– Măi, Sofico, las-o focului dă supărare, că mai greşeşte omu’! Ce, Doamne iartă-mă, pui la suflet toate prostiile, îţi cauzează, dragă, la ficat şi la ten, ca să nu mai vorbim de poziţia ta în ierarhie şi în societate… Poate că discursul domnului Erizipel ar fi marcat mai puţin succes, dacă pe masă nu ar fi aburit desertul favorit al doamnei: poale-n brâu cu brânză de capră, iar din frapiera de argint nu s-ar fi ivit gâtul aurit al unei sticle de şampanie. Ca să nu mai vorbim că lângă farfuria cu brânzoaice stătea deschisă o superbă cutie din lemn de pin matlasată cu mătase vişinie pe care se odihnea aruncând străluciri verzi un splendid set format dintr-un colier cu pandantiv, un inel şi o broşă din smaralde bordate cu diamante.
Hai, să fim sinceri! Combinaţia de un strălucit rafinament între deliciile gastronomiei autohtone, ştiinţa podgorenilor francezi şi arta bijutierilor evrei puteau încălzi chiar şi o inimă de piatră. Or, doamna Sofica nu era deloc o statuie, ci doar o femeie sensibilă, o fire simţitoare, poetică am putea spune, dacă acest aspect al sufletului ei nu ar fi atât de bine ascuns de imperativele funcţiilor pe care le deţine. Aşadar oftă:
– Hai, bă, ghiorlane, dă şi tu ceva dă băut, că uite mă mai înmuiai şî io!
Domnul Erizipel speculă abil momentul, îşi desfăcu halatul ca să i se vadă părul de pe piept, se ridică din fotoliu, întinse încă puţin surâsul de don Juan cu experienţă şi luă, din frapieră, sticla de şampanie. Calculă mental unghiul sub care să o deschidă, în aşa fel încât dopul să o lovească pe scumpa sa soţie drept în frunte. Auzise că, de multe ori, aceste momente festive conduc la rezultate letale. O şuviţă din părul dat cu briantină îi cădea fermecător pe un ochi. Poate din cauza asta sau poate pentru că emoţia momentului îl copleşise şi pe el, dopul luă o altă traiectorie, se izbi de pereţi, tulbură apele de cristal ale uriaşului policandru şi sfârşi fără glorie sub masă. Şampania se revărsă ca un torent al fericirii din recipientul cu etichetă de tradiţie către paharele din sticlă roşie, cu picior şi frumoase incizuri făcute la strung. Primul pahar luă calea glorioasă a gâtlejului însetatei doamne urmând minunatelor arome ale brânzei de capră. Domnul Erizipel bău şi el, delicat, din pahar, înghiţind cu acest prilej o lacrimă amară împreună cu pastila de Viagra pe care o ţinuse până atunci sub limbă.
Peste aproape jumătate de oră, doamna se lăsă sedusă de masculinitatea din ce în ce mai agresivă a soţului său şi, acolo, pe blana de urs din faţa şemineului, i se dărui cu toată fiinţa, spulberând barierele impuse de poziţia sa ierarhică, mult peste cea a celui care acum o poseda cu un entuziasm molipsitor.
Aici, spre binele cititorilor care-şi mai doresc să mai continue viaţa sexuală, atragem atenţia că nu este recomandabil să vă imaginaţi vreuna din scene. Ţine mai mult de horror decât de senzualitate. Dar, dacă totuşi… vă asumaţi riscul!
A doua zi, Erizipel stătea tuflit la birou şi se străduia din răsputeri să împingă o aspirină pe gât. Intră fără să bată la uşă secretara sa personală, tanti Filica, o mătuşă de-a neveste-sii, din Calafat. Femeie de treabă totuşi, îi spuse cu glas blând:
– Erizipele muică, vezi că te căută nebuna, cică să te duci dă urgenţă la ea, da’ ai grijă, muică, stai şi tu mai la o parte, că parcă văz că iar o iei şi mi-e să nu paţi v’un necaz dă la loviturilii ălia, că eşti om încă în putere şi…
Erizipel urca deja treptele către biroul soţiei, ţinându-se ferm de pereţi. Ajuns în antecamera doamnei primar, primul lucru pe care-l văzu, era scaunul gol al secretarei Nutzi, cea cu urările de acum cinci zile. Calculatorul, acoperit cu un mileu de macrame, semăna cu un catafalc şi în ochi simţi o usturime cumplită. Traversă anticamera cam într-un mileniu, urmărit atent de colegele de muncă ale atât de dragei Nutzi. Deschise uşa şi intră convins că va muri de durere peste câteva secunde.
– Etete, bă, că arăţi ca un căcat de vacă-n călduri ş-abi’ dă te mai ţâi pă picioare! Aşa-i când te călăreşte o femeie vrednică şi sănătoasă dă-n Filiaşi, nu ca miorlăitele astea, dă li să văz coastele pă’n flanică şi buricu’ gol ca să vă ia vouă minţâle dă proşti ce sunteţi! Hai, că te iertai şi uite, ia dă colea contractele, că hârtia aia, fu aşa dă sanchi, să te ia frigurile pă la boaşe, că nici io n-oi fi aşa dă proastă cum par, să nu mai am mălaiu’ la alegerile viitoare. Hai, marş la muncă şi ai grijă: vii cu banu-n dinţi acasă că io am controlu’! Că ţi-o fi trecut doru’ dă fufe, cred acu’!
Domnul Erizipel simţi cum îl ia plânsul şi pupă plin de evlavie inelul cu piatră verde de mărimea ochiului de pisică. Primi supus o palmă în cap şi se retrase cu spatele molfăind scuze şi o fierbinte recunoştinţă. Ajuns afară le zdrobi cu o privire victorioasă pe cutrele din anticameră şi porni vesel pe scări în jos, fredonând ceva cu specific. Gândi plin de duioşie:
– Bă, la urma urmei, e ea cam scroafă, da’ are suflet bun şi dacă e s-o luăm p-aia dreaptă, tot familia e celula dă bază a societăţii, băga-mi-aş picioarele-n ea dă celulă şi al dracu’ s-o ia dă viaţă azi şi mâine…
