FILOZOFIA, RELIGIA, ȘTIINȚA, POLITICA (23) – Georg Wilhelm Friedrich Hegel

0
303

Cine visează să înfăptuiască ceva măreț, trebuie mai întâi să-și verifice forțele și limitele. Cine vrea totul dintr-o dată, nu dorește în realitate nimic și nu va realiza nimic.” – Hegel

   Filozofia modernă, și în special idealismul german, continuă să suscite numeroase dezbateri în mediile științifice din întreaga lume, cu privire la considerarea omului ca scop al său însuși și implantării umanității spiritul de dreptate și libertate. Unul dintre cei mai importanți filozofi din istorie a fost Hegel, considerat și reprezentantul marcant al curentului idealist german. A avut preocupări multiple în sfera filozofiei, interesat fiind de politică, logică, spirit și religie, influențat și de perioada istorică în care a trăit, marcată de Revoluția franceză, ascensiunea lui Napoleon și evoluția capitalismului.

   Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831) s-a născut la Stuttgart, într-o familie protestantă. Tatăl său a fost înalt funcționar la curtea de conturi a ducelui de Wurtemberg, iar mama sa provenea dintr-o familie cultivată de juriști, ea fiind cea care a avut o mare contribuție la formarea intelectuală a fiilor săi până în pragul morții sale premature. 

   A studiat în gimnaziul din orașul natal, unde a fost un școlar model. Formarea sa la Stuttgart a stat sub principiile iluminismului și s-a bazat pe textele clasice ale Antichității. Hegel a avut o preferință pentru limba și cultura greacă, a făcut anumite traduceri și note de lectură din diferite domenii. Sora sa a mărturisit că el învățase prima declinare latină la vârsta de cinci ani și că perceptorul său i-a oferit o ediție a dramelor lui Shakespeare la aniversarea vârstei de 8 ani. La 10 ani tatăl său i-a dat primele lecții de geometrie și astronomie. Tragediile grecești erau lectura sa favorită. Îl mai interesau, pe atunci, și fizica, și botanica. 

   În 1788 a redactat un articol cu privire la avantajele pe care ni le procură lectura scriitorilor antici clasici greci și romani. La acea vârstă de 18 ani s-a dăruit teologiei și a intrat la seminarul din Tubingen, pentru a-și realiza studiile universitare. Acolo i-a cunoscut pe Friedrich Holderlin și pe Friedrich Wilhelm Schelling, cu care a legat o strânsă prietenie, „plantând împreună Copacul Libertății”. 

   Mai târziu a arătat mai mult interes față de filozofie și istorie decât față de teologie. A fost fascinat de lucrările lui Spinoza, Kant, Rousseau și a urmărit cu entuziasm evenimentele Revoluției franceze. În 1790 a obținut titlul de „Magister der Philosophie” cu o lucrare asupra problemei morale a obligațiilor, unde opune dualismului kantian ideea unității rațiunii cu sensibilitatea. 

   La Berna și Frankfurt trăiește dând lecții, ca profesor particular în diverse familii. În 1801 este docent la Jena. Trece aici drept discipol al lui Schelling, deși era mai în vârstă decât acesta. În 1807 publică lucrarea sa fundamentală „Fenomenologia spiritului”. Între 1808 și 1816 este director de liceu la Nüremberg, și publică lucrarea „Știința logicii”. Este chemat la Heidelberg, apoi la Berlin. Scrie „Enciclopedia științelor filozofice”, în care principiile din Logică își găsesc dezvoltare într-o filozofie a naturii și într-o filozofie a spiritului. Astfel Hegelianismul devine, în Germania, marea filozofie a epocii. Teoria sa, a statului, devine filozofa politică oficială a Prusiei. De la catedra din Berlin este declarat drept filozoful oficial al Germaniei, în plină glorie și activitate. Moare în 1831, la Berlin, victimă a unei epidemii de holeră.

   Sunt citate ca lucrări principale: Fenomenologia spiritului” (1807); „Știința logicei” (1812-1816); „Enciclopedia științelor filozofice” (1817-1830); „Bazele filozofiei dreptului” (1819);„Prelegeri asupra esteticii (1817-1829); „Prelegeri de filozofie a istoriei” (1822-1831).

