File din povestea mea: Théa

0
9
Thea

TheaViaţa noastră e o poveste, o poveste de moşteniri culturale, de alegeri fericite sau mai puţin nimerite, de destine intersectate, de “ never say never”, de funcţii disjunctive şi strigăte de “Evrica!”.  Povestea noastră şerpuieşte de-a lungul anilor, alături de amintiri, nostalgii, regret sau recunoştinţă, cu ocazionalul premiu al unui ideal atins.

Meandrele vieţii m-au adus dincolo de “marea apă”, deşi nu mă imaginasem niciodată altfel decât turist în America. Sunt un produs sufletesc al continentului european. Nu credeam să învăţ să funcţionez fără a fi înconjurată de multe secole de istorie arhitecturală, socială, umană. Şi iată că ajungem la “never say never “! M-am căsătorit şi mi-am urmat soţul în SUA, mai întâi în Alabama dulcelui grai sudist şi a câmpurilor de bumbac. Acolo s-a născut o altă mică poveste blondă cu ochi albaştri, fetiţa mea, Théa Carina, pe care o văd şi azi, la aproape 9 ani, ca pe o micuţă “Southern Belle”, înconjurată de pufoasele flori albe sau de incredibila varietate cromatică a toamnelor din Huntsville.

Când Théa avea 3 ani, meandrele vieţii ne-au transformat în californieni, transferându-ne, din  societatea molcomă şi tradiţionalistă a Sudului confederat, în lumea multicoloră şi cosmopolită, de o incredibilă diversitate şi bogaţie culturală,  a Coastei de Vest.

Ca orice călător prin lume, m-am aflat de multe ori la răscruci de drumuri, atunci când alegeri,  dificile  la început, s-au dovedit benefice, după ce timpul a reechilibrat balanţa acelor “pros” şi “cons”. Pământul însorit al Californiei îi oferă copilului nostru  o abundenţă de promisiuni, de alegeri, un evantai de posibile drumuri. Povestea Théei mă  delecteaza ca descrierea unui mister, care incepe timid, după care te absoarbe şi te stimulează continuu. Théa e un copil sensibil, delicat, inteligent, mereu curios să se autoînţeleagă şi să decodifice lumea din jurul ei. Prin Théa, îmi  retrăiesc primul deceniu al vieţii, dar povestea asta paralelă ar trebui semănată cu nenumărate  note de subsol. Copiii generaţiei mele, în România anilor ’70 şi ’80, erau nevoiţi şi nu doar tentaţi sa fie firi imaginative. Televizorul, pentru mine, a fost ca şi inexistent, copilăria mea derulându-se doar între cărţi, şcoală,  visuri şi versuri, vorbele părinţilor, multe jocuri nesupravegheate cu ceilalţi copii de pe stradă, până la lăsarea întunericului, în vacanţa mare. Eram total responsabili de bogaţia noastră interioară, demiurgii unei lumi concentrice, fără lacăte, in pofida atâtor îngrădiri sociale. Copilul meu american e un amalgam de influenţe, ale lumii reale (călătorii, lectură, prietenii, emoţii de tot felul)  şi ale celei virtuale, computerizate, televizate, electronice. Théa işi conturează treptat o personalitate complexă, atât artistică, delicată, creativă, cât şi precisă, calculată, pasionată de experiment şi descoperire. Este ea insăşi o “neverending story”, povestea ei preferată.

Am făcut recent, la început de martie, o călătorie în Montana, la Big Sky, unde “IEEE Aerospace Conference” se desfăşoară anual. Virgil era Chairman la una din secţiuni şi a avut ideea de a-i sugera Théei să participe şi ea la ramura de juniori a convenţiei. Eu am perceput periplul ăsta ca pe o catapultare temporală, o conştientizare dulce-amara a trecerii anilor. Micuţa mea “Southern Belle” învăţa să cerceteze, să caute un subiect de studiu pe internet şi să redacteze o prezentare PowerPoint cu multiple diapozitive. Ni s-a revelat acolo amândurora o altă faţetă a Théei, iar Montana s-a înscris pentru mine în categoria răscrucilor, a “milestone-urilor, a feedback-urilor şi déjà-vu-urilor.

V-aţi imaginat vreodată conducând spre casă, înconjuraţi de valea însorită şi de vârfurile înzăpezite, în timp ce din zare, de pe una din culmile albe, vă urmareşte o turma de elani? Big Sky, Montana e un astfel de plai de poveste, o enclavă suspendată în timp, un spaţiu ireal prin frumuseţea lui demnă şi nealterată. Déjà-vu-ul meu mă trimitea cu ani in urmă, pe când erau mai puţini oameni, mai puţine maşini, mai puţină poluare modernă, mai multă natură neatinsă. În munţii copilăriei mele, poate…Însuşi aeroportul din Bozeman pare o cabană alpină, iar mica aşezare Big Sky, situată la cam o oră de autobuz de Bozeman, pare desprinsă din povestea lui Heidi, fetiţa munţilor. De necrezut pentru un locuitor al Californiei, recunoscută pentru diversitatea culturală şi umană, este monocromatica demografică a Montanei: toţi locuitorii sunt albi! Şi când spun toţi, nu exagerez, nu am văzut pe nimeni, nici un localnic “ne-caucazian”, în traducere liberă. Colţul ăsta de lume pare înconjurat miraculos de invizibilele ziduri de aer ale închisorii Morganei; naturala migraţie umană globală pare a nu-i atinge pe oamenii locului, care au ceva din demnitatea rece şi, în acelaşi timp, ospitalieră, a Dacilor Liberi.

