„Nimeni nu poate fi cu totul liber până ce nu sunt toți liberi. Nimeni nu poate fi perfect moral până nu sunt toți morali. Nimeni nu poate fi cu desăvârșire fericit până nu sunt toți fericiți.” – Herbert Spencer
Herbert Spencer (1820-1903) a fost un filozof britanic, biolog, sociolog și teoretician politic liberal de vârf din epoca victoriană. S-a născut la Derby, East Midlands, Anglia.
Provenind dintr-o familie de profesori (tatăl, bunicul și unchiul său) a fost încurajat să studieze de la o vârstă fragedă. Lecturile sale și preocupările sale științifice erau extrem de vaste, de variate. La vârsta de 13 ani, tatăl sau l-a trimis la „Hinton Charterhouse”, în apropiere de Bath, oraș în comitatul Somerset, regiunea South West England din Anglia, unde unchiul său, reverendul Thomas Spencer, îi putea oferi o educație mai formală. La început, Spencer nu s-a înțeles bine cu unchiul său, considerându-l plictisitor cu lecțiile sale de greacă și latină, a fugit înapoi acasă, apoi s-a reîntors la unchiul său, unde și-a dezvoltat primele idei politice și economice, ca răspuns la viziunile reformatoare și radicale ale lui Thomas Spencer.
În 1836 unchiul său i-a obținut o slujbă ca inginer de căi ferate, experiență care l-a reținut pe Herbert Spencer de la urmărirea unui viitor. A început totuși să se dedice așternerii pe hârtie a gândurilor sale, iar în urma unei vizite făcute unchiului său la vârsta de 22 de ani, a fost încurajat de acesta să își trimită lucrările la un ziar radical numit „The Nonconformist”. A fost începutul implicării sale în jurnalism.
A publicat în „Westminster Rewiew” articole filozofice, științifice, sociale, politice. Eseurile sale politice, sistemul său filozofic l-au făcut repede cunoscut.
Viziunile lui au fost transpuse în 1951, în „Social Statics”, un document care a arătat importanța puterii individuale în fața unei societăți care nu era preocupată de slăbiciunile sale.
După ce a lucrat 5 ani ca editor executiv al ziarului financiar din Londra „The Economist” până în 1853, Spencer a început să își dedice tot timpul scrisului. În anii imediat următori el a produs lucrări privind educația, știința, industria de căi ferate și multe alte subiecte ce țineau de filozofie și sociologie.
Ideea evoluției, care permitea o sinteză de dimensiuni mari a rezultatelor bogate la care ajunsese știința în toate domeniile cercetării naturii, idea de progres, de încredere în progresul uman care anima considerațiile lui Spencer asupra instituțiilor sociale și morale ale umanității asupra evoluției lor, au asigurat filozofiei sale un loc privilegiat secolului 19, față de filozofia lui Auguste Comte, situată și ea pe același teren pozitiv. Idea unei științe a cărei cercetare poate fi lărgită și la domeniile vieții morale, idea devoluției, de progres, idea unei cercetări științifice a societății începând cu formele ei cele mai primitive- vecine cu idea unei istorisiri științifice, au fost idei caracteristice secolului 19.
În 1853, unchiul lui Spencer a murit și i-a lăsat acestuia ca moștenire o sumă considerabilă de bani. Și o perioadă a avut alte preocupări. S-a împrietenit cu George Eliot și după un timp se părea că se vor căsători, dar, cu toate că ea părea dispusă să facă acest pas, Spencer a ales viața de burlac, trăind singur până la sfârșitul vieții.
În 1855, Spencer a scris „Principiile Psihologiei” în care a explorat o teorie a minții ca o parte biologică a corpului. În acest model, inteligența umană reprezenta ceva care se dezvolta încet ca răspuns la mediul fizic. Un astfel de punct de vedere evoluționist asupra originii omului i-a îndepărtat pe editori, Spencer neavând de ales decât să își publice cartea prin costuri proprii. În timp ce scria „Principiile Psihologiei”, Spencer a călătorit în Anglia și în Franța. Întruna din aceste călătorii s-a îmbolnăvit, sănătatea rămânându-i șubredă de atunci. Cu toate că nu s-a diagnosticat boala, Spencer suferea de oboseală constantă care îl făcea să doarmă puțin și agitat, astfel reținându-l de la scris. În timp ce el dădea vina pe „stres” și pe posibilitatea de a avea plămâni nedezvoltați, deteriorarea continuă a sănătății de-a lungul anilor l-a determinat să consume și să devină dependent de opiu și morfină.