   Hegel a fost preocupat de problematica omului și a societății. A observat specificul problemelor spirituale ale elenismului, ale conștiinței religioase și ale dezumanizării omului în societatea sa; a vorbit despre sentimentul sfâșierii lumii reale pricinuit de dedublarea omului în două lumi: internă și externă. „Omul modern, spunea Hegel, se află în două lumi care se contrazic, intervenind ciocnirea între ideal și real, între necesitate și libertate; istoria trebuie privită ca un proces, o dezvoltare care constituie esența însăși; fiecare epocă are un spirit al ei, există un spirit al epocii. Când un spirit nou preia sceptrul lumii, totul, de la moravuri la filosofie, se schimbă”.

   Sistemul lui Hegel este sistemul rațiunii care domină lumea, care se dezvoltă în toate aspectele concrete ale lumii, ale naturii și ale spiritului. Fraza „Ceea ce este rațional este și real și ceea ce este real este rațional” din introducerea la Filozofia dreptului, conține sintetic, ideea centrală a sistemului lui Hegel. El a continuat, ca și Fichte și Schelling, să tragă consecințele metafizice ale marii teze idealiste kantiene. Totuși, acuza constant celelalte sisteme, inclusiv pe cel kantian, că rămân într-o gândire abstractă, pe când gândirea lui dialectică este – procesul mobil de gândire care poate mijloci înțelegerea adâncă a structurii obiectului ei, trecând prin teză, antiteză, sinteză.

   De exemplu, de la Ființă se trece la existență (ceva ce este real) prin procesul dialectic: Ființă – Neant – devenire. Neantul pur – Nimicul – este tot atât de nedeterminat ca și ființa pură. Hegel concluzionează: „Ființa pură și neantul pur sunt unul și același”. Dar, pe de altă parte, ele sunt opuse. Neantul este antiteza ființei. În realitate nu este decât ființa în neant și neant în ființă. „Adevărul lor este astfel aceeași mișcare a dispariției nemijlocite a unuia în celălalt = devenirea. Dar, devenirea este existență (unitate a ființei cu neantul)”. Procesul dialectic ne apropie în acest fel de realitatea însăși a lucrurilor. 

   Fenomenologia și logica sunt cei doi stâlpi mari pe care se clădește toată filozofia hegeliană. Hegel consideră fenomenologia ca fiind „știința experienței conștiinței”. 

   „Fenomenologia spiritului” începe prin descrierea evoluției progresive și dialectice a conștiinței, de la prima opoziție imediată între ea și obiect, la conștiința de sine, rațiune, spirit și religie, până la cunoașterea absolută în care „noțiunea corespunde obiectului și obiectul noțiunii”. Un moment al dialecticei conștiinței poate fi adevărat în el însuși, sau fals pentru cel care unifică toate momentele într-o singură totalitate. Astfel spus, orice act de conștiință începe prin eroare, dar accede la adevăr în totalitatea istoriei sale. Scopul fenomenologiei este deci descrierea esenței integrale a omului în totalitate, cu posibilitățile lui cognitive și afective.

   Fenomenologia sa este divizată în trei părți: studiul conștiinței în general, conștiința de sine și rațiunea, conștiința având trei nivele: Sensibilitatea sau certitudinea imediată a unui obiect exterior; Percepția sau confirmarea sensibilității; Înțelegerea sau sesizarea esențialului din obiecte. Omul ia cunoștință de el însuși prin opoziție față de lumea exterioară, conștiința de sine este intuiția „eului” ca persoană.

   Rațiunea este conștiința revenită la ea însăși din lumea transcendentală, în măsura în care devine interesată la observația naturii. Ea este expresia științei moderne, dorința de a descrie fenomenele și de a le descoperi legile. 

   Dar, nu trebuie să uităm că rațiunea noastră de a fi în lume nu se limitează la existența terestră care urmărește numai satisfacerea nevoilor materiale, ci Spiritualul, înalta moralitate, sfințenia vieții la care s-au trudit oamenii să ajungă, este necesar a fi menținut în continuare ca scop pentru cei ce doresc binele acestei lumi. 

