„Munca te izbăvește de cele trei mari rele: plictiseală, viciu și nevoia de a vorbi.” – Voltaire
François-Marie Arouet (1694-1778), cunoscut sub pseudonimul Voltaire, a fost un ilustru filozof francez iluminist, dramaturg, istoric, poet, romancier, eseist și pamfletist; un spirit enciclopedic, cu o uimitoare mobilitate intelectuală.
Se presupune că pseudonimul a fost adoptat în 1718, în urma încarcerării lui la Bastilia, vrând intenționat să transmită conotațiile de viteză și îndrăzneală prin asociații de cuvinte, „Arouet” nepotrivindu-se cu reputația sa în creștere. Într-o scrisoare adresată lui Jean-Baptiste Rousseau, în martie 1719, Voltaire, la finalul scrisorii îl întreba dacă ar vrea să-i trimită o scrisoare ca răspuns, în care să i se adreseze cu „domnul Voltaire”, explicând în post-scriptum: „J’ai été si malheureux sous le nom d’Arouet que j’en ai pris un autre surtout pour n’être plus confondu avec le Roi Poète”, (am fost atât de nefericit, sub numele de Arouet încât am luat alt nume, în primul rând pentru a nu fi confundat cu poetul Roi). Se bănuiește că se referea la Adenet le Roi, un francez minstrel – trouvère (poet și muzician ambulant din Franța Evului Mediu, din secolul al XIII-lea, favoritul lui Henric al III-lea, ducele de Brabant.
Pe de altă parte, Voltaire – fiu al unui notar înstărit – a avut o relație tensionată cu tatăl său, acesta descurajându-i aspirațiile literare și încercând să îl forțeze să urmeze o carieră în domeniul juridic. Este posibil, se mai presupune, să-și fi schimbat numele pentru a arăta respingerea valorilor tatălui său, renunțând la numele de familie, adoptând pseudonimul și aceasta după terminarea primei piese de teatru în anul 1718.
Oricum, de la o vârstă fragedă și-a dat seama că este lipsit de avantajele unei genealogii aristocratice care să-i poată veni în ajutorul ridicării pe o treaptă superioară, și că, numai printr-o activitate intensă se va putea ridica. A mers la colegiul iezuit Louis-le-Grand. Acolo și-a descoperit spiritul critic. De la vârsta de zece până la șaptesprezece ani, Voltaire a primit instruire clasică în limba latină, retorică și teologie. Unchiul său l-a introdus în cercul deiștilor, deism fiind doctrina filozofic-religioasă, răspândită în secolele XVII-XVIII. La rugămintea tatălui său, în 1711 a început totuși Dreptul, pe care nu l-a terminat, interesat fiind mai mult de discuțiile intelectualilor, scriitorilor și aristocraților, ce se desfășurau în palatele sau în cafenelele din Paris.
Spiritul sarcastic al lui Voltaire a deranjat autoritățile pentru prima dată în luna mai 1716, când a fost exilat pentru scurt timp din Paris, deoarece nu ezita să se exprime în batjocură la adresa potentaților vremii. Mai târziu, publicând opiniile satirice la adresa prințului regent, a cărui viață sexuală incestuoasă scandaliza opinia publică, s-a ales cu o condamnare de 11 luni între zidurile Bastiliei. N-a ieșit de acolo „reeducat”, ci înrăit. Înrăit împotriva curtezanilor și a preoților care, după părerea lui, le țineau partea. Deranjați de ironiile lui, slujitorii Bisericii au simțit nevoia și momentul să ceară ajutorul autorităților împotriva acestui, așa numit „păgân”. În închisoare aflase mai mult din tainele deismului – concept filozofic al Credinței în existența lui Dumnezeu, însă fără recunoașterea revelațiilor, ci numai ca o cauză primară, în baza căreia există natura care se menține într-o perfectă armonie. Se nega orice valoare a ritului, cultelor, a textelor sacre, Bisericii și mai ales a slujitorilor ei. Voltaire li se alăturase. Deiștii constituiseră o adevărată școală în secolele XVII-XVIII reprezentată cu mare succes de Benjamin Franklin, Thomas Jefferson, Jean-Jacques Rousseau și mulți alții. Scrierile lor i-au inflamat spiritul satiric.
