În urmă cu mai multe zile mergeam grăbit pe o stradă din Geneva, când privind înainte am zărit pe trotuar silueta unei prostituate de culoare în căutare de posibili clienţi. Era o zi foarte geroasă, o dimineaţă posomorâtă în care tremurai chiar fiind bine îmbrăcat. Însă această femeie era destul de subţire îmbrăcată, cu o fustă suficient de scurtă pentru a etala partea de interes pentru bărbaţi, fără nimic pe cap, având un tremur imperceptibil şi un zâmbet plăcut pe faţă, destinat să atragă pe amatorii de sex contra cost. Involuntar am privit către ea, dar nu spre partea de „interes”, ci direct în ochii ei, care dincolo de mimica atent aranjată trăda tristeţe şi multă suferinţă. Fără să insist, am memorat acea străfulgerare a sufletului unei femei ce îşi vindea trupul pentru a-şi câştiga existenţa, trăind un sentiment de profundă compasiune.
Nu pot spune că aş avea vreo preferinţă pentru femeile de culoare, dar de data aceasta am constatat că niciodată nu am văzut pe cineva cu o siluetă atât de bine armonizată şi cu un aspect atât de atractiv, în care se îmbina prospeţimea tinereţii cu trăsăturile fine ale feţei într-un mod cu totul unic. De regulă, prostituatele au un aer relativ „obosit”, sau confecţionat, lipsit de acea strălucire naturală a feminităţii, cel puţin aşa cum o percep eu. Însă nu acesta era cazul acelei femei fără nume, stând pe un trotuar gol pe „Rue de Monthoux”, într-o dimineaţă geroasă în Geneva.
Bineînţeles, m-a întrebat într-o franceză impecabilă dacă doresc să îi fiu client, atunci când am trecut pe lângă ea. Pentru o secundă am văzut în imaginaţie coridoarele clădirii cu geamuri fumurii în faţa căreia stătea, şi am avut conştiinţa a ceea ce se întâmplă acolo, făcându-mă să mă cutremur interior. Normal, am refuzat, dar în acelaşi timp am sesizat condiţia de potenţial client pe care o avusesem cu câteva clipe înainte.
În astfel de momente un „da” sau un „nu” fac toată diferenţa, dincolo de orice alt aspect financiar. Un „da” pentru a te folosi de o femeie frumoasă ca de un obiect de consum, ca de un fel de aparat de bărbierit sau similar, sau un „nu”, care te lasă în acelaşi timp cu gustul amar că alţii vor spune „da” şi vor continua procesul de întinare a unei fiinţe umane.
De fapt, cred că problema mea este că nu pot separa sexul de sentimente, că există o componentă „feminină”, care mă determină să privesc deopotrivă sufletul şi trupul persoanelor ce trec prin viaţa mea în diferitele lor calităţi. Însă dincolo de a incrimina o anumită practică, aş vrea să atac chestiunea tratării omului ca un obiect de consum, ce este folosit şi după aceea este aruncat la coş.
Există lucruri ce te marchează printr-o singură privire mai mult decât o mie de cuvinte, ce îţi rămân în ţesătura memoriei dincolo de consumarea unui anumit eveniment. Ceva în genul acesta s-a întâmplat în acea dimineaţă cu mine, mai ales că drumul meu ducea tocmai la o biserică pe care doream să o vizitez, ce se afla la extremitatea opusă a acelei străzi.
Am avut brusc senzaţia unei polarizări extreme, dintre lumea prostituţiei şi cea a religiei, fiecare evoluând independent, dar fiind situate pe aceeaşi stradă a existenţei umane, două elemente ce se exclud reciproc, cel puţin în teorie, în practică lucrurile fiind în mare măsură amestecate. De ce spun aceste lucruri? Pur şi simplu fiindcă la o extremă se comercializează trupul, iar la cealaltă sufletul, ambele făcând obiectul unei tranzacţii.
