FARMECUL TAINIC AL JOCURILOR DE CUVINTE

2
7
ROSS-Harry---1000-AFORISME-cop-wb

ROSS-Harry---1000-AFORISME-cop-wbVenea toamna, cu tot cortegiul ei de melancolii şi eram oarecum îngrijorat de faptul că Harry Ross nu mă anunţase încă de apariţia unui nou volum. Lucru neobişnuit fiindcă în ultimii ani sărbătoream cel puţin două astfel de evenimente, unul prin primăvară, al doilea către vremea mustului înţepător. Cum nu-l pot bănui de acea comoditate specifică artiştilor indiferent de specificul domeniului începusem să mă gândesc la faptul că va scoate iar un roman, sau poate una din acele lucrări ale sale inspirate de o viaţă care numai uşoară nu a fost.

Aveam să constat însă că mă înşelasem. Dar nu avea cum să-mi pară rău deoarece, Harry Ross, la fel de prolific precum ne-a obişnuit în ultimii douăzeci de ani, nu întârzie să ne surprindă cu un nou volum de aforisme. Cum precedentul volum aparţinând aceluiaşi gen: 2000 de maxime, cugetări, paradoxuri a fost editat acum un an, noua apariţie 1000 de aforisme, este de natură să ne mire. Deşi, în ceea ce-l priveşte pe Harry Ross, după lectura cărţilor sale este greu să te mai uimească ceva. Nici o vitalitate de invidiat, nici farmecul intelectual al scrierilor sale, nici înţelepciunea cu care priveşte întâmplările unei vieţi trecute de opt decenii, nici umorul atât de specific oamenilor inteligenţi şi nici perseverenţa cu care face zi de zi efortul de a lăsa urmaşilor cât mai mult din bogăţia sa sufletească.

 

           

Şi totuşi! Două volume de aforisme în numai doi ani! Cunoscută fiind dificultatea acestui gen literar este lucru de mirare chiar şi la Harry Ross. Prin urmare, plin de curiozitate am început să citesc. Recunosc, autorul însuşi, într-un inspirat cuvânt de început, ne mărturiseşte cu acea francheţe totdeauna admirabilă, că aforismul este genul care i se potriveşte perfect fiind concis, iar el un taciturn îngrozit de „valurile de vorbe goale la care trebuie uneori să asist din motiva personale, sau profesionale”, se regăseşte în practica genului care printr-o singură frază, uneori chiar propoziţie, poate spune o întreagă poveste. Da, cam acesta este aforismul, o întreagă filozofie, o poveste cu un înţeles adânc, în care nu personajele sunt osatura scrierii ci înţelepciunea în forma ei pură, triplu distilată. Şi, dacă admitem aceste cutume de construcţie literară, ne dăm seama de dificultăţile prin care trebuie să treacă autorul pentru a izbuti. Deşi Harry Ross se consideră, pe bună dreptate, urmaşul unor mari autori de aforisme precum Seneca, Platon, G.B.Saw, Lessing, Tolstoi, Iulius Cezar, Horaţiu, Ovidiu, este foarte sincer cu cititorul avertizându-l asupra faptului că: „dacă din zece maxime câteva sunt excelente, mă simt răsplătit”. Şi ne mai spune el că lumea înconjurătoare este cea care-i furnizează temele de reflecţie şi, deşi scrie aforisme cu o anumită plăcere spirituală, ele sunt rodul unui tainic proces interior, dar deşi par spontane conţin acea alchimie secretă în care autointerogaţia continuă se îngemănează cu o vastă cultură şi experienţă de viaţă pentru a da un răspuns concis, cuprinzător, spiritual şi, aparent simplu. Doar aparent! Fiindcă nimic nu este mai înşelător decât simplitatea unei ziceri care în timp poate deveni consacrată ca fiind: proverbială.

 

Deşi aici este un mic secret. Să nu te opreşti cititorule, la prima impresie. Caută să descoperi înţelesurile profunde şi complexe ale puţinelor cuvinte pe care ai avut norocul să le citeşti. Vei descoperi o lume fascinantă, te vei uimi de ea şi de fapt vei constata că te-ai descoperit pe tine însuţi ca fiind mai bogat şi mai înţelept decât te ştiai. Iar asta cred că merită efortul!

 

Dar să vedem, folosindu-ne de chiar zicerile lui Harry Ross de ce este fascinant şi chiar seducător prin cuvintele sale. „Oricât ar fi de nesfârşită, lenea nu sporeşte longevitatea”. Un mic avertisment pentru o lume din ce în ce mai „bolnavă” de lene, o lume în care tindem să credem că totul se rezolvă cu telecomanda sau cu calculatorul, ori poate faptul că munca prin rezultatele ei ne asigură adevărate nemurire, respectiv amintirea faptelor noastre dincolo de existenţa fizică? Greu de răspuns, dar uşor de verificat răsfoind, spre exemplu, o carte de istorie. Iar într-o vreme în care felurite mijloace de transport ne omoară la propriu şi la figurat, când bolile sedentarismului fac ravagii autorul ne spune că: „Mersul pe jos este una din cele mai vechi invenţii ale omului” . Banal, am putea exclama! Desigur, numai că ar trebui să ne gândim mai bine dacă nu cumva această banalitate care ne dă atâta bătaie de cap nu ar trebui însuşită ca o normă de comportament, chiar dacă este rostită mai mult ca o ironie. Şi, tot ca o provocare: Lumea se-nmulţeşte. Pe socoteala cui? Chiar aşa, cine plăteşte oare explozia demografică? Care or fi cauzele reale ale acesteia? Că despre preţ, putem vorbi, dar teamă mi-e că ne este frică să o facem, fiindcă ştim că ar putea fi îngrozitor.  

 

Dar chiar dacă zicerile lui Harry Ross nu sunt numai umoristice, sau distractive, chiar dacă uneori ne pot da fiori, merită să le citim. Vom descoperi adevăruri care ni se par cunoscute de veacuri, dar la care nu ne-am gândit niciodată. Iar dacă ne scot din tihna noastră mult prea prelungită este, fiţi siguri, spre binele nostru.

Comments are closed.