Noaptea trecută am adormit târziu. De cu seară vântul bătea cu putere, copacii se încovoiau spre pământ, norii alergau luând forme fantastice şi întunecau totul din jur. Cerul era străbătut de zig-zagul fulgerelor, după care s-a dezlănţuit o ploaie torenţială. În zgomotul continuu al ploii, am adormit. Dimineaţa, de cum m-am trezit, m-am gândit la flori; eram curioasă să le văd cum zâmbesc în lumina soarelui. După furtuna de azi-noapte cerul întreg este albastru, soarele a devenit roşietic, răspândeşte o lumină puternică. Gândul îmi fuge la mărturia unui călugăr tibetan: oamenii de la începutul vremurilor se înmulţeau cu ajutorul unei lumini ce emana din corpul bărbatului şi pătrundea în matricea femeii, fecundând-o. Puterea luminii ! îmi zic. Lumina materială şi lumina spirituală… Dar să las gândurile şi să mă bucur de ceea ce văd!
În faţa casei, pe lângă tufele de lurex verzi, strălucesc grămezile rotunde de flori albe, intercalate cu cele de culoare galbenă… Alb, mult alb, culoare care ne face expansivi, puri, luminoşi…
Câteva flori cu petalele colorate în violet şi conturate cu galben. Violetul, culoare mistică, de natura duală, compus din albastru şi roşu, adică din înţelepciune şi pasiune, emoţionează, trezeşte simţurile… Dacă mă gândesc bine, contrastul este prezent în orice spaţiu ne învârtim. De ce, în special nouă femeilor, ne plac tablourile, încăperile colorate cu pereţi coloraţi, obiecte divers colorate? Ne plac îmbinările culorilor armonioase, combinarea, dispunerea, armonizarea lor în tonuri şi nuanţe diferite care să impresioneze simţurile, să nască emoţii puternice… Nu în zadar se susţine sintagma „Marile genii s-au născut la ţară”! Spaţiul cromatic variat asigură o dezvoltare mentală superioară, iar viteza de memorare creşte simţitor în astfel de spaţii…
Mai jos, în jurul cutiei cu scrisori strălucesc florile mici, gingaşe, colorate în alb, roz şi roşu. În spatele casei îţi fură privirea florile de piatră, divers colorate: alb, roşu, galben, portocaliu, mov. O, mi-am zis, dacă viaţa ar fi un covor de flori peste care să poţi călca cu ochii îndreptaţi spre cerul albastru, cu mâinile ridicate…
Trag în piept mireasma blândă a florilor, adusă de un vânticel vălurat prin preajmă. Aerul lui cald, unduitor, îmi dă o stare de plăcută ameţeală. Câteva păsări ciripesc, cântă legănându-se pe ramuri. Din gâtlejurile lor mici ţâşnesc triluri în cinstea primăverii sosite. Razele soarelui vibrează ca râsul îngerilor fericiţi, printre ramurile arborilor cu mici frunzişoare verzi (ah! verdele, principiul creator!) şi muguri fragezi, gata să se desfacă… Pământul se bucură, respiră…
Totuşi e rece, mă retrag în casă, mă aşez la computer. Aş vrea să scriu ceva, ceva despre neliniştea acestui anotimp, despre flori şi despre femeile care, după spusele lui Marquez, întreţin neliniştea lumii.