Fiindcă aşa cum nu pot separa sexualitatea de sentiment, nu pot să despart exerciţiul religios de căldura preţuirii fiinţei umane, fără de care orice ritual devine doar o metodă de exploatare a sufletului omenesc. Să nu fiu înţeles greşit, în sensul că nu voi pune pe acelaşi taler vinderea trupului cu cea a sufletului. Nu voi face acest lucru fiindcă pur şi simplu cea de a doua este mult mai gravă decât prima.
Între aceste două locaţii extreme ale străzii „Rue de Motheaux”, erau dispuse o mulţime de alte clădiri cu o funcţionalitate normală, în care mulţi oameni locuiau, cumpărau sau mergeau la serviciu. Tot astfel, pe scara rolurilor din viaţă, suntem actori ce jucăm în anumite piese, ignorând să privim ansamblul lucrurilor în mijlocul cărora trăim.
Jucându-ne de-a comerţul, uităm că nu orice lucru se pretează la un astfel de tratament, că din principiu fiinţa umană, atât ca trup, cât şi ca suflet, ar trebui să nu fie niciodată cumpărată sau vândută, că statutul de obiect nu i se potriveşte defel, că este un lucru grav să promovezi astfel de practici. Obişnuiţi atât de mult să ne vindem forţa de muncă, ajungem să trecem dincolo de limita demnităţii umane.
Astfel, relaţiile dintre noi se prăbuşesc, conflictele apar la tot pasul, iar întrebarea care se pune este: „Cine va juca rolul prostituatei ce se va vinde în piesa sau actul următor?” Bineînţeles, că nu îţi doreşti un astfel de rol, dar în cele din urmă tot vei fi forţat să îl joci, atâta timp cât sistemul te va împinge la acest lucru, forţându-te cel mai adesea cu raţiunea supravieţuirii sau subzistenţei.
Dar poate mă vei întreba: „De ce ai amestecat şi religia într-o astfel de discuţie?” Răspunsul meu va fi însă relativ simplu, fiindcă religia fără o credinţă autentică şi fără preţuirea semenilor îşi pierde orice valoare, rămânând doar o formă de manipulare lipsită de cel mai elementar scrupul. Adică, tot o formă de prostituţie, dar în care se tranzacţionează sufletul şi nu trupul.
De fapt, când privesc în jurul meu am deseori sentimentul că mă aflu în mijlocul unui bazar imens, populat cu obiecte de diferite dimensiuni, între care cu mare greutate se poate distinge prezenţa umană. Este ca şi cum universul imediat ar fi fost invadat de lucruri neînsufleţite ce estompează aproape complet căldura sensibilităţii trăirilor specifice omului, o senzaţie teribilă a invadării conştiinţei umane cu elemente ce o desfigurează cu totul.
Fără să vreau, meditez în astfel de momente la cuvintele filozofilor raţionalişti care enunţau faptul că omul este la fel ca o maşină. Însă chiar aşa stau lucrurile? Oare tot ceea ce ţine de sufletul omenesc să se reducă în final doar la o sumă de trebuinţe şi de nevoi executate prin intermediul unei ciclicităţi mecanice, realizate în mod similar proceselor de funcţionare ale unei maşini?
Nu în ultimul rând, contemplând evenimentele din lumea întreagă, trăiesc profund senzaţia că întreaga noastră condiţie s-a golit de conţinut, că am devenit obiecte de consum în ghearele unui sistem creat tot de noi, care însă acum ne devorează fără milă. Axaţi prea mult pe respectarea unor reguli stabilite de-a lungul timpului, uităm că nu există nici un sistem desăvârşit, că lucrurile trebuie perfecţionate de la o etapă la alta, altfel ajungându-se la limitarea posibilităţilor de dezvoltare ale fiinţei umane.
Fermecaţi de magia numerelor, care însă nu pot surprinde cu adevărat conţinutul, ajungem să fim târâţi în cenuşiul unei gândiri lipsite de viaţă, care cel mai adesea sub forma valorii financiare ne suprimă puterea de a crea şi de a visa. Realitatea este că forţa spiritului uman derivă din această forţă extraordinară a imaginaţiei ce proiectează viitorul înainte ca acesta să se nască, ce zăreşte culmea dincolo de vale şi măreţia dincolo de suferinţa prezentă.