Voltaire se dovedea însă a fi un mare talent scriind poezie, teatru și literatură. După eliberarea din închisoarea Bastilia în 1718, a avut loc premiera operei sale „Oedip”, la Paris, care s-a bucurat de un succes senzațional. Fiind amenințat apoi cu o nouă arestare în Franța, în urma unei provocări la duel după o ceartă cu un tânăr care a insultat schimbarea numelui său, a plecat forțat în Anglia, unde se simțea suflul democrației reprezentat prin monarhia constituțională, dar și prin entuziasmul literaților, sub a căror influență a scris neîncetat și unde a stat din 1726 până în 1729.
În Anglia, Voltaire a fost influențat de empirismul lui John Locke (1632-1704), filozof și om politic englez preocupat mai ales de societate și epistemologie, figura emblematică a celor trei mari tradiții de gândire aflate în centrul spiritualității epocii moderne care a urmat. De asemenea a fost preocupat din nou de deism. A avut o perioadă fecundă, dar și admirată, devenind, în scurt timp, o personalitate notorie. Chiar și oficialii francezi i-au acordat permisiunea de a reveni la Paris.
În anul 1729, Voltaire a format o echipă de matematicieni, cu scopul de a exploata o portiță de scăpare profitabilă din loteria națională franceză. Guvernul punea în joc premii uriașe în fiecare lună, dar o eroare de calcul însemna că plătitorii erau mai mulți decât valoarea tuturor biletelor puse în circulație. Cu această idee, Voltaire și echipa respectivă au putut să păcălească piața și să încaseze câștiguri imense. Această schemă i-a adus un chilipir de aproape jumătate de milion de franci, cu ei asigurându-și un trai decent pentru toată viața, permițându-i să se dedice în întregime carierei literare.
În toamna anului 1732, când următoarea etapă din cariera sa a început să se deruleze, Voltaire locuia la curtea regală de la Versailles, semn că reabilitarea sa în societatea franceză fusese completă. Însă, după ce a scris „Scrisori privind națiunea engleză” care a fost lansată în anul 1734, s-a declanșat un scandal uriaș, întregul tiraj a fost confiscat și ars, iar Voltaire amenințat din nou cu Bastilia. Nu mai putea rămâne la Paris și s-a refugiat pentru o lungă perioadă în Champagne, în partea de nord-est a Franței. „Scrisorile” reflectau impresiile sale despre Anglia, țară a liberalismului și toleranței (religioase, politice, științifice, filozofice, literare, comerciale), pe lângă care Franța lui Ludovic al XV-lea părea o țară despotică și plină de prejudecăți.
După editarea cărții „Istoria lui Carol al XII-lea”, foarte incomodă pentru monarhie, autoritățile au ordonat confiscarea întregului tiraj, dar cărțile au continuat să circule clandestin. Acest volum a precedat „Istoria sub Petru cel Mare”, scrisă la rugămintea țarinei Rusiei Ecaterina cea Mare, subiectul fiind domnia și războaiele purtate de ambițiosul rege al Suediei. Voltaire făcea primele referiri la apariția Rusiei pe harta Europei, la „rolul ei în stabilirea configurației politice din Nord-Estul continentului și, mai ales schița primele elemente ale portretului marelui țar rus, Petru I, cel mai temut adversar al regelui Carol I”, scrie Irina Vlăsceanu în „Rusia lui Voltaire”. Accentul era pus pe lupta victorioasă a țarului de la Poltava (oraș în Ucraina).
Viața lui personală a implicat o serie de amante, concubine și iubite pe termen lung. A avut o aventură faimoasă de 16 ani (din 1734 până în 1748) cu geniala și „foarte căsătorita” autoare și cercetătoare, Émilie du Châtelet, la Castelul Cirey în Champagne. Tatăl cercetătoarei Du Châtelet, baronul de Breteuil, era un aristocrat; cuplul a putut să formeze un parteneriat de durată care să nu interfereze cu căsătoria Emiliei Du Châtelet. Acest aranjament s-a dovedit deosebit de benefic pentru Voltaire, până când scandalul l-a obligat să fugă din Paris și să se stabilească permanent la moșia familiei Du Châtelet de la Cirey. Din 1734, când a început acest aranjament, până în 1749, când Du Châtelet a murit în timpul nașterii, Cirey a fost locul unei colaborări intelectuale intense. În această perioadă, atât Voltaire, cât și Du Châtelet au devenit importante figuri filozofice. Și mai târziu, s-a dedicat, în secret, unei relații cu nepoata acesteia, Marie-Louise Mignot. Cei doi au trăit ca un cuplu căsătorit de la începutul anilor 1750 până la moartea sa și chiar au adoptat un copil în anul 1760, când au ajutat o tânără femeie nevoiașă. De fapt, Voltaire nu a fost niciodată căsătorit și copii nu a zămislit.
