„Adevărul nu este proprietatea unei singure persoane, ci comoara întregii omeniri.” – Ralph Waldo Emerson
Ralph Waldo Emerson a fost un poet și eseist american, liderul mișcării transcendentaliste de la începutul secolului al XIX-lea. Transcendentalismul american se referă la un grup de idei inovatoare privind literatura, religia, cultura și filozofia; se numește „american” pentru a se distinge de alte întrebuințări ale termenului „transcendental”. El a apărut la început ca un protest împotriva stării generale a culturii și a societății din acea epocă, și a stadiului intelectualismului la Harvard, precum și a doctrinei unitariene care se preda în cadrul Harvard Divinity School. Printre doctrinele de bază ale transcendentaliștilor se afla credința într-o stare spirituală ideală, care transcende domeniul fizicului și al empiricului și care poate fi atinsă numai prin intuiția individului, nu prin respectarea doctrinelor religiilor deja existente.
Bazându-se pe romantismul englez și german, neoplatonismul, kantianismul și hinduismul, Emerson a dezvoltat o metafizică a procesului, o epistemologie (teorie a cunoașterii) a dispozițiilor, și o etică „existențialistă” a autoperfecționării. A influențat generații de americani, de la prietenul său Henry David Thoreau la John Dewey și, în Europa – Friedrich Nietzsche, care abordează teme emersoniene precum puterea, soarta, utilizările poeziei și istoriei, și critica creștinismului.
Ralph Waldo Emerson (1803–1882) s-a născut în Boston, ca fiu al reverendului William Emerson, un pastor unitarian (unitarianismul fiind doctrina care susține unitatea lui Dumnezeu și respinge învățătura despre Treime). Cu timpul s-a distanțat de doctrinele apropiaților săi.
Tatăl lui Emerson, care și-a numit fiul „un elev cam greoi”, a murit când fiul său avea 8 ani. În 1812 Ralph a fost trimis la Școala Latină din Boston, iar în 1817 a fost admis la Harvard și numit președintele bobocilor, o funcție care îi asigura cazarea gratuită. A primit o bursă, și, pentru a-și completa venitul, a dat meditații și a predat în timpul vacanței sale de iarnă, în cadrul școlii unchiului său din Massachusetts. În 1821 a absolvit Harvard, la vârsta de optsprezece ani, și-a ajutat fratele la o școală pentru domnișoare înființată în casa mamei lor, și aceasta după ce el își înființase propria școală, și când fratele său a plecat la Gottingen pentru studii. În următorii ani și-a câștigat existența ca director de școală, urmând apoi cursurile Harvard Divinity School și devenind pastor unitarian, în 1829. O dispută cu mai-marii Bisericii privind organizarea slujbelor și rugăciunilor publice a condus la demisia lui în 1832.
Prima lui soție, Ellen Louisa Tucker, a murit de tuberculoză, pe când avea doar 19 ani. Ralph Waldo Emerson era rudă îndepărtată cu Charles Wesley Emerson, fondator a Colegiului Emerson, amândoi fiind pastori unitarieni. Charles era un nume obișnuit în familia Emerson. Strămoșul lor, Thomas Emerson, a fost un imigrant care s-a stabilit în 1640 în Massachusetts, și a fost strămoșul unor generații de pastori și oameni învățați.
Emerson a făcut un tur al Europei în 1832 și a scris mai apoi despre călătoriile sale. Țările pe care le-a vizitat au fost: Anglia, Franța, Italia și Orientul Mijlociu. În timpul călătoriei a avut ocazia să cunoască personal scriitori precum William Wordsworth, Samuel Taylor Coleridge, John Stuart Mill, Thomas Carlyle. Cu acesta din urmă a păstrat legătura până la moartea lui, în 1881. A fost și impresarul lui Carlyle în Statele Unite.
Emerson a cumpărat o casă în Concord, Massachusetts, unde a locuit din 1835 și până la moarte, în 1882. În prezent este deschisă publicului, drept casă memorială. În scurt timp de la venirea sa în acel oraș, a devenit unul dintre cetățenii de vază ai orașului. Tot aici s-a căsătorit cu Lydia Jackson, a doua sa soție. El i se adresa „Lydian” și ea i se adresa „Mr. Emerson” („Domnule Emerson”). Copiii lor se numeau: Waldo, Ellen, Edith, și Edward Waldo Emerson. Ellen, la sugestia celei de a doua soții, a fost numită după prima soție a lui Emerson, pentru care nutrise o mare iubire.