   Ideile lui Hegel merg, cu pregnanță, pe calea rațiunii care guvernează lumea și se realizează în istorie. Obiectivul istoriei nu îl constituie indivizii în existența lor singulară, ci totalitatea poporului și spiritul său. Evoluția dialectică a spiritului universal parvine în final la ideea de Stat, în care se găsesc reunite moravurile, arta și dreptul. Obiectivul istoriei este deci Statul și libertatea pe care el o realizează.

   În „Știința logicei”, mai exact în „Introducere la logică”, Hegel afirmă că „Logica trebuie înțeleasă ca sistem al rațiunii pure, ca domeniul gândirii pure. Acest domeniu este adevărul, așa cum este, fără nici o coajă, în el și pentru el. Se poate de aceea exprima și astfel: că acest conținut este reprezentarea lui Dumnezeu cum el era în ființa sa veșnică, înainte de crearea naturii sau a unui spirit finit”. Despre logică, Hegel vorbește și în „Prelegeri de filozofie a istoriei”, spunând că logica poate uni libertatea cu necesitatea, fondul cu forma. În acest caz, prin acceptarea necesității de către gândire se ajunge la sesizarea realității. Logica devine, deci, o înțelegere a unității contrariilor, nefiind contemplare neutră și pasivă. 

   În „Enciclopedia științelor filozofice”, manual destinat prelegerilor sale, în care dezvoltă ideile respective, Hegel spune: „Cât privește prezența dialecticii în lumea spirituală și , mai precis, în domeniul dreptului și al moralității, să amintim aici numai că , potrivit unei experiențe generale, când o situație sau o acțiune ajunge la limită, ea se transformă de obicei în contrariul ei; această dialectică își găsește adesea recunoașterea în proverbe. (…) Și sensibilitatea, cea corporală ca și cea spirituală, își are dialectica ei. Se știe că stările extreme ale durerii și bucuriei trec una în cealaltă; inima copleșită de bucurie se ușurează în lacrimi, și cea mai adâncă tristețe se trădează uneori prin surâs.”

   Hegel avea convingerea că toate formele concrete ale lumii sunt desfășurarea unei rațiuni care, condusă de o Providență, creează totdeauna forme noi: „în Natură, în Spiritul individual, în Spiritul obiectiv al colectivităților, în societate, istorie, cultură, și care ajunge perfect conștientă de sine în spiritul filozofic, în spiritul absolut”.

   În afara filozofiei naturii, studiată de el la Jena, filozofia sa se prezintă ca o filozofie a spiritului. Spiritul deosebește pe om de animal, Natura se repetă. De fapt, tot ce aparține Spiritului l-a interesat și a făcut obiectul cercetării sale: filozofia artei, religiei, istoriei, politicii. Arta este o revelație a ideii care se concretizează. Religia este o formă populară a revelației Ideii, exprimată în sentiment, în credință; este aceeași revelație pe care o exprimă filozofia, rațional, în conceptele sale. În istorie spiritul este spiritul societății, al poporului, al unei epoci. Istoria, cu urcușurile și coborârile ei, cu viața, chiar nașterea și moartea națiunilor, a popoarelor, a culturilor,  este opera aceleiași Providențe, o manifestare a planului rațional al lui Dumnezeu în lume. 

   În lucrarea „Bazele filozofiei dreptului” filozofia politică a lui Hegel este strâns legată de libertate, stat și drepturi. Cea mai mare parte a ei are ca obiect ideea dreptului, conceptul dreptului și realizarea acestuia. Dreptul este strâns legat de voința individuală, voință legată la rândul ei de liberul arbitru, care la rândul său este legat de contextul exterior. Vorbește despre 3 etape ale dreptului: 1) etapa dreptului abstract (dreptul persoanei și al lucrurilor) de „non-interferență” (respect); etapa Moralității, în care alteritatea ontologică îndeamnă la respectarea celuilalt; 3) etapa Vieții etice care reprezintă integrarea subiectivă și universală a conceptului de drept care favorizează apariția statului, cu alte trei etape, care îl preced: Viața familială, viața socială și viața politică. 