La Castel, și-a scris memoriile, tratatele de științe naturiste, istorie și politică, dar și opere dramatice și poetice. Prin mijlocirea Madamei de Pompadour la curțile regale, Voltaire a fost numit istoriograf și acceptat în Academia Franceză.
În cariera sa literară care s-a întins pe o perioadă de peste 60 de ani a scris peste 50 de piese de teatru, 12 tratate despre știință, politică și filozofie și câteva cărți de istorie. De-a lungul drumului, Voltaire a reușit să realizeze foarte multe poeme, eseuri, cărți și o corespondență stufoasă care cumulează aproape 20.000 de scrisori către prieteni și contemporani. Spiritul său meticulos și ideile provocatoare despre religie, libertate și etică i-au adus faimă și dispreț la curțile Europei și, mai târziu, l-au ajutat să-și consolideze reputația ca una dintre figurile fundamentale ale Iluminismului. Se spune că Voltaire și-a păstrat obiceiul din tinerețe, acela de a-și petrece până la 18 ore pe zi scriind sau dictând secretarelor, în timp ce era, adesea, în pat. Se prea poate să fi ingerat cantități imense de cofeină – conform unor surse, ajungând să bea până la 40 de căni de cafea pe zi.
Principalele titluri ale publicațiilor sale: „Odipe” (1718); „Henriade” (1722); „Lettres philosophiques” (1731); „Zaïre” (1732); „Eriphile” (1732); „Traité sur la tolerance” (1763) ; „Irène”, „Socrates”, „Mahomet”, „Merope Nadine”, „La princesse de Navarre” (1745); „Vision de Babouc” (1748); „Memnon” (1749); „Zadig”; „Le siècle de Louis XIV” (1751); „Micromégas” (1752); „L’Orphelin de la Chine” (1755) ; „Poème sur le désastre de Lisbonne” (1756); „Essai sur les mœurs” (1756); „Candide” (1759); „Histoire de l’Empire de Russie sous Pierre le Grand” (1763); „Traité sur la tolerance (1763)”; „Dictionnaire philosophique” (1764).
Până în 1768 Voltaire a fost un dramaturg foarte popular, dar faima a diminuat odată cu introducerea pieselor lui William Shakespeare în Franța.
Din moment ce scrierile sale denigrau orice, începând cu religia și până la sistemul juridic, Voltaire se lovea frecvent de cenzură din partea guvernului francez. O bună parte din opera sa a fost suprimată și autoritățile au ordonat ca anumite cărți să fie arse de executorul statului. Pentru a evita lupta cu cenzorii, Voltaire și-a tipărit majoritatea lucrărilor în străinătate, și a publicat sub diferite nume false și pseudonime. Faimoasa sa nuvelă „Candide”, a fost inițial atribuită lui „Dr. Ralph” și a încercat activ să se distanțeze de aceasta timp de mai mulți ani, întrucât guvernul, cât și biserica o dezaprobau. În ciuda eforturilor sale de a rămâne anonim, Voltaire a trăit neîncetat cu frica de închisoare. Acest celebru roman e o critică deschisă a optimismului providențial. Aventurile și experiențele protagonistului său vor să dovedească că nu e totul cel mai bine în cea mai bună dintre lumile posibile, dar că oamenii au încă speranța de a corecta ceea ce merge prost. Soluția – să nu se stea cu mâinile încrucișate, ci „să ne cultivăm fiecare propria grădină”.