În ciuda oboselii sale constante, Spencer a continuat să scrie, în 1858 începând să lucreze la un proiect care urma să acopere întreaga sa filozofie cu privire la evoluție și legile progresului, încercând să își publice lucrarea. În această perioadă, Spencer s-a integrat în comunitatea intelectualilor din Anglia, unde l-a cunoscut pe Thomas Henry Huxley, filozof englez proeminent care i-a rămas prieten. Huxley l-a inclus pe Spencer în „X Club”, un club al intelectualilor unde aceștia se întâlneau periodic și își împărtășeau viziunile și opiniile. Printre membrii clubului se numărau și invitați de seamă precum Charles Darwin. Prin asocierea cu aceștia, Spencer și-a dobândit o prezență puternică, creându-și o audiență puternică la opiniile sale.
În 1862, Spencer a publicat „Primele Principii”, o expunere a teoriei sale evoluționiste cu privire la principii din toate domeniile vieții. Definiția sa explică evoluționismul ca fiind un proces continuu prin care materia se rafinează într-o formă complexă și coerentă. În acest timp, Spencer obținuse o reputație bună și fusese foarte respectat. Este interesant de reținut faptul că Spencer nu s-a dedicat în întregime unei singure științe sau subiect, de aici și numele pe care îl avea ca membru al X Club-ului – Exhaustive Spencer.
Când a atins vârsta de 60 de ani, sănătatea i s-a șubrezit, devenind invalid. În 1882 a participat la înmormântarea lui Darwin încălcându-și astfel o regulă proprie, aceea de a nu intra vreodată în biserică. În 1902, cu puțin timp înainte de a trece în neființă, Spencer a fost nominalizat pentru premiul Nobel pentru literatură. A murit la vârsta de 83 de ani, la Londra.
Scrierile lui Herbert Spencer: „Social Statics” (1851); „The Principles Of Psychology” (1855); „First Principles” (1862); „The Principles Of Sociology” (1876-1896); „The Study Of Sociology” (1880); „The Man Versus The State” (1884); „The Factors Of Organic Evolution” (1887); „Essays, Scientific, Political And Speculative,” (1892); „The Principles Of Biology” (1894); „An Autobiography” (1904).
Filozofia lui Spencer este considerată de unii, în general, ca fiind o filozofie agnostică.
În lucrarea „Primele principii” vorbește despre: Incognoscibil (Știință și religie); Definiția filozofiei; Legea evoluției.
Incognoscibilul fiind un domeniu existent, toate noțiunile prime ale științei – materie, forță, mișcare – rămân inexplicabile în sine, în esența lor. Este materia divizibilă la infinit, sau nu? Cum se transmite mișcarea? Sau dacă este vorba de conștiință; este seria stărilor conștiente infinită, sau nu? Care este substanța în sine a conștiinței? – sunt, după Spencer, întrebări fără răspuns. Inteligența noastră, știința noastră rămân limitate la lumea fenomenelor. Cu cât știința crește, cu atât punctele ei de contact cu misterul absolut al lumii se înmulțesc și ele. Toată cunoașterea noastră este deci relativă. Dar nu ne putem mărgini la acest relativ. Ar însemna un negativism, de aceea ideea relativului implică pe aceea a ne-relativului, a absolutului ce rămâne pentru noi totdeauna necunoscut. Inteligența umană, spune el, trebuie să-și mărturisească propria-i slăbiciune, în această privință. Religia ne pune în fața aceleași realități: a misterului inexplicabil al lumii. Acest teren comun al științei și al religiei permite, pentru Spencer, o împăcare între știință și religie; niciuna, nici alta nu este perfectă, amândouă folosesc simboluri diferite, pentru a exprima aceeași realitate incognosciblă a lumii. Ele se pot ajuta una pe alta. Filozofia nu poate nici ea avea ca obiect absolut incognoscibilul, dar poate pretinde a fi, așa cum a fost întotdeauna în istoria ei, o cunoștință care depășește orice altă cunoaștere.
Scrie Herbert Spencer: „Se pune aceeași întrebare: de unde vine sentimentul religios? El este un element constitutiv al omului.(…) Este însă o considerare care nu trebuie pierdută din vedere, și pe care oamenii de știință o pierd adesea. Ocupați cu adevăruri stabilite și obișnuiți să privească lucrurile necunoscute ca obiecte ale unei descoperiri care trebuie să se facă în viitor, ei sunt expuși să uite că știința oricâtă întindere ar cuprinde, este incapabilă de a satisface spiritul cercetării. Cunoștința pozitivă nu umple și nu va putea umple niciodată întregul domeniu al gândirii posibile. La capătul descoperirii celei mai înaintate, se pune și se va pune mereu întrebarea: și ce este dincolo? După cum este imposibil de a concepe o limită pentru spațiu și de a exclude ideea că este încă spațiu și dincolo de această limită, tot așa noi nu putem concepe o explicare îndeajuns de radicală pentru a exclude întrebarea: ce explică explicarea? Dacă privim știința ca o sferă care se mărește continuu, putem spune că, creșterea ei nu face decât să înmulțească punctele ei de contact cu necunoscutul.(…) Este foarte probabil că, credințele larg răspândite nu sunt lipsite de o bază, și această probabilitate capătă o forță deosebită prin faptul că, credințele sunt peste tot prezente. În al doilea rând sentimentul religios există și, oricare ar fi originea sa, existența sa arată că el are o mare semnificație.(…) Un spirit religios va găsi absurd de a avea să justifice religia, tot așa după cum un om care cunoaște știința nu va putea înțelege de ce știința trebuie apărată. (…) Să recunoaștem religiei marele merit de a fi întrevăzut vag, de la început, principiul ultim și de a nu fi încetat a-l proclama.(…) Dezacordurile între religie și știință nu au fost niciodată altceva decât consecințele imperfecțiunii lor și pe măsură ce ele se apropie de starea lor definitivă, o armonie se stabilește între ele”.