Tot în acest an 1835, Emerson împreună cu alți intelectuali ce împărtășeau aceeași viziune, a fondat „Clubul Transcendental”, care a servit drept centru operativ al mișcării, formulându-și pentru prima dată filozofia transcendentalistă în eseul său „Nature” („Natura”), în 1836.
În 1838 a fost invitat la Harvard Divinity School pentru a ține un discurs absolvenților, discurs care a rămas în istorie drept „Divinity School Address”. Remarcile sale au reușit să-i înfurie pe reprezentanții instituției de învățământ, ca și pe comunitatea protestantă, deoarece a negat divinitatea lui Iisus Hristos, considerându-l doar un om deosebit. Din această cauză a fost acuzat de ateism și de otrăvire a minții tinerilor. În ciuda mugetului stârnit de critici, Emerson nu a declarat nimic în favoarea sa, lăsându-i pe alții să îl apere. Au trecut treizeci de ani până ca Emerson să fie invitat din nou pentru a vorbi la Harvard, iar către mijlocul anilor ’80 din secolul al XIX-lea, ideile sale deveniseră deja doctrină unitariană, prin doctrină înțelegându-se teza fundamentală a unei religii, obligatorie pentru adepții ei, și care nu poate fi supusă criticii, iar prin confesiune unitară, am mai spus la începutul eseului, se înțelege confesiunea creștină care neagă dogma trinității, nerecunoscând decât o persoană în Dumnezeu.
La începutul anului 1842, băiatul cel mare al lui Emerson, Waldo, a murit de scarlatină. Emerson și-a exprimat durerea în două din operele sale principale: poemul „Threnody” (Elegie) și eseul „Experience” (Trăire). În același an s-a născut viitorul psiholog și filozof american, considerat părintele psihologiei americane, William James, și Emerson i-a fost naș.
Emerson s-a împrietenit cu scriitorul Nathaniel Hawthorne și cu filozoful, scriitorul Henry David Thoreau, de multe ori plimbându-se cu ei prin Concord. Pe Thoreau l-a încurajat la începutul carierei acestuia. Terenul pe care Thoreau și-a construit cabana de lângă eleșteul Walden îi aparținea lui Emerson. Pe timpul în care Thoreau a trăit la Walden, Emerson i-a asigurat mâncarea, în schimbul unor sarcini ușoare. După ce Thoreau a părăsit Walden, a fost găzduit în casa lui Emerson, pe când acesta era plecat să conferențieze în diferite orașe. Legătura strânsă dintre cei doi s-a rupt după ce Emerson l-a sfătuit să-și publice prima carte „A Week on the Concord and Merrimack Rivers” (O săptămână pe râurile Concord și Merrimack) și i l-a recomandat pe impresarul său. Acesta l-a obligat pe Thoreau să împartă în mod egal cu el costurile și pierderile publicării. Cartea nu s-a bucurat de succes și Thoreau s-a văzut înglodat în datorii. Până la urmă, cei doi aveau să se împace parțial, cu toate că Thoreau l-a acuzat pe Emerson că a deviat de la filozofia sa inițială, în timp ce Emerson a început să-l considere pe Thoreau un mizantrop.
Emerson a căpătat reputația de scriitor greoi și abstract care, totuși, atrăgea un număr mare de oameni la discursurile sale. La baza scrierilor erau observațiile notate de Emerson în jurnalele pe care a început să le completeze de când era student la Harvard și care aveau și un index. Emerson se reîntorcea la jurnale, ele fiind sursa de idei și experiențe, alegea pasaje relevante, pe care le îmbina și le închega în conferințele sale concentrate. Pentru redactarea eseurilor și predicilor sale, își revizuia textele, șlefuia conferințele.
Emerson a fost considerat unul dintre marii oratori ai epocii sale, un om care putea cuceri masele cu vocea sa adâncă, cu entuziasmul său și cu respectul egalitar pentru audienți. Faptul că a militat pentru abolirea sclaviei avea i-a atras antipatia unora. Totuși, a continuat să susțină în mod radical abolirea sclaviei, la început mai estompat, ca apoi să-și intensifice tonul. Datorită individualismului său, a refuzat să facă parte din vreo organizație. A susținut mereu că nu vrea adepți, vrea doar să-l redea pe om sie însuși, ca un individ autonom. Rugat, către sfârșitul vieții, să-și rezume activitatea, Emerson a declarat că principalul scop al doctrinei sale rămâne „infinitatea omului intim”.