A fost purtat de o mare curiozitate caracteristică omului de știință și, având un temperament vulcanic, a jucat un rol cheie în răspândirea ideilor fizicianului și matematicianului englez Sir Isaac Newton, deși cei doi nu s-au cunoscut vreodată. A oferit una dintre primele expuneri despre cum un savant cunoscut și-a dezvoltat teoriile despre gravitație. După ce a primit o copie a lucrării lui Newton „Principia Mathematica”, Voltaire a mărturisit că a îngenunchiat înaintea ei cu reverență „așa cum se cuvenea”. În „Eseu despre poem eroic”, Voltaire a scris că Newton „a avut primul gând despre sistemul de gravitație, după ce a văzut un măr căzând dintr-un copac”. Voltaire nu a fost sursă inițială pentru povestea momentului „Evrika!”, așa cum susținea adesea, dar prezentarea sa a fost importantă în a fi transformată într-o parte fabuloasă a biografiei lui Newton.
A scris mult până în anul 1750, când și-a adus aminte de o mai veche invitație a regelui Prusiei, Frederic al II-lea, să viziteze Berlinul, invitație pe care o tot amânase, dar acum deodată a acceptat-o.
Voltaire întreținuse corespondența cu Frederic cel Mare la sfârșitul anilor 1730, a și făcut câteva călătorii pentru a-l întâlni pe monarhul prusac în persoană, fiul regelui Frederic Wilhelm I al Prusiei care obișnuia să se relaxeze cu prietenii, pe când fiul său căuta alinare în muzică, istorie și filozofie. Pentru militărosul tată, fiul era: „ un băiat efeminat , care nu posedă nici o înclinație bărbătească, nu călărește și nu vânează, ba mai mult, se poartă murdar, nu se tunde niciodată și își buclează părul ca un idiot”. Dar, fiul avea înclinații spre filosofie, lingvistică (știa perfect latina și franceza, care a fost pe timpul său limba Curții din Berlin), literatură franceză (a corespondat cu Voltaire și Diderot) și muzică (cânta foarte bine la flaut şi a compus 100 de sonate pentru acest instrument) și avea să domnească 46 de ani, între 1740-1786.
Înainte de una dintre aceste vizite din anul 1743, Voltaire a născocit un plan de a-și folosi noua poziție pentru reabilitarea reputației sale la curtea franceză. După ce a încheiat un pact prin care devenea informatorul guvernului, acesta a scris câteva scrisori către francezi dându-le informații din interior despre politica externă și financiară ale lui Frederick. Voltaire s-a dovedit a fi un spion incompetent, iar planul său s-a destrămat repede după ce Frederick a început să devină suspicios. Dar, la venirea sa, Regele l-a primit la reședința sa de vară Sanssouci, de la Potsdam, unde îi construise un apartament special pentru această vizită, în stil franțuzesc baroc, un apartament de un deosebit rafinament care există și astăzi, putând fi vizitat de public. Cei doi rămăseseră prieteni apropiați – unii chiar au susținut că au fost amanți, iar Voltaire s-a mutat, mai târziu, în Prusia în anul 1750 pentru a ocupa o poziție permanentă la curtea lui Frederick. În cele din urmă, relația celor doi s-a răcit în anul 1752, după ce Voltaire a făcut o serie de atacuri distrugătoare la adresa conducerii Academiei de Științe a Prusiei. Frederick a răspuns prin mustrarea dură a lui Voltaire și a ordonat arderea pamfletului satiric scris de acesta. Voltaire a părăsit ispititorul apartament de la castelul Sanssouci, în anul 1753, instalându-se, în 1755 lângă Geneva, la Freney, unde și-a petrecut, pe proprietatea sa din Ferney, ultimul deceniu ca „înțeleptul din Ferney”.
La Potsdam luase cu el materiale unde își exprima credințele sale anticlericale, a putut lucra la o istorie universală, a putut colabora la „Encyclopédie” a lui Denis Diderot și a putut scrie primele articole pentru „Dictionnaire philosophique portatif”.
În timp ce locuia în Ferney, Elveția, în anii 1770, Voltaire s-a alăturat unui grup de orologi elvețieni pentru a începe o afacere de fabricare de ceasuri pe proprietatea sa. Septuagenarul a devenit manager și contabil, iar tentativa acestora a devenit, în curând, o industrie la nivel de sat, ceasurile Ferney reușind să rivalizeze cu unele dintre cele mai bune din Europa. „Ceasurile noastre sunt foarte bine făcute”, a scris Voltaire odată ambasadorului francez la Vatican, „foarte arătoase, foarte bune și ieftine”. Scriitorul a văzut întreprinderea ca o modalitate de a crește economia satului Ferney și și-a folosit vasta listă de contacte din înalta societate pentru a găsi potențiali cumpărători. Printre alții, a reușit să își comercializeze mărfurile celor precum Caterina cea Mare a Rusiei și regele Ludovic al XV-lea al Franței.
