„Viața trebuie înțeleasă numai privind înapoi, dar trebuie privită trăind înainte. A suferi înseamnă a avea un secret comun cu Dumnezeu. A îndrăzni înseamnă a-ți pierde, pe moment, siguranța. A nu îndrăzni înseamnă a te pierde definitiv pe tine însuți.”
– Sören Kierkegaard
Søren Aabye Kierkegaard (1813-1855) a fost un filozof, scriitor și teolog danez care prin concepția sa filozofică asupra constrângerii omului de a-și alege destinul, a exercitat o influență hotărâtoare asupra teologiei și filozofiei moderne, în special asupra filozofiei existențialiste. El a folosit prima oară termenul „existențial”. „Existența înseamnă că ai libertatea să alegi cine ești, înseamnă să trăiești din plin”, spunea Kierkegaard. Să ne amintim totuși, că filozoful și matematicianul René Descartes (1596-1650) definise mai înainte punctul de început al existenței, prin conceptul filozofic „Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum.” (Mă-ndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist).
Deși a fost considerat drept o „natură stranie și complexă”, gânditor incomod, controversat și greu de clasificat, nu a putut fi ignorat, ci a meritat să fie luat în seamă. Despre Kierkegaard s-a mai spus că „a asemănat geniul cu vijelia care se ridică din direcția contrară vântului”.
…Filozofii în general, și Kierkegaard nu a făcut excepție, se străduiesc să-și înțeleagă propria viață, și să-i găsească un înțeles, și făcând aceasta, încearcă să ne ajute și pe noi să ne străduim să facem același lucru.
Kierkegaard s-a născut la Copenhaga, în Danemarca. A fost al șaptelea fiu al lui Michael Pedersen Kierkegaard și al Anei Sorensdatter Lund. Copilăria sa a stat sub semnul pietismului auster și melancoliei tatălui, un om profund religios și obsedat de sentimentul păcatului, care a influențat dezvoltarea tânărului Søren în direcția unei melancolii religioase și a unei imaginații fastidioase.
A studiat teologia și filozofia la universitatea din Copenhaga, între anii 1830 și 1840, susținându-și dizertația finală cu o teză despre ironia socratică. Studiile și le-a prelungit destul de mult, profund nemulțumit fiind de deșertăciunea existenței sale și de incapacitatea de a-și găsi sensul vieții, după ce explorase figurile literare ale lui Don Juan, Evreul rătăcitor și, în deosebi al lui Faust, căutând un model existențial pentru propria sa viață.
În același an s-a logodit cu tânăra Regine Olsen, în vârstă de numai 18 ani. În 1841, din motive extrem de neclare, a rupt logodna. În 1838 murise tatăl său, și moștenise o avere care l-a eliberat de nevoia de a munci pentru a se întreține, și astfel a putut să-și urmeze visul de gânditor și scriitor.
Tânăr fiind, își exprima iritarea față de modul de studiu care se rezuma la o cunoaștere/înțelegere pur teoretică: „La ce mi-ar folosi să am în față adevărul gol-goluț, dacă mi-e indiferentă semnificația lui pentru ființa mea?”.
A renunțat la intenția de a se face pastor evanghelic, după obținerea licenței în Teologie, dedicându-se cu precădere filozofiei. A plecat la Berlin cu intenția de a audia un ciclu de conferințe ținute de filosoful german Schelling care, în tinerețea sa, colaborase îndeaproape cu Hegel. La început, Kierkegaard a fost impresionat favorabil de ceea ce auzea, fiind de acord cu argumentația lui Schelling, dar mai târziu și-a manifestat opoziția față de ideile acestuia: „Schelling bate câmpii într-un mod intolerabil”, exprimase la un moment dat.
Reîntors la Copenhaga, a început să publice articole, pamflete, aforisme și parabole cu caracter filozofic și religios, perioada prolifică a vieții sale.
A debutat cu eseul „Din hârtiile unuia încă viu” (1838), o critică la adresa lui Hans Christian Andersen, scriitor și poet danez, celebru pentru basmele sale. Cartea care i-a conferit celebritate a fost „Sau-sau” (1843), prima carte cu teme filozofice, literare și psihologice cu care și-a început ascensiunea. Au urmat aproape 40 de volume cu subiecte variind între filozofie, psihologie, literatură și religie.