Conform jurnalului său, Emerson citea în 1845 din „Bhagavad Gita” – „Cântarea lui Dumnezeu”, un text vechi epic sanscrit, și din cartea lui Henry Thomas Colebrooke – „Eseuri despre Vede”. El a fost puternic influențat de „Vede”, o culegere de texte originare din Vechea Indie, cele mai vechi scripturi ale hinduismului. În prezent, textele vedice sunt venerate de hindușii din întreaga lume. Versurile lor sunt recitate în cadrul rugăciunilor și slujbelor religioase.
Mare parte din scrierile lui Emerson lasă o umbră de nondualism. (În spiritualitate, nondualismul, numit și non-dualitate, înseamnă „unul nedivizat”.) Exemplul cel mai clar se regăsește în eseul său „The Over-soul” (Supra-sufletul): „Trăim în succesiune, în diviziune, în părți, în particule. În același timp în om este sufletul întregului; tăcerea înțeleaptă; frumusețea universală, cu care fiecare parte și fiecare particulă este relaționată, eternul UNU. Și această putere profundă în care trăim și a cărei beatitudine ne este accesibilă, nu este doar auto-suficientă și perfectă la orice oră, ci actul perceperii și obiectul perceput, spectatorul și spectacolul, subiectul și obiectul, sunt una. Noi vedem lumea bucată cu bucată, luna, soarele, animalul, copacul; dar întregul, din care acestea sunt părți strălucitoare, este sufletul”.
Emerson a fost influențat încă de la începutul activității sale literare, de eseurile scriitorului francez Montaigne. Se presupune că din acele scrieri a preluat stilul conversațional, subiectiv și pierderea credinței într-un Dumnezeu personal. Și se mai spune că Emerson nu a citit opera lui Kant, transcendentalismul avându-și originile în filozofia acestuia și în idealismul filozofic german în general, dar a citit interpretarea poetului, filozofului englez Samuel Taylor Coleridge, care a pus bazele, alături de prietenul său William Wordsworth, mișcării romantice în Anglia. Această lectură l-ar fi condus spre ideile sale neobișnuite despre Dumnezeu și suflet. O fi adevărat? Cert este că hăul unei noi gândiri apăruse în diverse părți ale lumii, la început întrezărit timid, apoi cu mult curaj și fără a vedea riscul unei lumi alunecând și căzând în acest hău, departe de Dumnezeu, cel care întruchipează moralitatea acestei lumi.
Către sfârșitul vieții, problemele cu memoria deveniseră jenante pentru Emerson, astfel încât și-a încetat aparițiile publice. A murit de pneumonie în 1882 și a fost înmormântat în cimitirul Sleepy Hollow, din Concord.
Lucrările sale:
Discursuri:„The American Scholar” (Academicianul american)1837 și „The Divinity School Address” (Discursul școlii Divinității) 1838 .
„Essays – First Series” (Eseuri – Prima serie) 1841; „Essays – Second Series (Eseuri – A doua serie) 1844”; „Poeme” 1847; „Nature, Addresses and Lectures” (Natură, discursuri și prelegeri) 1849; „Representative Men” (Bărbați reprezentativi) 1850; „English Traits” (Trăsături englezești) 1856; „The Conduct of Life” (Conduita vieții) 1860; „English features” (Caracteristici englezești) 1865; „May-Day and Other Pieces”(Ziua de Mai și alte piese) 1867; „Society and Solitude” (Societate și singurătate) 1870; „Natural History of the Intellect: the last lectures of Ralph Waldo Emerson” (Istoria naturală a intelectului: ultimele prelegeri ale lui Ralph Waldo Emerson 1871; „Letters and Social Aims” (Scrisori și obiective sociale) 1875.
Eseuri individuale: „Nature”(Natura) 1836; „Self-Reliance” (Încrederea în sine) 1841; „Compensation” (Compensația); The Over-Soul (Supra-sufletul); „Circles” (Cercuri); „Poet” (Poetul); „The experience” (Experiența) 1842; „Montaigne or the skeptic” (Montaigne sau scepticul); „Napoleon”; „Power” (Putere); „Policy” (Politica); „Fate” (Soarta) 1860; Saadi in Atlantic Monthly” (Saadi în Atlantic Monthly) 1864; „New England Reformers” (Reformatorii din New England).