   În lucrarea „Prelegeri asupra esteticii” specifică: „rațiunii nu-i este posibil a cuprinde frumosul, căci ea în loc a aprofunda acea unitate, reține întotdeauna diferențele în independența lor, deoarece realitatea este cu totul altceva decât idealitatea, sensibilul cu totul altceva decât conceptul, obiectivul altceva decât subiectivul și astfel de contraste nu ar trebui să fie unite. Astfel rațiunea se oprește întotdeauna la finit, unilateral și neadevăr. Frumosul, dimpotrivă, este în sine însuși infinit și liber. ”

   Estetica este construită de Hegel pe teza conform căreia arta este înfățișarea ideii în forme sensibile, concrete, neputând fi concepută decât având un sens spiritual. Termenii de bază sunt Conceptul și Ideea. Conceptul este, pentru Hegel, unirea existenței și esenței, constând în identitatea acestor două noțiuni și suprimarea lor, dar și conservarea și depășirea lor, în același timp. Existența este ceea ce este dat în chip sensibil, ceea ce este simplă aparență. Esența reprezintă ceea ce este permanent, identic cu sine însuși. 

   Al doilea termen de bază al sistemului, Ideea, poate fi denumit gândirea în totalitatea ei. Hegel pune Ideea la baza fenomenelor, care constituie întruchipări ale Ideii. Vorbește despre faptul că Ideea trebuie văzută ca întreaga realitate, nedepinzând de gândirea finită a indivizilor, căci indivizii derivă din Idee. Obiectul operei filozofice este Ideea, iar autorul operei estetice este, de asemenea, ideea. Sistemul filozofic al lui Hegel se numește, din această cauză, Idealism. Intenția idealistă a lui Hegel este legată de modul în care înțelege absolutul, acesta din urmă fiind definit ca Absolut Spiritual. 

   În artă trebuie să admitem libertatea creației, această libertate fiind una dintre formele de manifestare ale libertății spiritului. Arta liberă poate, spre deosebire de arta minoră, să exprime adevărurile spiritului. Estetica, în opinia lui Hegel, nu trebuie să prescrie artistului reguli, ci trebuie să analizeze frumosul în operele de artă. Metoda definirii frumosului trebuie să oglindească structura obiectului estetic, acesta din urmă fiind o îmbinare a generalului cu particularul.

   Sensibilul unei opere de artă trebuie să aibă existență pentru spiritul omului, acest sensibil trebuind să fie ca o aparență a Ideii. Arta nu trebuie să fie o imitație a naturii. Frumosul natural prezintă unele lipsuri, prin faptul că natura nu prezintă o libertate spirituală. Arta trebuie să degajeze esențialul din fenomene; un portret artistic de exemplu este cel în care ne izbește, expresia spirituală a omului. Valoarea artei sporește dacă conținutul ei tematic e mai profund. Arta trebuie privită ca o putere spirituală ce ne poate ridica deasupra sferei lipsurilor și nevoilor. 

   Filozoful și istoricul francez Hippolyte Adolphe Taine (1828-1893) fost discipol nedezmințit al lui Hegel, avea convingerea – scria filozoful român D.D. Roșca (1895-1980) – că arta „nu este un exercițiu van, nici un joc al forțelor noastre psihice. (…) Marea artă este un document istoric de prim rang , capabil să ne dea cheia de înțelegere a unei civilizații, a unui secol, a trecutului istoric în general”. Problema își are rădăcini hegeliene, desigur. „Arta este operă a spiritului și nu imitare docilă a realului.(…) Arta își poate atinge scopul nu imitând sensibil natura, ci printr-o operă de curățire, purificare, desăvârșire. (…) Artistul trebuie să fie și filozof, căci funcțiile artei sunt parțial identice cu cele ale filozofiei”, mai spunea D. D. Roșca.

   Poetul, filozoful român Lucian Blaga (1895-1961) spunea despre Artă că este „o apariție necesară, totdeauna actuală și paralelă cu filozofia.” 