Filozofia o definește în felul următor: „Este o cunoaștere de gradul cel mai înalt de generalitate. Știința nu înseamnă mai mult decât familia științelor; ea nu este nimic mai mult decât suma cunoștințelor formate prin aportul fiecăruia și nu ne spune nimic despre cunoașterea care rezultă din fuziunea acestor contribuții întru tot.(…) Știința este cunoștința unificată parțial, filozofia este cunoștința complet unificată”.
Legea evoluției: După ce vorbește despre modul în care a evoluat pământul, structura pământului devenind mai completă de la o eră la alta, prin înmulțirea straturilor care formează scoarța (coaja) sa, trece la eterogenitatea corpurilor vii (însușirea de a fi eterogen/diferit), apoi la forma primitivă a societății, formele diverse de guvernământ, eterogenitatea în funcțiile guvernamentale ale fiecărei națiuni care a fost însoțită de o eterogenitate crescândă în funcțiunile guvernamentale ale diverselor națiuni; toate națiunile diferă prin sistemele lor politice și legislative, prin credințele și instituțiile lor religioase, prin obiceiurile la care se supun, și dă definiția evoluției: „Evoluția este din primul punct de vedere din care o studiem, o schimbare plecând de la o formă mai puțin coherentă și mergând către o formă mai coherentă, ca urmare a împrăștierii forței și a integrării materiei. Este mersul universal pe care îl urmează existențele sensibile, individual și în totalitatea lor, în perioada ascendentă a istoriei. Acestea sunt caracterele primelor schimbări petrecute în societate și în produsele vieții sociale. Peste tot unificarea se produce în același timp, pe căi diverse. În timpul evoluției sistemului solar, al unei planete, al unui organism, al unei națiuni, se produce întotdeauna o agregare progresivă a masei întregi (…) găsim un exemplu în formarea plantelor și a sateliților, care s-a produs în timpul concentrării nebuloasei care a dat naștere sistemului solar; vedem un alt exemplu în creșterea organelor distincte care merge pari passu (expresie latină care înseamnă literal „cu un pas egal” sau „pe picior de egalitate”) cu creșterea organismului întreg; un altul în apariția centrelor industriale speciale și ale maselor speciale de populație care însoțesc apariția oricărei societăți. (…) De la formele vii cele mai inferioare și până la cele mai ridicate, gradul de dezvoltare este caracterizat prin gradul agregării părților care constituie un întreg cooperativ. Progresul care se observă de la ființele care continuă să trăiască după ce ele au fost tăiate în bucăți fără de acelea care nu pot să-și piardă o parte importantă fără să piară, este un progres în care, la fiecare pas întâlnim creaturi care, fiind mai integrate din punctul de vedere al concentrării lor, sunt mai integrate și prin faptul că ele sunt compuse din părți care trăiesc pentru toate celelalte și prin acestea. Nu avem nevoie să arătăm în detaliu același contrast între societățile nedezvoltate și cele dezvoltate. Peste tot, coordonarea crescândă a părților se manifestă cu evidență. (…) Pe lângă schimbările de care ne-am ocupat se produc altele de o mare intensitate și diversitate și care au fost complet necunoscute până astăzi sau nu au fost recunoscute deschis. Am spus că integrarea fiecărui tot se face în același timp cu integrarea fiecărei părți din care întregul este compus. Dar cum se împarte fiecare tot în părțile sale? Iată o transformare mai importantă decât trecerea întregului de la o stare incoherentă la o stare coherentă”. („Primele principii”, partea a doua)
Spencer a fost convins că din legile indestructibilității materiei si conservării energiei se poate obține pe cale deductivă conceptul evoluției universale. Principiul evoluției spune că toate evenimentele din natură, inclusiv dezvoltarea culturală, parcurg drumul de la simplu la complex.