Scrisori: „Letter to Martin Van Buren”; „The Correspondence of Thomas Carlyle and Ralph Waldo Emerson” 1834-72.
Publicarea primului său eseu „Natura”, în 1836, este considerat momentul decisiv în transformarea transcendentalismului într-o mișcare culturală importantă. Transcendentalismul, de fapt, își avea originile în filozofia transcendentală a lui Kant și în idealismul filozofic german în general, pe care transcendentaliștii americani nu-l cunoșteau în mod direct, și se bazau pe scrierile lui Thomas Carlyle, Samuel Taylor Coleridge și a altor critici francezi și englezi. În schimb, cunoșteau în profunzime operele romanticilor englezi, iar transcendentalismul american, din această cauză este considerat de unii a fi o formă de romantism târziu. Emerson a scris în eseul său „Academicianul american”: „Vom merge pe propriile picioare; vom munci cu propriile mâini; vom exprima cu propriile noastre cuvinte ceea ce vom gândi… O națiune de indivizi va exista pentru prima dată, deoarece fiecare se consideră inspirat de Sufletul Divin ce îi inspiră pe toți oamenii.” Emerson și-a încheiat eseul clamând o revoluție în conștiința umană, inspirată de noua filozofie idealistă: „Astfel, vom ajunge să privim lumea cu alți ochi. Ea va răspunde veșnicei întrebări a intelectului: – Ce este adevărul? și a simțirii – Ce este binele? prin cedarea în fața Voinței educate. (…) Construiți, așadar, propria voastră lume. Odată ce veți începe să vă trăiți viața în conformitate cu idea pură din mințile voastre, idea se va dezvolta până la atingerea proporțiilor ei imense. O revoluție corespondentă va avea loc și în spirit”.
Conceptul său de „Over-Soul” din eseul respectiv le-a permis transcendentaliștilor să nu ia în considerare autoritatea externă și să se bazeze pe experiența directă. De altfel, aforismul „cunoaște-te pe tine însuți” a avut o varietate de semnificații de-a lungul timpului, însemnând, printre altele și îndemnul de „a-ți cunoaște măsura”. Scopurile practice ale transcendentaliștilor au fost variate; câțiva din grup erau adepții schimbărilor sociale utopice; Amos Bronson, profesor și scriitor american, s-a alăturat mișcării socialiste incipiente, în timp ce alții aveau proiecte exclusiv individualiste și idealiste, cum era Emerson. Într-o conferință a sa din 1842, Emerson a sugerat că scopul de a atinge o viziune pur transcendentalistă a vieții era imposibil de realizat în practică. Scriitorul american Nathaniel Hawthorne a scris un roman, „The Blithedale Romance”, în care a satirizat mișcarea, pornind de la experiențele trăite la o fermă, unde pentru scurt timp a trăit o comunitate care se ghida după principiile transcendentaliste.
În 1841 Emerson a publicat a doua sa carte de Eseuri care a inclus faimosul eseu „Încrederea în sine”. Mătușa sa l-a numit „ciudat amestec de ateism și falsă independență” dar, a obținut recenzii favorabile la Londra și Paris. Această carte a stat la baza faimei sale internaționale.
Între anii 1847 și 1848 a făcut turneul Insulelor Britanice și a vizitat Parisul. Anglia era o națiune îngrijorată, preocupată de propria sa stabilitate, în timp ce se producea erupția Europei continentale în revoluția politică din 1848, în Paris. Emerson era un turist voind să înțeleagă noua Britanie care se ridica ca cea mai mare putere comercială și industrială a lumii și dorea, de asemenea, să înțeleagă cum această națiune ar putea oferi o perspectivă asupra Americii. În interludiul său de trei săptămâni din primăvara anului 1848, asistând și la baricadă, atmosfera politică tensionată i-a ținut gândul fixat asupra Americii divizate, angoasată, la care avea să se întoarcă. Când a văzut cioturile de copaci care fuseseră tăiați pentru a forma baricade în revoltele din Paris, oprindu-se pe Champ de Mars în mijlocul serbărilor de masă pentru concordie, pace și muncă, a scris în jurnalul său: „La sfârșitul anului vom ține cont și vom vedea dacă Revoluția a meritat copacii”. Gândurile, întrebările se află în cartea sa „Trăsături englezești” 1856, în care combină aspectele descriptive ale narațiunii de călătorie cu analiza socială îndreptată în cele din urmă către perspectivele avansării americane. El a recunoscut că viitorul Americii va fi determinat de modul în care aceasta va răspunde crizei sclaviei.