Unul dintre cei mai controversați și citați gânditori ai secolului al XVIII-lea, Voltaire s-a stins din viață la 30 mai 1778. În luna februarie a aceluiași an, revenise pentru prima dată după 25 de ani la Paris, printre alte motive pentru a vedea deschiderea ultimei tragedii ale sale – „Irene”.
În ultimele zile din viață, oficialii Bisericii Catolice i-au făcut vizite în mod repetat lui Voltaire – care a fost critic adesea la adresa religiei organizate – în speranța de a-l convinge să își retragă afirmațiile și pentru a se spovedi înainte de a-și da ultima suflare. Marele scriitor a fost neînduplecat, spun unii, și agitat fiind, le-ar fi spus preoților să îl lase să moară în pace, sfidător fiind până la ultima suflare. Refuzul său a însemnat că a respins înmormântarea creștină, dar prietenii și familia au reușit să organizeze o înhumare secretă în regiunea Champagne din Franța înainte ca ordinul să devină oficial.
Povestirile despre moartea lui, însă, au fost numeroase și variate și nu a fost posibil să se stabilească detaliile exacte a ceea ce s-a întâmplat. Alții au povestit ca el s-a pocăit și a acceptat ultimele ritualuri făcute de un preot catolic.
Voltaire a rămas celebru pentru ironia, sarcasmul, cinismul său. Încerca să ușureze pătrunderea ideilor sale printre oameni, dar fiecare din spusele și acțiunile sale au avut părți ale întunericului. Emil Cioran spunea despre ironie: „Este în ironie multă invidie față de oamenii naivi. Ironicul, neputându-și manifesta admirația lui pentru simplicitate, din cauza enormului său orgoliu, invidiază și înveninează, disprețuiește și crispează”.
Dacă-mi este permis un punct de vedere asupra omului batjocoritor, ironic, spun că deși este un joc al spiritului, nu iubesc oamenii ironici, nu-i consider nici prea înțelepți, nici prea blânzi, nici prea iubitori ai aproapelui. Simți criticismul în sângele tău? Ocupă-te de tine în primul rând! Și numai după ce ai terminat cu tine, poți să te ocupi de alții.
Când au fost îndepărtați jumătate din caii grajdurilor regale din motive economice, el a propus ironic, că ar fi fost mai bine să fi fost eliberați jumătate din măgarii de la curtea regală. Pe de altă parte, a devenit cunoscut și pentru toleranța sa. Astfel și-a exprimat odată punctul său contradictoriu față de un adversar: „Părerea dumneavoastră mi se pare respingătoare, dar m-aș lăsa omorât, pentru ca dumneavoastră să puteți să v-o exprimați”.
Concepția sa politică se întemeia pe armonia dintre monarhii care dețin puterea politică și filozofii care dețin înțelepciunea. Doctrina sa a constituit unul din fundamentele Revoluției din 1789. Voltaire a fost împreună cu Jean-Jacques Rousseau un inițiator al Revoluției franceze. Mari realizări îi sunt atribuite și ca istoric iluminist.
A respins filozofia pesimistă și a încercat să orienteze o cale de mijloc în care omul a fost capabil să găsească virtute morală prin rațiune. În disputa dintre antici și moderni, în Candide își exprimă opțiunea pentru moderni: „Să preluăm ce era frumos în limba și obiceiurile anticilor, dar a voi să le calci pe urme în toate cele ar însemna să greșești amarnic”. În mare, cred că ideea era purtătoare de adevăr, întrucât lumea evoluează și au dovedit-o trăitorii evului mediu care au dat foarte mult evoluției acestei lumi, dar, plin de sine spunea: „Eu semăn o sămânță din care într-o zi va putea ieși o recoltă bogată…”
Cea mai mare lucrare filozofică a lui Voltaire a fost „Dictionnaire philosophique”. Criticile se îndreptau către instituțiile politice franceze, dușmanii personali fiind Biblia și Biserica Romano-Catolică.