Dintre operele sale:
„Despre conceptul de ironie cu referință permanentă la Socrate” (1841); „Sau– sau” (1843); „Frică și cutremur” (1843); „Repetarea” (1843); „Fărâme filozofice sau o fărâmă de filozofie” (1844); „Prefețe” (1844); „Conceptul de anxietate” (1844); „Stadii pe calea vieții” (1845); „Postfață neștiințifică definitivă la „Fărâme filozofice” (1846); „Faptele iubirii” (1847); „Boala întru moarte” (1849); „Inițiere în creștinism” (1850).
Jurnalele ținute de el „au luminat străfundurile labirintice” ale ființei sale, confirmând legătura dintre operă și viață.
Să amintim o întâmplare din perioada tinereții când, în urma unui atac virulent asupra unei persoane din timpul studenției a cărei lipsă de moralitate îi era cunoscută și care avea pretenția de a ocupa o catedră universitară, s-a trezit cu o ripostă dureroasă. Cel atacat împreună cu editorul revistei la care scriau amândoi, au publicat articole și caricaturi care l-au rănit, necruțându-i înfățișarea fizică și nici obiceiurile. Umilit public, Kierkegaard scria în jurnalul său: „Până și băiatul măcelarului se crede aproape îndreptățit să mă insulte urmând îndemnul celor de la „Corsarul” – (numele revistei). Dovadă de sinceritate și fină ironie – totodată.
În continuare, în discursurile sale, el a folosit ironia, umorul și tehnici deconstructive pentru a face ca formele de cunoaștere și valoare acceptate convențional să nu poată fi suportate. Astfel, își irita constant contemporanii cu gânduri/idei incomode.
Dar, treburile serioase nu-i dădeau astâmpăr. Scria, filozofa, punea accentul pe acțiune și alegere. Ființa umană poate fi descrisă, considera el, ca „o sinteză a psihicului și a fizicului”, o conjuncție intimă între caracteristicile mentale și cele trupești; credea însă că nu este suficient pentru a identifica astfel un individ, ci el trebuie înțeles și ca spirit. Spiritul este cel care distinge omul de lume și de restul făpturilor, spiritul îi dă posibilitate omului să se înscrie în istorie, înscriindu-și existența în timp. Kierkegaard punea spiritul în legătură cu ideea constituirii „sinelui”, adică, a fi o persoană înseamnă a exista nu într-un mod al ființării, ci într-unul al devenirii. Ceea ce devine o persoană este conform propriei responsabilități, fiind produsul voinței sale.
Punctul la care ajunge și asupra căruia reflectează mult este neliniștea interioară a omului pe care o numește angoasă: „nu există ființă umană care să nu adăpostească în tainițele sale o neliniște, o luptă interioară, un dezacord, o angoasă privind cursul existenței sale sau chiar propria sa persoană”, spune Kierkegaard, în lucrarea „Libertatea și sinele”; „Sunt singurul arbitru și ceea ce fac depinde numai de mine”. El consideră că angoasa nu se poate confunda cu spaima, cu emoțiile sau teama care sunt legate de lumea exterioară, și vorbește despre angoasa primordială (păcatul originar) spunând că este precondiția sau presupoziția păcatului, fără a constitui cauza sa necesară; fiecare devine vinovat „numai prin el însuși”. Această angoasă activă nu este nici vină, nici greutate, nici suferință; ea are o ambiguitate psihologică: „este o antipatie simpatizantă și o simpatie antipatizantă, atrage și respinge, ispitește și înspăimântă”; astfel existența umană ia forma unei „năzuințe fără sfârșit”, ce-și caută împlinirea. Angoasa nu poate fi satisfăcută decât prin încredințarea voluntară a propriei persoane unei puteri care transcende cunoașterea obiectivă și înțelegerea rațională: „Dorind să fie el însuși, sinele rămâne în mod evident în puterea celui care l-a făcut posibil”, ceea ce Kierkegaard numea „criteriul fundamental al creștinismului”.
„Originalitatea reflecției kierkegaardiene, recunoscută de către filosofii contemporani ai existenței, constă în a susține cu tărie că angoasa este condiția fundamentală a omului în fața lumii, în fața posibilului, fruct al libertății sale”, sunt cuvintele cu care își încheie lucrarea „Conceptul de angoasă la Kierkegaard”, prof. univ. dr. Vasile Macoviciuc (n. 1050), la Universitatea din București.
În domeniul psihologiei explorează emoțiile și sentimentele indivizilor atunci când se confruntă cu alegerile pe care le fac în viață: „Splendoarea, divinul esteticului constă tocmai în a nu te ataşa decât de ceea ce este frumos. Estetica nu trebuie să se ocupe decât de literatură şi de sexul frumos”.