   Hegel considera arhitectura drept arta simbolică, sculptura drept artă clasică, iar pictura, muzica și poezia drept arte romantice care exprimă spiritul în înțelesul de libertate interioară. Pictorul modern sau romantic are dreptul de a reda particularitatea sau caracteristicul. Muzica este o formă de exprimare a eliberării spiritului,  Poezia are tematica cea mai largă. Arta cuvântului posedă, în ceea ce privește conținutul său și modul de a-l expune, un câmp mai nelimitat, mai întins decât celelalte arte. Orice conținut, toate obiectele spirituale și naturale, toate evenimentele, istoriile, faptele, acțiunile, stările interioare și exterioare pot fi cuprinse de poezie și elaborate de ea.

   Oricare parte a filozofiei lui Hegel nu poate fi înțeleasă făcând abstracție de alte părți, este astfel necesară înțelegerea conceptului care stă la baza sistemului său (și care mai târziu a constituit baza marxismului) și anume, Dialectica. 

   Cuvântul „Dialectică” vine din grecescul dialektike, din dia „cu” și legein „a vorbi”, „a discuta”. Este o metodă de cunoaștere a existenței. Opinii contradictorii sunt legate una de alta, pentru ca astfel să se ajungă la o altă afirmație cu conținut epistemologic superior (cunoaștere), și în acest mod contradicțiile putând fi înlăturate. Elementele unei astfel de gândiri se întâlnesc încă în concepțiile filozofice ale Orientului antic (India, China etc). În Europa, un rol important în elaborarea dialecticii au avut filozofii antici greci, în special Heraclit, Platon și Aristotel.

   Dialectica în tradiția filozofică este deci „calea de a ajunge la adevăr”; pentru Hegel, ea este motorul istoriei. Filozofia lui Hegel este o filozofie a spiritului absolut și a dezvoltării sale dialectice. Însă, dialectica nu este un concept care funcționează mecanic, ci are în spate ideea unei Rațiuni Universale, ideea transcendentului, a Spiritului Absolut care determină realitatea istorică. Spiritul absolut, la rândul lui, nu se înfățișează în istorie ca un fapt concret, ci ca unul abstract. Acțiunea spiritului absolut se reflectă în idei, care sunt purtate de oameni. Hegel conchide că marile personalități istorice sunt de fapt agenții acestuia care vin în lume să realizeze voința absolutului fără ca ei să-și dea seama, și care modifică realitatea istorică într-un timp imediat, cu ei succedându-se epoci (Iisus, Napoleon). 

   Spiritul este înălțare asupra realității istorice, pe care o domină prin gândire; spiritul devine o categorie supremă și universală, autorealizarea sa provenind din dezvoltarea Ideii. Formele spiritului sunt particulare, reprezentând fața lui istorică. Fiecare epocă istorică, însă, realizează o situație individuală, luând hotărâri numai în ea și plecând numai de la ea. Atât spiritul, cât și fiecare valoare (teoretică, estetică și religioasă) este pătrunsă de istoricitate.

   Hegel încearcă să unească universalul cu individualul, să înțeleagă cu adevărat viața, având ca rezultat cunoașterea absolută. Dialectica este văzută ca și cuprindere a totalității. Ea constă în confruntarea punctelor de vedere, verificarea limitelor sau ariei valabilității lor.

   Dialectica cu cele trei momente – teză, antiteză, sinteză – nu este o metodă, ea decurge logic din dezvoltarea și evoluția realității. În domeniul spiritului, dialectica este istoria contradicțiilor gândirii, pe care ea le depășește trecând de la afirmație la negație și de aici la negarea negației. Această concepție asupra contradicției presupune că, între elementele opuse, există totdeauna o relație: ceea ce exclude trebuie să includă contrariul care îi este opus. Totul se dezvoltă prin unitatea contrariilor, și această mișcare reprezintă existența în totalitate.