În cuvintele lui Spencer Dezvoltarea, în cea mai simplă și mai generală formă a sa, înseamnă integrarea materiei și, implicit, risipirea mișcării, iar Disoluția, dimpotrivă, este acceptarea mișcării și, implicit, dezintegrarea materiei.
Filozofia sa s-a dovedit utilă pentru politicienii conservatori, nu numai prin aplicabilitatea ei către ierarhia claselor sociale, dar și pentru concepția ei asupra justiției sociale care punea accent pe responsabilitatea individului pentru natura și acțiunile sale. Spencer a fost un susținător al „legii libertății egale”, un principiu de bază al liberalismului care susține că orice individ este liber să facă ce dorește atâta timp cât nu îi dăunează altui individ.
El a pus accentul pe multe probleme politice ale societății timpului său. Una dintre cele mai cunoscute teorii ale lui Spencer este cea despre societatea militară și cea industrială.
Herbert Spencer a prezentat un scurt istoric al celor două partide politice tradiționale ale Marii Britanii, conservatorii (Tory) și liberalii (Whig), marcând schimbările drastice care interveniseră în programele acestora în ultima vreme. Astfel, cele două tipuri de partide reprezentau inițial două tipuri de organizații sociale, unul fiind de tip militar, iar celălalt de tip industrial. Pornind de la sensul cel mai larg al cuvântului „cooperare”, Spencer definește cele două partide astfel: unul ca sistemul cooperării silite (asemenea unei armate regulate, în care unitățile în diferitele lor grade trebuie să îndeplinească ordinele sub pedeapsa cu moartea și să primească hrană, haine și o soldă, distribuite în proporții arbitrare), iar celălalt, ca sistemul cooperării voluntare (asemenea unui corp de producători sau distribuitori din care fiecare consimte să plătească anumite sume în schimbul unor anumite servicii, și care au voie, în urma înștiințării prealabile, să părăsească organizația dacă ea nu le place). El reliefează transpunerea în realitate a doctrinelor celor două partide, respectiv modul în care firea lor se oglindea în fapte.
Liberalismul a început prin a se împotrivi lui Carol al II-lea și a uneltirilor lui, care aveau scopul de a restabili puterea monarhică nemărginită. Liberalii considerau monarhia ca o instituție stabilită de națiune spre folosul tuturor membrilor ei, în vreme ce pentru conservatori monarhul era delegatul cerului. Iar aceste doctrine presupuneau, una, că supunerea cetățenilor față de stăpânitor era condiționată, iar cealaltă, că ea era necondiționată. Începând chiar cu secolul al XVII-lea, în primul partid era o dorință de a rezista și micșora puterea coercitivă a stăpânitorului asupra supusului, iar în celălalt partid, dorința de a păstra sau mări această putere coercitivă.
Herbert Spencer, fin observator al epocii sale, se întreba, pe bună dreptate, cum se face că liberalismul, întărindu-se din ce în ce mai mult, a devenit din ce în ce mai coercitiv în legislația lui? Și tot el răspunde, aducând o întreagă pleiadă de argumente în acest sens, ilustrând printr-o serie mai mult decât cuprinzătoare de legi și măsuri adoptate de liberali, sau sub directa lor îndrumare, printr-o analogie extrem de sugestivă: dacă în extremul orient, cineva ar auzi de la locuitori o povestire a unei lupte prin care ei au înlăturat un despot crud și desfrânat, ca să pună în loc o persoană potrivită. Dacă acel cineva le-ar spune că ei n-au schimbat esențial natura guvernământului lor, el i-ar uimi peste măsură; și cu greu i-ar face să înțeleagă că înlocuirea unui despot rău-voitor cu unul binevoitor lasă, totuși, în picioare, despotismul. Astfel se justifică și paradoxul cu care a început; conservatorismul și liberalismul s-au ivit, la origine, unul din vremurile statului militar, iar celălalt, din industrialism. Se întelege că, întrucât ceea ce se numește acum liberalism a extins sistemul restrângerii, el ia o nouă formă a conservatorismului. „Așa că, spunea Spencer, se poate întampla cândva, ca partidul conservator să ajungă apărătorul libertăților pe care liberalii, urmărind ceea ce le pare a fi binele poporului, le calcă în picioare”. Cât despre guvern, Spencer spunea că „Guvernul este în esență imoral”.
Pentru ilustrarea cât mai vie a conceptelor sale despre clasa conducătoare, Herbert Spencer a folosit un exemplu extrem de revelator în acest sens: o cumpănă cu două talere, cu mai multe alice pe un taler și mai puține pe celălalt, demonstrând că printr-o schimbare a poziționării celor două talere, se poate aduce o schimbare a poziției ce rezultă din transferarea indivizilor, unul după altul, din masa comunității guvernate în alcătuirile care guvernează; astfel un corp relativ mic de funcționari, coerent, având interese comune și lucrând sub o autoritate centrală, are un imens avantaj asupra unui public incoerent, care nu are o politică bine închegată și care poate fi adus să lucreze unitar numai sub o provocare puternică. De aici urmează ca o alcătuire de funcționari, trecând dincolo de un anumit stadiu de dezvoltare devine tot mai irezistibilă, lucru care se poate vedea în birocrațiile de pe continent.