Psihologia lui Kierkegaard se bazează pe faptul că un individ nu se poate elibera pe sine de disperare (în lucrarea „Boala aducătoare de moarte”) și nu-și poate îndeplini aspirațiile sale fundamentale ca persoană decât îmbrățișând mesajul creștin, judecata morală fiind un exercițiu al deciziei personale. Rațiunea, spun și scriitori însemnați, „nu este dată pentru a-l cunoaște pe Dumnezeu, ci pentru a cunoaște lumea”. Lumea creată de El. „Nu înțeleg cum poate dori un credincios să se întrețină cu altcineva decât cu Dumnezeu, şi să fie știut de oameni, când intimitatea Celui ce este ar trebui să-i fie de ajuns.”, spunea Kierkegaard.
Gândirea și stilul de viață a lui Kierkegaard reflectă drama vieții filozofului, chinuit de paradoxul sfâșierii între un Dumnezeu neînțeles, căruia i se supune, și disperarea individului părăsit într-o lume în care trebuie să existe, dar care i se refuză. Pentru Kierkegaard credința creștină este o chestiune de pasiune subiectivă individuală, este cea mai importantă sarcină pe care trebuie să o îndeplinească o ființă umană, deoarece numai pe baza credinței, individul are șansa de a deveni un adevărat sine. Acest eu este lucrarea de viață pe care Dumnezeu o judecă pentru eternitate.
Disperarea la Kierkegaard nu este agonie, ci pierderea individului. Omul trebuie să-și aleagă, respectiv să-și determine destinul, lăsat singur, fără speranță, în haosul existenței. În fața dilemei, în lucrarea „Sau-Sau” (Enten – Eller), omul pentru a ieși din plictiseala existenței, pendulează între un hedonism (concepție care proclamă plăcerea drept binele suprem) rafinat, și o disperare fără mijloace de consolare. Prezintă împărțirea vieții în etape în drumul vieții, fiecare reprezentând un progres față de cea dinaintea ei: filistinul, estetul, eticul și religiosul. Pe sine s-a văzut întotdeauna ca fiind un scriitor religios, dar preocupat să-și convingă cititorii de nevoia absolută de a urma calea filistină-estetică-etică-religioasă, spre Hristos. Cuprinsul cărții este revelator, profund și te lasă îngândurat.
În lucrarea „Conceptul de îngrijorare” (angoasă) (1844) vorbește despre inocența care este ne-știință: „Visând, spiritul zace în ființa umană. Această concepție este în deplin acord cu cea din Cartea Genezei (…) domnește pacea și liniștea (…) nimic cu care să se poată intra în conflict. Ce este atunci acel altceva? Nimic. Dar ce efect poate avea Nimicul? Nimicul generează îngrijorarea.(…) Faptul că îngrijorarea devine manifestă – iată axa în jurul căreia se învârte totul. Omul este o sinteză între suflet și corporalitate. Dar o sinteză e de neconceput dacă cei doi termeni nu fuzionează într-un al treilea. Acest al treilea este spiritul. (…) Așadar spiritul e prezent, dar nemijlocit, ca spirit ce visează, (…) el perturbă relația dintre suflet și trup. (…) Și aici inocența se află la limită. Ea este ne-știință, dar nu brutalitate animalică, ci o necunoaștere determinată prin spirit, dar tocmai de aceea – îngrijorare, căci ignoranța sa este o necunoaștere a Nimicului. Nu e aici nici un fel de cunoștință despre Bine și Rău ș.a.m.d.; ci întreaga realitate a cunoașterii se proiectează în Nimicul imens al ne-cunoașterii”.
În 1855 editează revista „Clipa”, dar la începutul lunii octombrie 1855 suferă o apoplexie cerebrală și moare la 11 noiembrie 1855, la numai 42 de ani, într-un spital din Copenhaga.
Înainte de căderea sa (prăbușirea din picioare) lansase un atac asupra Bisericii Luterane din Danemarca, acuzând preoții și episcopii că formează o birocrație religioasă interesată mai ales să-i facă pe oameni să se simtă confortabil; cu toate că amestecul discursurilor și lucrările sale au avut întotdeauna, ca scop, reînnoirea credinței creștine în cadrul creștinătății.
Opera sa a exercitat o influență considerabilă, mai ales după primul război mondial, fiind o sursă de inspirație pentru teologia dialectică, existențialismul filozofic și creștin și chiar asupra psihologiei moderne.