   Hegel vorbește despre un aport al fiecărei doctrine filozofice la progresul filozofiei, având, însă, valoare teoretică de adevăr. Concepția despre filozofie a lui Hegel exprimă și gândirea ca manifestare a libertății, gândirea fiind un mijloc de a se realiza realitatea, prin faptul că omul gândește vorbind. Hegel afirmă că un sistem filozofic târziu este un mod progresist de a vedea lumea. Istoria filozofiei reprezintă un drum pe care-l parcurgem pentru dobândirea unui adevăr cât mai concret, acest proces implicând diferențe și ciocniri dintre doctrinele filozofice. O filozofie reprezintă o epocă, este o latură a spiritului unei epoci.

   În lucrarea „Prelegeri de filozofie a istoriei” Hegel scrie despre ceea ce formează obiectul filozofiei: „Poți să socotești obiectele filozofiei și ca particulare. Ele sunt: Dumnezeu, Lumea, Spiritul, Sufletul, Omul. Însă, în adevăratul sens al cuvântului, obiectul filozofiei nu este decât Dumnezeu; sau, scopul ei este de a-l cunoaște pe Dumnezeu. Acest obiect este comun cu acela al Religiei, cu diferența că filozofia îl consideră prin gândire, raționând, și religia, reprezentându-și-l.”

   Hegel vorbește despre punctul de vedere istoric în cercetarea manifestărilor umane: „Istoria trebuie privită ca un proces, o dezvoltare care constituie esența însăși. Fiecare epocă are un spirit al ei, există un spirit al epocii. Când un spirit nou preia sceptrul lumii, totul, de la moravuri la filozofie, se schimbă”. Hegel mai consideră că individul izolat nu are valoare în istorie, el există doar în cadrul unei comunități, care are în mijlocul ei Spiritul, iar istoria este prin esență istoria popoarelor.

   Hegel consideră de asemenea că activitatea este esența spiritului: „el este propriul său produs, și în acest fel, el este începutul și sfârșitul lui însuși. Libertatea lui nu constă într-o existență liniștită, dar într-o negație perpetuă a ceea ce îi ridică libertatea. (…) Spiritul se produce, după știința lui despre el însuși. (…) Când spiritul știe că este liber, aceasta este cu totul altceva, decât când nu o știe. Căci atunci când nu o știe, el este sclav și mulțumit cu sclavia și nu știe că ea nu-i convine. Sentimentul libertății este cel care, cel dintâi, face Spiritul liber, deși acesta este în sine și pentru sine totdeauna liber”. 

   În capitolul „Dumnezeu și Istoria” Hegel aduce aminte oamenilor că „se poate auzi adesea că este o lipsă de măsură de a vroi să întrezărești planul Providenței. Trebuie văzut aici rezultatul unui fel de a înțelege, care a devenit astăzi o axiomă aproape generală: că Dumnezeu nu poate fi cunoscut. Și dacă teologia însăși este aceea care a ajuns la această disperare, atunci noi trebuie să ne refugiem în filozofie. Se va spune că rațiunea ar fi prea încrezută, dacă ea ar vrea să știe ceva despre aceste lucruri. Trebuie însă spus mult mai mult, că adevărata modestie constă tocmai în a recunoaște pe Dumnezeu în toate, a-l onora în toate și în special pe scena istoriei universale. Purtăm cu noi o tradiție, că înțelepciunea lui Dumnezeu se poate recunoaște în natură. A fost un timp la modă a se recunoaște înțelepciunea lui în plante și animale… Arătăm că cunoaștem pe Dumnezeu, mirându-ne de destinul uman și de producțiile naturii. Dacă este acordat că există o Providență în asemenea obiecte și materii, de ce nu atunci și în istoria universală?” „… Omul se deosebește de animal prin gândire. El se comportă gândind, chiar și atunci când nu este conștient de aceasta.. Dacă Dumnezeu se revelează oamenilor, atunci el se revelează acelora care gândesc. Dacă el s-ar revela în sentiment, atunci ar trebui să spunem că el aparține și animalelor, cărora nu le este dată reflexiunea: dar noi nu acordăm animalelor o religie. În fapt numai omul are religie, fiindcă gândește. (…) Orice spiritualitate, orice conținut al conștiinței, este produs și obiect al gândirii; și în primul rând religia și moralitatea trebuie să fie date omului și pe calea sentimentului (…) Sentimentul nu este izvorul din care izvorăște pentru om acest conținut; dar numai felul în care se găsește în el (…) Sentimentul este forma cea mai scăzută sub care poate fi dat un conținut… Dacă spui: „simt așa”, atuncea te-ai închis în tine…” Vrea să spună Hegel că în spatele unei astfel de afirmații trebuie să stea justificarea unei credințe.