Dobândind justificări repetate prin noi legi în armonie cu doctrinele lor, politicienii cresc acțiunile în corp și slăbesc acțiunea individuală, dând așadar impulsul necesar apariției și dezvoltării socialismului, neînțelegându-i și nebănuindu-i pe deplin efectele viitoare. Spencer susținea faptul că orice socialism implică sclavia. Răspunsurile primite la acea dată l-au determinat ulterior pe Spencer să revină asupra teoriilor sale, admițând că dezaprobarea socialismului nu necesită aprobarea așezărilor existente. De asemenea concluzionează că „a privi cu ochi îngăduitori asupra cusururilor acelora a căror viață e grea nu înseamnă deloc să-i tolerezi pe oamenii de nimic”.
Spencer a prezentat relele guvernamentale, păcate ale legiuitorilor născute nu din ambițiile lor personale și din interesele de clasă ale lor, ci din lipsa cunoștinței acelor studii pe care moralmente ei sunt datori să le posede, pentru a-și putea îndeplini menirea. Și dă exemple de legi prost gândite, în speranța îndreptării lor.
Rămânând fidel comparațiilor, Herbert Spencer exemplifica edificator că precum un medic, care după ani de studiu, a dobândit o cunoștință competentă a fiziologiei, patologiei și terapeuticii, nu e considerat responsabil din punct de vedere al Codului Penal dacă un om moare sub tratamentul lui: el s-a pregătit cât a putut mai bine și a lucrat după cea mai bună judecată a lui, la fel și legiuitorul, ale cărui măsuri aduc rău în loc de bine, cu toate cercetările întinse și metodice care l-au ajutat să ia o hotărâre, nu poate fi considerat că a comis altceva decât o eroare de raționament. Dimpotrivă, legislatorul cel neștiutor ce dă legi cu urmări tragice nu are mai mult drept la iertare decât un ucigaș din culpă.
Spencer considera că, aceia care cred că viața merită trăită, cred implicit că oamenii n-ar trebui împiedicați de a îndeplini activitățile care țin viața în picioare. Această concepție a „drepturilor naturale” își are originea în faptul că viața e justificabilă, că trebuie să fie o justificare a actelor esențiale dăinuirii ei, și prin urmare, o justificare a acelor libertăți și cerințe care fac asemenea acte posibile.
El era de părere că atunci când începe să se vadă limpede că într-o națiune guvernată democratic, guvernământul e pur și simplu un comitet de direcție – atunci se va vedea că acest comitet n-are nici o autoritate intrinsecă; funcția liberalismului în trecut era de a pune o limită puterii regelui. Rostul liberalismului viitor va fi de a pune o limită puterii Parlamentelor.
Herbert Spencer respingea concluzia unora că acțiunile private ale cetățenilor nu sunt trebuincioase sau că n-au însemnătate, pentru motivul că mersul evoluției sociale e determinat de firile cetățenilor, așa cum ei lucrează în condițiile în care sunt puși. Așa că, departe de a considera că eforturile fiecărui om de a îndeplini ceea ce crede el că e mai bine n-au însemnătate, doctrina arată că astfel de sforțări, îndeosebi cele care rezultă din firea intimă a indivizilor, sunt forțe indispensabile.
În ciuda egoismului și individualismului său, Spencer susținea faptul că viața într-o comunitate este importantă. Datorită relației de dependență mutuală a părților componente, și din pricina importanței „părții” individuale față de cea colectivă, societatea nu poate fi sau face mai mult decât suma componentelor sale.
Spencer susținea un punct de vedere „organic” asupra societății, dar el mai susținea faptul că dezvoltarea naturală a unui organism necesită „libertate” – ceea ce-i permitea (filozofic) să justifice individualismul și să apere existența drepturilor individuale ale omului. „Libertatea poate fi măsurată, nu de natura guvernului sub care trăiește […] ci de puținătatea restricțiilor impuse asupra individului; adevăratul liberal caută să-i respingă pe cei ale căror legi silesc și restricționează indivizii de la a face ceea ce ei cred de cuviință”. Întrucât Spencer a urmat filozofia curentului liberal timpuriu, el a susținut faptul că legea este o restricționare a libertății și că această restrângere a libertății constituie un aspect negativ, justificabil doar când este un „rău necesar”, pentru ocrotirea libertății. Singura funcție a guvernului este aceea de a asigura păstrarea și buna aplicare a drepturilor individuale ale omului. „Educația, religia, economia și grija pentru cei săraci și bolnavi nu trebuie preluate de stat”.