Søren Kierkegaard a fost un filozof şi gânditor religios de maximă importanță pentru veacul al XIX –lea, el câștigându-și renumele nu numai prin opoziția fățișă față de idealismul hegelian, ci şi prin implicarea totală şi personală a celor gândite și scrise de el în presa vremii și în volumele publicate. Filozoful austriac Wittgenstein(1951) a spus că Kierkegaard a fost „de departe cel mai profund gânditor al secolului XIX-lea, ci a fost un sfânt”.
Este considerat de unii a fi fost un gânditor apolitic, dar, de fapt, a intervenit puternic în politica bisericească, în politica culturală și în schimbările sociale tulburi ale vremii sale, ori de câte ori s-a simțit nevoia.
Deși filozoful danez nu s-a bucurat de o mare popularitate în rândul clericilor și al teologilor luterani ai vremii, numele său a început să fie foarte vehiculat la începutul secolului al XX-lea. Această redescoperire a filozofiei sale a generat o adevărată mișcare culturală şi filozofică, existențialismul, ce s-a dezvoltat în deosebi în Europa Occidentală pe fondul unor puternice sentimente de îndoială şi incertitudine apărute ca reacție la optimismul filozofic, științific şi istoric (idealismul, pozitivismul, socialismul) din secolul XIX şi începutul secolului XX, ceea ce a condus la pierderea încrederii în privința posibilităților rațiunii de a înțelege şi a domina realitatea.
În cursul secolului al XIX-lea, influența gândirii lui Kierkegaard s-a exercitat numai asupra unor scriitori scandinavi, ca Henrik Ibsen și August Strindberg. Abia un secol mai târziu, concepțiile sale filozofice s-au reflectat, în forme modificate, în scrierile lui Franz Kafka, Albert Camus, Martin Heidegger, Jean-Paul Sartre etc.
În primele decenii ale secolului al XX-lea , în filozofie au avut o largă circulație lucrările lui Nietzsche și Kierkegaard, concepțiile care afirmă primordialitatea vieții, a existenței, ce sunt opuse rațiunii, intelectului. S-a dezvoltat un adevărat cult al vieții, înțeleasă ca expresie a unei voințe oarbe, a jocului instinctelor, conștiința fiind interpretată ca semn al neputinței omului.
În literatura română influența operei lui Kierkegaard a fost una târzie, operele sale au început să circule abia în perioada interbelică, în limbile franceză, italiană sau engleză și i-au influențat pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt etc.
Lucrările lui Kierkegaard au început să fie traduse în limba română începând cu anii 1990. De curând (2011) a apărut la Editura Humanitas, „Opere III (1843-1844). Trei discursuri la ocazii imaginate”, volum care cuprinde, pentru prima dată în limba română în traducere după ediția critică daneză, scrierile publicate de Søren Kierkegaard între 1843 și 1845: „Optsprezece Discursuri edificatoare și Trei discursuri la ocazii imaginate; zugrăvind profunzimea teologică, rigoarea filozofică, finețea psihologică și frumusețea stilistică, discursurile tratează alcătuirea și raportarea sinelui la Dumnezeu, la timp și eternitate, despre bine și rău ca daruri de sus, despre rugăciune, iubire, răbdare, curaj, gravitate, decizie, despre îngrijorarea care duce la «întărirea omului dinăuntru» și despre gândul morții, care îl face pe om să își ia viața în serios. Kierkegaard înfățișează, totodată, rolul modelator al unor personaje biblice precum Iov, apostolul Pavel sau Ioan Botezătorul. Punând sub semnul întrebării autoritatea vorbitorului și posibilitatea de a rosti adevărul, textele propun o nouă omiletică și un nou demers epistemologic: cunoașterea îngrijorată în locul cunoașterii de tip abstract, care-l face pe om indiferent față de lume”, scrie în prezentarea cărții Ana-Stanca Tabarasi-Hoffmann, cercetătoare în istoria ideilor, eseistă și traducătoare originară din România, lector la Universitatea Gutenberg din Mainz, Germania.