   S-a observat, pe bună dreptate, că toate sistemele filozofice au un punct limită – Dumnezeu – fie că acest Dumnezeu este materie, fie că este universul, ca la panteiști, fie că este o idee supremă de bine, ca la platonicieni etc. Filozoful, logicianul român Nae Ionescu (1890-1940) spunea: „Nu există cunoaștere a lui Dumnezeu pe cale metafizică, există postularea ca necesitate a Lui pe cale metafizică. Pe câtă vreme în ordinea religioasă există o cunoaștere imediată, cu alt instrument decât acela al rațiunii, o cunoaștere imediată, adică o trăire a acestei realități ultime”; „Hegel consideră, spunea tot Nae Ionescu, că problema credinței în legătură cu problema cultului; analiza pe care o face el este destul de satisfăcătoare”. Părerea lui mai era că Hegel considera religia „un fel de fază premergătoare a filozofiei”. Nae Ionescu sublinia faptul că „primul element în cunoașterea religioasă este de natură emoțională”. Filozoful, politicianul, eseistul român Petre Țuțea (1902-1991) l-a contrazis pe Hegel spunând: „Creștinul nu cunoaște cunoscând, ci cunoaște primind, fiind oglinditor, nu creator”.

   Hegel concepea Religia ca pe o realitate care nu apare ca o născocire a imaginației, ea fiind o problemă a inimii. De asemenea, el susținea că conștiința sau mintea individuală a fiecărei persoane este de fapt o parte a Minții absolute (chiar dacă persoana nu realizează acest lucru), „și dacă am fi înțeles că suntem o parte dintr-o conștiință mai mare nu am fi atât de preocupați cu libertatea individuală și am fi de acord să acționăm rațional într-un mod care să nu urmeze mofturile noastre individuale, obținând astfel auto-împlinirea”.

   Hegel considera că orice conștiință religioasă se naște din sentimentul opoziției dintre viața finită a individului și viața infinită a universului. Această contradicție suportă o încercare de combatere din partea lui Hegel, cu ajutorul conceptelor de Idee a vieții și Idee de iubire. Hegel făcea o distincție între religie și teologie, teologia fiind teoria ce privește intelectul și memoria, iar religia vine din străfundurile sufletului.

   Cu lucrarea „Fenomenologia spiritului” Hegel a contribuit semnificativ, neimaginându-și aceasta, la dezvoltarea viziunii marxiste, care a preluat multe din argumentele expuse inițial de către idealismul german. 

   Având o exprimare greoaie, dar deosebit de profundă – îmi permit să spun – , Hegel a fost des criticat, în special de Schopenhauer, pe vremea când amândoi țineau cursuri la Universitatea din Berlin, iar Hegel era figura dominantă a filozofiei germane. 

   „Se poate viețui, spunea Țuțea, deveni și pieri în mod idealist, criticist, panteist sau materialist. Restul speculațiilor filozofice privesc divinitatea, semenii, lumea, ordinea, ierarhia, schimbarea, istoria, libertatea, înlănțuirea, omul și sensul existenței. Când totul este dominat heraclitic de antagonisme, este nesemnificativ, ca tot ce este profan și se termină aici”. 

   Idealismul este opus realismului și are trei forme: Idealism subiectiv care neagă existența omului, recunoscând ca unică realitate senzațiile, percepțiile, reprezentările și conștiința individuală; idealism absolut și idealism transcendental – „idealism care permite ca obiectele intuiției sensibile să fie intuite în spațiu ca reale, iar în timp toate transformările așa cum ele apar în conștiință”. Hegel își denumește filozofia – idealism absolut, în contrast cu idealismul subiectiv al lui Berkeley și idealismul transcendental al lui Kant și Fichte.