Spencer susținea că indivizii au drepturi, bazate pe o „lege a vieții”. În mod interesant, Spencer recunoaște faptul că drepturile nu au moralitate înnăscută, dar devin astfel doar prin recunoașterea individului, pentru ca drepturile sale să fie compatibile cu a celorlalți, drepturile celorlalți trebuie la rândul lor să fie compatibile cu ale lui – cu alte cuvinte, aceasta constituie o consecință a „legii libertății egale”. El a concluzionat că toată lumea are drepturi primare la libertate „în virtutea constituției lor drept ființe umane”, și că asemenea drepturi sunt esențiale pentru progresul social. Aceste drepturi includ dreptul la viață, libertate, proprietate, libertatea cuvântului, egalitatea drepturilor pentru femei, dreptul la vot universal și dreptul „de a ignora statul” – deși Spencer a revenit asupra unora din aceste drepturi în scrierile ulterioare. Astfel, cei harnici – acei cu această caracteristică, dar lipsiți de devotament față de structurile existente cu excepția celor care promovau o astfel de industrie (deci nu religie sau instituții patriotice) – vor prospera. Totuși, toți indivizii harnici, după cum credea Spencer, vor fi în mod fundamental în acord.
De asemenea, el a respins utilitarismul și modelul acestuia de justiție distributivă, deoarece el susținea că această teorie se baza pe o formă de egalitarism care ignora abandonul și, mult mai fundamental, nevoia și eficiența biologică. Spencer a susținut în continuare ideea că viziunea utilitaristă asupra legii și statului era de asemenea inconsistența – care presupunea în mod tacit existența cerințelor sau drepturilor ce au atât greutate morală, cât și legală în mod independent de legea pozitivă. Spencer aducea argumente împotriva guvernului parlamentar, susținând că „majoritatea într-o adunare are putere, dar nu are limite”. Era de părere că acțiunea guvernamentală nu necesită doar acordul individual, dar că modelul asocierilor politice ar trebui să fie acela al unei „joint stock company”, unde „directorii” nu pot acționa în favoarea unui anumit bun decât la dorința explicită a „acționarilor”. Când parlamentele încearcă să facă mai mult decât să protejeze drepturile cetățenilor prin, de exemplu, „impunând” o concepție asupra binelui – chiar doar unei minorități – Spencer sugera că acestea nu se diferențiază în niciun fel de regimurile tiranice.
Spencer considera că etica este partea cea mai importantă din întregul sau sistem. În acest domeniu, sub influența lui J. S. Mill, el a adoptat un punct de vedere utilitarist. Dar, distanțându-se de acesta, Spencer nu considera că fericirea deplină, ca scop al acțiunilor umane, ar putea fi atinsă pur și simplu printr-o maximizare a plăcerii: „Punctul de vedere pe care îl susțin este acela că etica, în adevăratul ei sens – știința acțiunii bune –, are ca obiect stabilirea modului în care și a motivului din care anumite moduri de a acționa sunt periculoase, iar altele benefice. Aceste rezultate bune și rele nu pot fi întâmplătoare, ci trebuie să aibă consecințe necesare ordinii lucrurilor; punctul meu de vedere este că problema de bază a științelor morale este aceea de a deduce din legile vieții și din condițiile existenței, care tipuri de acțiuni conduc în mod necesar la fericire, respectiv la nefericire. Dacă reușește să ofere răspunsul la această întrebare, atunci deducțiile sale vor fi recunoscute ca legi ale acțiunii și trebuie urmate fără nici o referire directă la aprecierea fericirii sau a suferinței”.
Reiese că Spencer nu punea etica în legătură cu acțiunile, ci cu evenimentele. Sentimentul moral judecă felul în care ar trebui să se petreacă lucrurile în lume, astfel încât plăcerea de a trăi să fie mai puternică decât durerea. Aspirația către plăcere este pusă în serviciul scopului conservării vieții, care, după Spencer, prevalează asupra tuturor celorlalte scopuri. Urmând această linie de gândire, el conferă eticii o fundamentare biologică, fără a cădea însă în biologism. Scopul este o etică evoluționistă care interoghează înainte de toate asupra apariției simțului moral în constituția naturală a umanității și asupra formei în care acesta este legat de dezvoltarea socială.
Criticile aduse lui Spencer la Principiul evoluției susținut, relevă faptul că acesta își poate menține pretenția de universalitate numai în măsura în care i se dă o formulare suficient de generală. Eroarea constitutivă a evoluționismului lui Spencer constă în faptul ca el nu a avut nici o concepție clară asupra biologiei, de la care a preluat modelul evoluției. Urmându-l pe zoologul francez Lamarck, Spencer consideră dezvoltarea embrionară ca prototip al dezvoltării popoarelor și ratează înțelegerea ideii lui Darwin, care spune că dezvoltarea indivizilor este un fenomen fundamental diferit de fenomenul dezvoltării popoarelor.