Altă carte apărută la Universitatea «1 Decembrie 1918» din Alba Iulia cu titlul „Spiritul danez şi filosofia. Søren Kierkegaard”, autor Ioan Scheau, prezintă principalele teze filozofice ale lui Kierkegaard care se dovedesc a fi expresii autentice ale spiritului filozofic danez: viața interioară, deoarece filozofia trebuie să asigure perfecțiunea vieții interioare a individului; unicitate, deoarece individul unic este cel care contează; adevărul, deoarece reprezintă singurul scop intenționat al cunoașterii; neliniște, deoarece reprezintă o stare paradoxală a existenței umane; Credința creștină, pentru că un spirit sănătos nu se poate dezvolta decât pe puterea credinței; dialectica, deoarece este metoda autentică unică a existenței; libertate, deoarece reprezintă scopul absolut al spiritului uman. Lucrarea prezintă aceste teze în patru părți: ironie, filozofia celor trei sfere ale existenței umane, angoasă, creștinism.
„Contribuțiile valoroase pe care le aduce Kierkegaard în definirea credinței ca act religios fundamental și necesar în stabilirea unei relații de comuniune cu Dumnezeu nu trebuie să fie ignorate, în ciuda faptului că unii autori au încercat să-l prezinte pe filozoful danez mai degrabă ca având tendințe nihiliste şi distructive decât intenții religioase”, scrie Daniel Bâlbă în lucrarea sa „Søren Kierkegaard sau retragerea comunicatorului”.
Adversar al anxietății de care suferea epoca sa, eseistul, psihologul, profesorul universitar la Universitatea din Iași, Mihai Ralea (1896-1964), om politic de stânga, în timpul celui de al doilea război mondial s-a pronunțat contra „dezgropării” lui Kierkegaard, iar opera lui Heidegger a considerat-o egală Apocalipsei.
Filozoful german Immanuel Kant (1724-1804) scria: „Orice cunoaștere a lucrurilor care iese din cadrul înțelegerii sau al rațiunii pure nu este decât iluzie; doar în experiență se găsește adevărul”. El sugera că, în gândirea noastră morală, noi suntem conștienți de datoria de a promova „binele cel mai înalt”, și, derivând din aceasta, obligația de a urmări propria perfecționare morală ca indivizi. Kierkegaard nu a fost de acord cu punctul de vedere a lui Kant conform căruia convingerile religioase și morale se bazează pe rațiune, credința care este atât de importantă fiind ceva irațional și imposibil de dovedit. După părerea lui, lucrurile pe care le putem cunoaște cu ajutorul rațiunii sunt cele secundare. El s-a opus și dialecticii hegeliene care ignora realitatea nevoii umane de a lua hotărâri personale. Kierkegaard urmărea insistent problema existențială, fapt datorită căruia filozofia sa este considerată a fi precursoare a existențialismului. Justificându-și filozofia, spunea: „Gândul care mă călăuzea era că, datorită creșterii necontenite a cunoașterii, lumea noastră pierduse sensul interiorității și uitase ce mai însemna a exista…”.
O, cât de reală constatare pentru vremurile noastre! Vremuri în care am progresat din punct de vedere științific, tehnologic, dar din punct de vedere spiritual/uman cunoaștem un regres continuu.
Ideea lui Kierkegaard era de a-i aborda pe oameni „din interior”, aducându-i într-o poziție din care ei înșiși, în urma unei reflecții interioare, să poată opta pentru o schimbare fundamentală. Din interior deci, spre exterior.
Adevărul – în termenii lui Kierkegaard – există în interiorul individului și el trebuie adus în condiția de a-l înțelege. Acest lucru cerea, cere și în prezent, meditație, reflecție, profunzime, ca numai apoi individul să-și poată manifesta opțiunea. Numai el poate decide ce să facă, pe ce drum să apuce, de îndată ce ajunge la o înțelegere profundă și limpede a modurilor de existență, între care oscilează, făcând alegerea. Poate există un moment al vieții în care schimbarea devine urgentă, cunoașterea de sine însă, nu este „o simplă contemplare”, ci o reflecție asupră-ți care, în ea însăși este acțiune. Printr-o astfel de înțelegere interioară și de autocunoaștere critică, un om poate ajunge să recunoască nu numai ceea ce el este în mod empiric, dar și ceea ce el aspiră să devină. „Sinele ideal” este imaginea către care va trebui să tindă devenirea sa.
Avem libertatea și voința de a schimba drumul vieții noastre pe care încearcă unii să-l impună în mod cu totul nefast, chiar malefic. Speranța ne este în individul etic care se află în „relații reciproce” cu spațiul public și cu condițiile materiale de viață și de aceea, sinele pe care el încearcă să-l realizeze este „un sine social, civic”, iar nu unul abstract care „se potrivește pretutindeni și deci nicăieri”.
Vavila Popovici – Carolina de Nord