Lăsând la o parte idealurile, ajungem să ne frângem în mijlocul unei existenţe absurde, lipsite de cea mai elementară căldură umană, devenind tot mai răi, şi comportându-ne unii faţă de alţii asemenea unor maşini lipsite de sentimente. Nimic nu este mai trist decât că omul devine un simplu articol de consum pe rafturile şi aşa pline cu atâtea deşertăciuni ce se topesc la scurt timp după întrebuinţare.
În lupta cu un mediu ostil, am ajuns să ne întoarcem armele unii împotriva altora, slăbindu-ne forţele şi ratând posibilităţile ce ne-au fost oferite la nivel de individ şi de umanitate, ajungând fără putere în faţa adevăratelor probleme ce vin asupra noastră. Şi tocmai de aceea, este necesară o trezire, o regenerare, o cale de a redescoperi vocaţia extraordinară a condiţiei de a fi om pe acest pământ.
De aceea, în mod repetat voi respinge ideea să îmi tratez semenii ca obiecte de consum, de care te foloseşti şi după aceea le arunci la coş, fiindcă în felul acesta nu voi face altceva decât să hrănesc o forţă de distrugere ce se va întoarce în cele din urmă şi asupra mea. Dar cred, că dacă vom putea să ne reevaluăm relaţiile prin prisma adevăratului umanism, atunci existenţa va deveni mai frumoasă şi mai interesantă din toate punctele de vedere.
Însă, nu cred că demersul dogmatic religios va fi suficient, ca să nu spun că de fapt orice formă de dogmatism reprezintă o limitare a puterii creativităţii umane. Nici soluţiile de urgenţă oferite de către diferitele curente filozofice axate mai mult sau mai puţin pe aşa zisa „gândire pozitivă” nu vor oferi un remediu de lungă durată.
Însă cred în forţa sensibilităţii umane, care are capacitatea de a transforma întreaga lume, de a descătuşa energiile interioară, ce se vor revărsa ulterior asemenea apelor ce vin din izvoarele adâncului, înlăturând ariditatea secetei şi transformând pustiul în paradis. Utopie sau realitate? Poate, dar acest lucru depinde în final de fiecare dintre noi.
Natura nu răspunde la sentimente, însă are reguli pe care trebuie să le respecţi, caz în care ea va fi alături de tine. Omul are sentimente, dar tinde prea adesea să ignore legile ce guvernează natura, încercând în mod ridicol să impună precepte inventate universului înconjurător. Însă atunci când imaginaţia specifică spiritului uman este adusă în armonie cu legităţile naturii în care trăim, rezultatul nu poate fi decât grandios.
Atunci, în loc să mai fim obiecte de consum, vom deveni modelatori înţelepţi ai universului în care existăm şi vom trăi o viaţă frumoasă pe pământ. Când creativitatea se va sprijini pe forţele realităţii, posibilităţile vor începe să se deschidă în mod neaşteptat, iar lumea va putea primi un nou veşmânt.
Creativitatea şi sensibilitatea sunt cele două aspecte motrice fundamentale ale sufletului uman; unite ele vor conferi valoare la tot ceea ce întreprindem într-o armonie ce va aduce rezolvare la toate conflictele prin care trecem în clipa de faţă. Iar dacă oamenii care prezintă aceste caracteristici vor fi selectaţi în ierarhia socială, atunci sistemul de organizare va putea fi perfecţionat asigurând dezvoltarea întregii umanităţi. Numai astfel, etapa transformării fiinţei umane în obiect de consum va lua sfârşit, iar vinderea trupului şi a sufletului va înceta, aducând liniştea armoniei de care avem atât de mare nevoie.
Lăsând aceste gânduri în urma mea, trec mai departe grăbit pe strada „Rue de Montheaux” în drumul meu printre case şi oameni, fără însă să pot uita atât de uşor acea privire, amestec de suferinţă şi inocenţă reprimată, pe o faţă atractiv machiată, a unei prostituate anonime de culoare, într-o dimineaţă geroasă de iarnă. Acest lucru m-a determinat să scriu, să îmi aştern gândurile pe hârtie şi să cizelez o posibilă soluţie la drama transformării omului în obiect de consum.