Slăbiciunea teoretică a evoluționismului nu poate nesocoti însemnătatea pe care acesta a avut-o în epocă. Evoluția a fost prezentată ca o metaforă pentru existență, care poate fi utilă pentru îmbinarea într-o concepție unitară a credinței pozitiviste în progres cu liberalismul și cu teza libertății nelimitate a indivizilor. De altfel, la Spencer se poate constata o interesantă revizuire a opiniilor. Inițial el a fost însuflețit de un optimism exaltat, fiind convins că evoluția tinde spre un maximum de satisfacție și de fericire, grație concilierii individului cu statul. Între timp, descoperirea celei de-a doua legi a termodinamicii a făcut să planeze spectrul morții termice. Ca urmare, și reflecțiile lui Spencer asupra stării finale a evoluției au început să devină mai sumbre. El nu exclude în acest moment posibilitatea ca disoluția să obțină pe termen lung supremația asupra evoluției. Astfel, omniprezența morții, temperează optimismul progresist, anticipând atmosfera pesimistă de „fin-de-siècle”.
În Manualul Oxford de filozofie britanică în secolul al XIX-lea, editat de W.J. Mander, în 2014, se poate vedea cum Herbert Spencer a explicat ce este evoluția în prima ediție a primelor principii, care a constituit introducerea întregii sale filozofii sintetice, ca o schimbare de la o omogenitate nedeterminată, incoerentă, la o eterogenitate definită, coerentă; prin diferențieri și integrări continue, dar și faptul că Spencer arată cât de departe a coborât statura sa, de unde se afla în perioada victoriană, când era adesea văzut ca un alt Newton. (Și nu numai că a fost atât de văzut de mulți alții, dar și el s-a văzut atât de mult pe el însuși – un alt Newton). Urmărind descrierea întregului corp al gândirii lui Spencer, criticii explică bine și frumos așa-numita lege a evoluției, fiind centrală nu numai pentru biologie, ci și pentru metafizică, psihologie și sociologie, etică. Sunt prezentate dificultățile din ideile centrale ale lui Spencer, dar niciodată cu un accent nedrept care ar putea face ca Spencer să pară pur și simplu dogmatic sau prost.
Spencer a susținut că legea evoluției în sine ar putea fi derivată din prima lege a termodinamicii, legea conservării energiei sau legea persistenței forței, așa cum a spus-o. Forța a fost constantă în general, dar inegală în diferite puncte. Acest dezechilibru de forțe produce o schimbare, care apoi se redistribuie într-o complexitate mai mare, care la rândul său produce mai multe dezechilibre care produc o complexitate și mai mare, etc. Complexitatea crescândă se dovedește a fi progresivă; deci Legea Evoluției este și Legea Progresului. Nu este un progres inevitabil, pot exista și retrogresiuni, dar, în general, există un ritm înainte: în general, universul se schimbă pentru cel mai bun, iar evoluția este un lucru bun. Însă, Spencer nu și-a împăcat niciodată legea evoluției cu ceea ce fizicienii au ajuns să numească a doua lege a termodinamicii, legea entropiei, care afirmă că procesele materiale generale tind să producă stări, nu de complexitate crescândă, ci tocmai opusul.
Criticii mai menționează, de asemenea, că stilul de proză al lui Spencer, deseori îi dezamăgește pe cititori. Spencer nu este obscur și ilizibil în felul în care sunt Hegel și Heidegger, dar chiar și în cele mai bune momente, proza sa este cu siguranță monotonă și adesea meditativă. Fapt care a determinat înlocuirea cu psihologia lui James.
Printre filozofii români care s-au ocupat mult de scrierile lui Herbert Spencer au fost:
Vasile Goldiș (1862-1934), deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, consideră că activitatea pentru înfăptuirea „celei mai raționale societăți”, are un rol covârșitor: „Conștiința solidarității este aceea care țese în taină biruința definitivă a dreptății în lume și orice străduință în numele acestei solidarități este câte o pietricică la majestuoasa zidire a bunei înțelegeri între oameni, capabilă a zămisli fericirea pe pământ”. Pomenește despre solidarismul organicist al lui Spencer, pe baza căruia „se încearcă să se armonizeze antitezele, contrariile, antagonismele sociale, de clasă, să se creeze , în mod artificial, între interesele societății – oricare ar fi ea – și interesele tuturor membrilor săi, o unitate perfectă.” („Istoria filozofiei românești”).