Cum spuneam, între 6-12 martie 2010 s-a desfăşurat la Big Sky “IEEE Junior Engineering & Science Conference”, al şaisprezecelea an consecutiv. Copiilor participanţilor la conferinţă le este oferit un spaţiu de un înalt profesionalism şi, în acelaşi timp, de o mare căldură sufletească, în care să-şi prezinte lucrările, rezultate din cercetare şi studiu individual. Tinerii autori, cu vârste cuprinse între grădiniţă şi liceu, veniseră la Big Sky din opt state ale Americii: Alabama, Arizona, California, Connecticut, Kentucky, New York, Texas şi Virginia. Lucrările lor reflectau pasiuni, curiozităţi sau chiar jocuri ale copilăriei, convertite în cercetări asidue şi explicaţii ştiinţifice. Copiii au vorbit despre stele, pisici, micrometeoriţi, călătorii cu viteza luminii, teoria evoluţiei, antimaterie, efectul de seră, avioane cu reacţie etc.

Mica noastră cercetătoare de 8 ani, încă tributara cărţilor, filmelor, desenelor animate cu Tinker Bell, e pasionată de licurici. De la ei, ideea de bioluminescenţă s-a extins spre peştii –lanternă sau “undiţă” (“angler fish”, vezi “Nemo”), planctonul luminos şi multe alte ciudăţenii redate în diapozitive. Văzând-o pe scenă, cu arătătorul cu laser, explicând doct şi serios, după ce şi-a învins emoţiile premergătoare prezentării, am înţeles că fetiţa mea de clasa a treia creşte într-o lume supertehnologizată, in America secolului XXI, care o obligă să se maturizeze brusc la nivel intelectual, emoţional ramânând însă acelaşi copilaş pasionat de spiriduşi luminoşi. Eu şi Virgil am fost deosebit de mândri de Théa, ca, de altfel, de toţi acei copii cu preocupări şi pasiuni dincolo de mainstream-ul vârstei lor. Ei aveau astfel ocazia, nu doar de a-şi prezenta rezultatele cercetării, dar şi de a-şi face noi prieteni, amestecându-şi idealurile şi visurile.

În acea Montană, “departe de lumea dezlănţuită”, fiecare recepţioner, busboy, şofer de taxi, cowboy cu pălăria neagră, specifică şi cămaşă în carouri e dublat de un avid schior. Muntele e ca un drog, pârtiile largi, neaglomerate, răsfirându-se spre privelişti care-ţi taie respiraţia, îl transformă chiar şi pe schiorul de ocazie, în cazul meu, într-un iubitor înfocat al coborârilor vijelioase. Împreună cu ceilalţi mici ingineri/schiori, Théa a participat la competiţii, spiritul Olimpiadei Albe fiind încă prezent în entuziasmul copiilor. Medalia de argint la downhill skiing s-a adăugat glorios trofeului de la Junior Conference.

Experienţa unică pe care am trăit-o la Big Sky s-a încheiat, evident, cu un alt moment suprarealist prin exotismul lui: o călătorie cu sania trasă de câini Husky de Alaska, cu ochi albaştri de poveste. Neliniştită la început de vacarmul asurzitor făcut de cei opt câini nerăbdători să pornească, Théa a intrat curând în mirajul unui nou experiment, al unei neobişnuite provocări, râzând şi îndemnând câinii să alerge mai iute, dezlănţuiţi, prin perdeaua de zăpadă. Momentul a avut un deosebit impact emoţional asupra mea, proiectându-mă cu mulţi ani in urmă când, fetiţă mică fiind, încercam, râzând,  să prind pe buze miile de fulgi de zăpadă, în timp ce priveam umerii largi ai tatălui meu, care alerga trăgându-mi săniuţa prin Parcul Copou, în Iaşul unei ierni feerice. Am revenit în prezent atunci când, cu aceeaşi hotărâre încăpăţânată cu care executa “double flips” pe bungee bouncing cu câteva zile în urmă, fiica mea şi-a învins teama şi i-a ajutat pe conducătorii săniilor să repună câinii în cuşti.

La întoarcerea în California, Théa şi-a delectat învăţătoarea şi colegii de clasa cu jurnalul amănunţit, dublat de fotografii, al unei noi şi definitorii poveşti de viaţă.

“Cu mine se petrece ceva. O viaţă de om”, decreta cândva, cu inspiraţie laconică, Marin Sorescu. O viaţă de om pe care neprevăzutul loviturilor de teatru şi ineditul unor circumstanţe memorabile o transformă, pentru fiecare dintre noi, într-o poveste captivantă. Această “neverending story” a traiectoriei omeneşti se traduce prin ştafeta noastra umană, culturală, afectivă către anii altor începuturi:  copiii noştri.