Despre flori cred că numai femeile pot vorbi mult şi frumos… Când mirosim o floare simţurile ni se trezesc sau se amplifică, voluptatea fiinţei noastre se demască… Fiecare femeie preferă o anumită floare, un anumit parfum… Cred că s-ar putea ghici temperamentul, rafinamentul femeii după florile şi parfumurile care îi plac… Femeile, da, femeile care fac lumea mai frumoasă, mai plină de farmec şi frenezie! Cineva a explicat în felul lui alegoria biblică cu coasta lui Adam: Dumnezeu ar fi scos un genom, o garnitură cromozomială completă, împreună cu celula germinativă corespunzătoare şi astfel a făcut-o pe Eva… Pe semne că Eva era necesară acestei lumi pământene! Adam trebuia să-şi manifeste iubirea cu care fusese înzestrat! Grecii l-au avut pe Eros printre primele divinităţi; nu orice Eros era frumos şi vrednic de laudă pentru ei, ci numai acela care îi învăţa să iubească frumos. Afrodita n-ar fi putut exista fără Eros! …şi erau două Afrodite, ca două surori, una protectoare a iubirii instinctuale şi alta a iubirii spirituale. „Cine iubeşte, spuneau ei, grecii, chiar dacă ar călca un jurământ, este iertat de zei.” Asta trebuie s-o ştie deopotrivă şi femeile şi bărbaţii, îmi zic… Meditau mult asupra dragostei trupeşti şi a celei sufleteşti, considerând că bărbatul trebuie să aibă o dragoste statornică; odată ofilită floarea trupului ce a iubit, dragostea « zboară şi dispare », dar cel care iubeşte însuşirile sufleteşti ale femeii, rămâne în iubire întreaga viaţă, « ca unul care se contopeşte cu ceea ce este permanent… »
Pentru prima „Afrodită” exista cuvântul Amor, pentru care Eminescu încerca să dea o definiţie : Ce este amorul? E un lung/ Prilej pentru durere / Căci mii de lacrimi nu-i ajung / Şi tot mai multe cere. / De-un semn în treacăt de la ea , / El sufletul ţi-l leagă, / Încât să n-o mai poţi uita,/ Viaţa ta întreagă… Dispar şi ceruri şi pământ/ Şi pieptul tău se bate,/ Şi totu-atârnă de-un cuvânt/ Şoptit pe jumătate… Da, femeia trebuie iubită, cu toate capriciile ei! Să ne amintim de Teodora, amanta lui Iustinian, devenită soţie şi apoi regină. Cu toate defectele ei, Iustinian a iubit-o, i-a suportat cu răbdare filosofică capriciile… În general, bărbatul trebuie să apere cu forţă ceea ce femeia creează cu mâinile, pântecul şi fantezia sa, deoarece femeia este cea care păstrează vie flacăra credinţei în Dumnezeu; ea este cea care se roagă din inimă Domnului, în aceste vremuri tulburi… Nu credeţi? Intraţi în biserici şi veţi vedea!
“Toate popoarele civilizate au respectat femeia”, scria Jean-Jacques Rousseau. Şi când ne gândim că şi astăzi mai sunt femei care nu pot fi văzute pe străzi, care trăiesc oarecum în altă lume, o lume a lor, se ocupă numai de copii, de flori, de animale şi păsări, îşi ascund frumuseţea, iar bărbaţii nu pot şi nu au voie să le admire…
Privesc graţia plină de voluptate pe care o au florile şi gândesc că este aidoma graţiei femeilor. Când aşteaptă vizita insectelor, florile îşi colorează petalele cu nuanţe diferite şi trimit în jur parfumuri îmbietoare. Femeile nu fac la fel? Îşi înfrumuseţează trupul cu diferite creme, cosmetice, se îmbracă cu rochii colorate, de multe ori având imprimeuri cu flori, aruncă priviri cuceritoare, ochii le strălucesc ca nişte lămpi aprinse din lumina sufletului… acel moment în care un bărbat şi o femeie schimbă în tăcere o privire pe care nu o vor putea uita niciodată… Nu s-a schiţat nici un gest, nu s-a pronunţat nici un cuvânt, totuşi nimic n-ar putea traduce intensitatea iubirii pe care şi-au dăruit-o!
Artiştii şi scriitorii de secole încearcă să redea, fiecare în felul său, frumuseţea, minunăţia şi ciudăţenia aspectului diferit al florilor precum şi al femeilor, prospeţimea, coloritul divers al florilor şi al trupurilor femeilor, formele diferite ale frunzelor şi petalelor, ale sânilor şi şoldurilor femeilor… Misterul pe care-l arborează fiecare floare, fiecare femeie, îi atrage şi îi determină pe bărbaţi să le dorească apropierea, prietenia, dragostea… Numai prin dragoste sinceră şi curată putem dobândi virtutea mult râvnită! Nu spunem noi românii: este frumoasă ca o floare? Sau: floarea asta este gingaşă ca iubita mea? În mitologia greacă se mai povesteşte despre Hesperide, trei nimfe, surori, care stăpâneau o grădină cu mere de aur… Ce poate fi mai fermecător decât o ambianţă de femei frumoase, fructe proaspete şi flori? Se ştie că florile simt mai mult decât animalele şi decât noi, oamenii. Cu aceste gânduri mă apropii de o floare, o sărut în semn de prietenie, de dragoste! Va simţi şi va fi fericită!