   Idealismul nu se sprijină pe empiric, ci pleacă de la ideea că fiecare mod de gândire este derivat din Absolut. Hegel se ridică la Idee, însă Ideea este nimic fără drumul dialectic, dialectica fiind cea care pretinde să elucideze misterul și confuzia. Nu numai Ideea, ci și Spiritul universal este considerat de Hegel drept categorie fundamentală pe care o pune la baza tuturor fenomenelor. Deci, Filozofia idealistă consideră că ideea stă la baza lumii materiale, și că ideea generează materia. Opus idealismului este materialismul, filozofie care consideră că la baza lumii ca și a tuturor fenomenelor stă materia. Acest sistem întemeiat pe conceptul materiei, Petre Țuțea îl numește „noua divinitate”.

   După moartea lui Hegel, Europa a abandonat idealismul, și a intrat în sfera filozofică a pozitivismului, care a condus la dezvoltarea socialismului francez, pentru îmbunătățirea condițiilor mizere de viață ale clasei muncitoare. Discipolii lui s-au divizat în două tabere: Hegelienii de „dreapta” – grupați în corpul universitar din Berlin și care reprezentau conservatismul politic al epocii de restaurație după căderea lui Napoleon, și cei de „Stânga”, cunoscuți ca „Tinerii Hegelieni” care interpretau filozofia lui Hegel în sens revoluționar, preconizând ateismul în religie și democrația liberală în politică. 

   Materialismul dialectic este un concept de filozofie politică întemeiat de Karl Marx și Friederich Engels, pornit de la dialectica hegeliană, pe care au reformulat-o, impregnând-o cu o viziune pragmatică. Dacă conform idealismului hegelian istoria umană este rezultatul unei evoluții dialectice a unei idei, a unui spirit care determină cursul istoriei și care este accesibil experienței noastre prin fenomene (fenomenologie), Marx a considerat că ideea este doar o reflecție a lumii materiale care este tradusă în formele gândirii. Istoria umană nu mai este rezultatul evoluției dialectice a ideii, ci a evoluției luptei de clasă pentru bunurile materiale. Marx a transformat astfel dialectica hegeliană în materialism, iar de la legile dialectice ale evoluției istorice s-a ajuns la ideologia luptei de clasă, la sfârșitul căreia nu mai regăsim spiritul întors la sine însuși, ci o societate comunistă lipsită de clase, presupusă liberă.

   O personalitate care a activat mulți ani în țările din lagărul socialist, a putut vedea ce a făcut comunismul populațiilor și națiunilor, și a exprimat: „Victime ale foametei, distrugerea completă a economiei, structurii sociale și politice. A distrus intelectualitatea, a ruinat orice economie în care semințele socialismului au ”înflorit” și a abrogat drepturi fundamentale și libertatea individuală a națiunilor subjugate. În mod clar porunca Iudeo-creștină „Să nu ucizi” nu s-a aflat printre învățăturile doctrinare ale comunismului și ale revoluției socialiste. Compatibilitatea creștinismului și preocuparea lui legitimă pentru cei săraci nu are nimic de-a face cu regimurile inumane și violente create de revoluția socialistă. Niciun sistem politic din istoria umanității nu a produs mai multă sărăcie și suferință ca și comunismul. Biserica nu a cunoscut un dușman mai mare precum revoluția comunistă. În timpul secolului XX, sute de mii de preoți și de clerici au fost trimiși în tabere de muncă sau pur și simplu executați… Planuri cincinale de stârpire a religiei au fost implementate și niciun adevărat credincios nu a mai fost în siguranță în aceste națiuni. Care doctrină socială a Bisericii a derivat vreodată dintr-o astfel de alienare? Comunismul și revoluția socialistă nu numai că sunt antitezele creștinismului. Ele sunt incompatibile cu societăți democratice, libere și echitabile.

Este greu de crezut că – spre deosebire de Nazism – revoluția socialistă încă mai are apărători și promotori în Occident”.

   Vavila Popovici – Carolina de Nord