El este amintit și onorat în Franța ca polemist curajos care a luptat neobosit pentru drepturile civile (dreptul la un proces echitabil, libertatea de exprimare și libertatea religioasă) și care a denunțat nedreptățile. Susținea, pe motive intelectuale, monarhia constituțională în Franța, ceea ce sugera o înclinație spre liberalism.
Voltaire este adesea gândit ca ateu, cu toate că, în fapt, el a luat parte la activități religioase, a construit chiar și o capelă, la moșia sa de la Ferney. Sursa acestei apostrofări a fost poezia sa „Cei 3 impostori”, în care spune: „Dacă Dumnezeu nu ar exista, ar fi necesar să-L inventeze”. Mulți comentatori au argumentat că acesta este un mod ironic de a spune că nu contează dacă Dumnezeu există sau nu, deși alții susțin că rezultă clar din restul poemului că orice critică a fost concentrată mai mult față de acțiunile religiei organizate. El nu credea că credința absolută, bazată pe orice text religios particular sau singular sau tradiție a revelației, are nevoie de Dumnezeu: „Este perfect evident pentru mintea mea că există o ființă necesară, eternă, supremă și inteligentă. Aceasta nu este o chestiune de credință, ci aparține rațiunii”. Într-adevăr, concentrarea pe ideea unui univers bazat pe rațiune și respect pentru natură a reflectat panteismul, care a fost din ce în ce mai popular de-a lungul secolelor 17 și 18.
Cunoscut și îndrăgit de o parte a publicului pentru discursul său acid, Voltaire a atacat instituția Bisericii Catolice, susținând libertatea cultelor, libertatea de expresie și laicizarea statului. A fost critic al catolicismului predominant, și, în special, el credea că Biblia era o referință legală și / sau morală depășită, că a fost în mare măsură metaforic întocmită și că a fost munca omului și nu un dar divin, toate acestea au dus la o reputație proastă a lui pentru Biserica catolică. Atitudinea față de Islam a variat de la „o sectă falsă și barbari” la „o religie înțeleaptă, severă, castă și umană”. El a arătat, de asemenea, la un moment dat o înclinație spre ideile hinduismului și lucrările preoților Brahman. Explicația ar putea fi aceea că, concretul l-a atras și l-a fermecat întotdeauna, fiind setos de tablouri noi ale vieții, mergând spre un „nicăieri” căruia încerca să-i dea o formă credibilă.
Voltaire este cunoscut pentru mai multe aforisme memorabile, cu toate că ele sunt adesea citate din context. „Dacă Dumnezeu nu ar exista, ar fi necesar să-L inventeze”, așa cum a fost menționat mai sus, este încă aprig dezbătută la semnificația și intențiile sale. O altă cugetare inspirată din înțelepciunea lui Socrate: „Acela ce nu respectă legile nu-și iubește nici patria”.
Criticul italian, filozof idealist și politician Benedetto Croce (1866-1952) observa cum în sec. XVII-lea cuvintele gust și geniu erau în vogă însușirile pe care le desemnau, erau confundate uneori între ele și considerate ca având aceeași natură; iar alteori erau concepte ca distincte, geniul fiind facultatea de a produce, iar gustul, facultatea de a judeca, existând gust steril și gust fecund. Ce gust i se poate atribui acum lui Voltaire? Desigur tot unul acid. Fecund a fost, steril poate deveni într-o mare proporție.
Filozoful român Petre Țuțea care avea șarmul lui în vorbire, spunea: „Și când mă gândesc la inteligentul Voltaire care, criticându-l pe Descartes, a afirmat că acestuia natura i-a întors spatele, iar lui Newton i s-a oferit… Chiar dacă ar fi întrebat-o sau ar fi scormonit-o, nu ar fi aflat nimic. Pentru orice om de bun simț, este evident că natura se manifestă sub raport logic, ca și lucrurile dinăuntrul ei, fie în repaus, fie mișcându-se. Omul nu poate citi legile naturale prin observație. Când Newton a fost întrebat cum a descoperit legea gravitației universale, a răspuns: „Am fost inspirat!” Adică, a putut comunica spiritual cu Divinitatea.