Petre P. Negulescu (1872-1951) filozof și om politic a fost sub influența lui Spencer, pentru care a nutrit toată viața admirație. Sub influența lui, afirmă că „numenul sau absolutul este „în sine necognoscibil” dar, el poate fi cunoscut, adaugă Negulescu, prin formele sale de manifestare, prin modificările pe care le determină în sensibilitatea noastră subiectivă”. El mai explică amplitudinea și ritmul accelerat pe care le cunoaște progresul omenirii către sfârșitul timpurilor preistorice, constituit sau datorat „multiplicării efectelor”, principiu pe care Spencer îl vedea important: „O cauză produce întotdeauna mai multe efecte, iar aceste efecte pot să devină, la rândul lor, cauze capabile să producă și ele mai multe efecte”. Ca atare, orice descoperire care se face în știință duce, mai devreme sau mai târziu, la alte descoperiri privitor la alte categorii de fenomene., astfel explicându-se accelerarea ritmului progresului în epocile istorice propriu-zise, amploarea crescândă a realizărilor omenirii.
Constantin Antoniade (1880-1954), jurist, filozof, scriitor cucerit de evoluționismul lui Spencer, în prima sa lucrare tipărită, pe care apoi, în monografia despre Bergson, l-a criticat pentru orientarea sa mecanicistă, notând: „indivizii și societățile care încearcă să sară treptele evolutive sunt pedepsiți mai curând sau mai târziu” Subscriind la critica adusă de Bergson lui Spencer, Antoniade spune: „În realitate, în filozofia lui nu e vorba nici de evoluție, nici de devenire reală. Artificiul metodei lui Spencer stă în reconstituirea evoluției cu fragmentele evoluatului”.
Nae Ionescu (1890-1940), filozof, logician, pedagog considera că Spencer este un fenomenolog, întrucât „el admite că este de necunoscut o ultimă realitate, și el admite tocmai că această realitate nu poate fi niciodată pătrunsă de cunoștința noastră”.
Nicolae Bagdasar (1896-1971), filozof, membru corespondent al Academiei Române i-a reproșat lui Spencer că relativitatea cunoștinței, din care acesta face un principiu fundamental de gândire, ne împiedică să cunoaștem esența lucrurilor: „Nouă ni se pare că una este relaționarea fenomenelor și cu totul alta este relativitatea cunoștinței, și că de la cea dintâi la cea din urmă nu este legătura de la principiu la consecință”. Se menționează în „Istoria filozofiei românești”, editată în 1980: „Cantonarea pe poziții idealiste a atras în perioada interbelică o atitudine negativă față de materialism. Criticând materialismul naiv materialismul vulgar, Bagdasar nu a diferențiat de acestea materialismul dialectic, căruia nu i-a consacrat în toată perioada interbelică nici o expunere. În mai multe rânduri, el s-a referit însă la materialismul istoric, citând (fără a exprima adeziunea la ea) și teza fundamentală a lui Marx, potrivit căreia nu conștiința oamenilor le determină existența, ci dimpotrivă existența lor socială le determină conștiința”.
Petre Țuțea (1902-1991), economist, filozof, politician și publicist a fost neiertător și a grăit: „Am mai spus, că omul rătăcește ontic sau rațional, existența fiind opacă, iar rațiunea – înclinată să plăsmuiască fantome –, vorbind kantian. Aceste fantome sunt oglindiri rătăcite în limbaj, prin el întâlnindu-se gânditori și negânditori, papagali lipsiți de idei, exemplificând cu vorbele: incognoscibilul (Herbert Spencer)…”
Comentatorii, în general, sunt de acord că Spencer a influențat semnificativ gândirea secolului al XIX-lea în Europa, America și nu numai.
Uitându-mă încă o dată la cuvintele lui Spencer, puse ca motto la acest eseu, mă întreb dacă nu putea formula în alt mod această opinie a sa:
Cu cât mai mulți oameni vor fi liberi, cu atât mă voi putea simți și eu mai liber; cu cât oamenii vor ține cont mai mult de moralitate, mă voi putea simți mai bine, mai sigur și mai curat între semenii mei, cu cât vor fi mai mulți oameni fericiți pe lume, cu atât voi înțelege mai bine de ce lupt pentru fericirea mea. Fiindcă, cu toate eforturile depuse, nu toți oamenii pot fi liberi, morali și fericiți. Natura umană este diferită, nu toți pot să învingă răul din sufletul lor. Lupta între bine și rău se produce în fiecare om. Omul trebuie să lupte și să obțină un progres, și acesta se obține în timp. Să învingă fiecare răul din sinele său și binele se va însuma societății în care trăiește. Nu se poate ști până unde va merge acest progres, cum va arăta el, când se va obține. Regresul însă, omul nu-l va accepta! Se va arunca în luptă, va face tot ce este posibil pentru a nu-l „degusta”.
Vavila Popovici – Carolina de Nord