Tot Țuțea mai spunea că atunci când rațiunea autonomă devine izvor de rătăcire, când sacrul, care este adevărul, părăsește spiritul „rătăcește mulțimea turbată, rătăcesc indivizii degenerați, proștii, idioții, nebunii, vicioșii și „genialii”.
Filozoful francez Joseph de Maistre (1753-1821) îl vede pe Voltaire la spânzurătoare, fiind indignat de atitudinea lui față de Acela care l-a înzestrat: „Nemisticul Voltaire credea că natura este sediul adevărului…”
Vasile Goldiș, om politic și istoric român (1862-1934), în istoria filozofiei românești amintește cuvintele lui Voltaire: „Numai atunci aș putea crede în dreptul divin al nobilimii, când aș vedea țăranul născându-se cu șeaua în spate și nobilul cu pinteni la picioare”, aceasta cu privire la privilegiile feudale ale nobilimii.
„Nu nevoia de societate l-a degradat pe om, ci, dimpotrivă, izolarea de societate îl degradează. Cel care ar trăi cu desăvârșire singur ar pierde facultatea de a gândi și de a se exprima, i s-ar face silă de sine, ar izbuti cel mult să se transforme în animal…” scrie Voltaire într-un volum de-al său și aici are dreptate. Și totuși, clipele de singurătate sunt uneori necesare vieții omului, pentru meditația spiritului, pentru liniștirea lui.
Voltaire a trăit între preamărire și hulă; a avut adulatori dar și adversari, căci, înzestrat cu daruri ieșite din comun, viața-i a fost totuși plină de suișuri și coborâșuri, de răsturnări neașteptate. Poate peregrinările în alte țări mai avansate din punct de vedre social și politic, cum a fost Anglia, l-au făcut să dorească o altă lume, un climat de libertate. A îmbrățișat principiile luminismului și a incitat spiritele să gândească și să acționeze în virtutea acestor principii. Asemeni Renașterii, Iluminismul a reprezentat un moment cheie în istoria universală, marcând secolele XVII-XVIII, perioadă cunoscută și sub numele de „Epoca Luminilor”, apărută ca o reacție împotriva barocului, curent cultural și artistic caracterizat de utilizarea temelor religioase în domenii precum filosofie, pictură, literatură etc., dar și ca dorință a răspândirii culturii, luminării în masă, noul curent de gândire venea și cu noi metode de organizare a societății. Potrivit acestuia, societatea trebuia clădită pe principiile: libertate, fraternitate, guvern constituțional și separarea dintre stat si biserică. Dicționarul îl definește ca un curent ideologic și cultural antifeudal din sec. XVIII-XIX care preconiza înlăturarea nedreptăților sociale și perfecționarea morală prin răspândirea culturii, a „luminii” în popor.
Voltaire a fost o personalitate recunoscută, s-a bucurat de toată considerația în rândul intelectualilor europeni, iar entuziasmul său nu mai putea fi stăvilit prin saloanele mondene. Dar, uneori graba cu care se acționează poate înrăutăți situația. Poporul însă, se dovedește de multe ori nerăbdător, uneori neștiutor și alteori perfect simțitor.
Nici măcar dizgrația clerului nu mai putea lovi în prestigiul său de mare gânditor. Adevărata lui reputație i-a acordat posteritatea, în memoria căreia Voltaire a rămas un mare gânditor, capabil să grupeze în jurul său o pleiadă de iluminiști care au creat germenii Revoluției Franceze, capabilă să răstoarne ordinea medievală a Europei și să netezească drumul spre epoca modernă.
În 11 iulie 1791, a fost depus în racla din Pantheon, după Adunarea Națională a Franței, care l-a considerat pe el premergătorul Revoluției Franceze, a avut rămășitele aduse înapoi în Paris. Se estimează că un milion de oameni au participat la procesiune, care a cuprins tot Parisul.
Și-a sfârșit zilele la 84 de ani, în casa de pe malul Senei, unde o plăcuță comemorativă amintește că acolo a locuit gânditorul controversat cu numele de Voltaire.
Voltaire, abil dar excesiv, a înțeles multe și a acționat destul de mult scriind, în primul rând, dar nu a înțeles că spiritualitatea și religia pot proteja indivizii de anxietate, rătăcire, depresie, fie ei chiar „geniali” în multe zone ale gândirii.
Vavila Popovici – Carolina de Nord