Filosofia lui Emerson se caracterizează prin dependența de intuiție ca singura modalitate de a înțelege realitatea. Credincios în „suficiența divină a individului”, Emerson era un optimist constant. Refuzul său de a acorda existență răului i-a făcut pe unii să se îndoiască de judecata sa. Credințele lui, totuși, au o importanță în istoria culturii americane.
În cartea „Academicianul American” 1837, Emerson susține că educația cărturarului se face prin natură, cărți și acțiune. Natura este de primă importanță. Varietatea naturii ascunde legile subiacente care sunt în același timp legi ale minții umane: „preceptul antic – Cunoaște-te pe tine însuți – și preceptul modern – Studiază natura – devin în sfârșit o maximă”. Cărțile, a doua componentă a educației cărturarului, ne oferă influența trecutului. Relația adecvată cu cărțile nu este cea a „viermelui de carte” ci, cea a cititorului „creativ” care folosește cărțile ca stimul pentru a-și atinge „propria viziune asupra principiilor”. Folosite bine, cărțile „inspiră sufletul activ”. Cărțile mărețe sunt simple înregistrări ale unei astfel de inspirații și valoarea lor derivă doar din ele, susține Emerson, din rolul lor de a inspira sau de a înregistra unele de stări ale sufletului. „Sfârșitul” pe care Emerson îl găsește în natură nu este o colecție vastă de cărți, ci, așa cum spune el în „Poetul”: „producția de noi indivizi, sau trecerea sufletului în forme superioare”. A treia componentă a educației cărturarului este acțiunea. Fără ea, gândul „nu se poate coace niciodată în adevăr”. Acțiunea este procesul prin care ceea ce nu este complet format trece în conștiința expresivă. Viața este „dicționarul” cărturarului, sursa pentru ceea ce are de spus: „Știu atât de mult cât am trăit”. Adevăratul cărturar vorbește din experiența sa, nu din imitația altora; cuvintele, așa cum spune Emerson, „sunt încărcate de viață …”. Educația cărturarului în experiența originală și exprimarea de sine este adecvată, potrivit lui Emerson, nu numai pentru o clasă mică de oameni, ci pentru toată lumea. Scopul său este crearea unei națiuni democratice. „Numai când vom învăța să umblăm pe propriile noastre picioare și să ne supunem propriilor minți”, susține el, o națiune va exista pentru prima dată”.
Emerson a revenit la tema educației mai târziu, în cartea sa „Conduita vieții” 1860, în care predomină încrederea în sine, vorbind despre respect. „Secretul educației, afirmă el, constă în respectarea elevului”. Nu profesorul să aleagă ce va ști și ce va face elevul, ci elevul să descopere „propriul său secret”. Prin urmare, profesorul trebuie să „aștepte și să vadă noul produs al Naturii”, îndrumând și disciplinând când este cazul – nu cu scopul de a încuraja repetarea sau imitarea, ci cu acela de a găsi noua putere care este darul fiecărui copil pentru lume. Scopul educației este să „păstreze” natura copilului și să-l înarmeze cu cunoștințe chiar în direcția în care se îndreaptă”. Acest obiectiv este sacrificat în educația de masă, avertizează Emerson. „În loc să educăm „mase”, trebuie să educăm „cu respect, unul câte unul”, cu atitudinea că întreaga lume este necesară pentru școlarizarea fiecărui elev”.
Pentru Emerson este important „procesul” ca atare, „permanența este doar un cuvânt de grade”. Chiar dacă vorbește despre „Ființă”, Emerson o reprezintă nu ca pe un „zid” stabil, ci ca pe o serie de „oceane interminabile”. Această poziție metafizică are conotații epistemologice: că nu există o explicație finală a vreunui fapt și că „fiecare lege va fi încorporată în unele legi mai generale, pentru a se dezvălui”. Procesul este baza succesiunii stărilor de spirit pe care Emerson le descrie în „Experiența” 1842.
Unele dintre cele mai izbitoare idei ale lui Emerson despre moralitate și adevăr rezultă din metafizica procesului său: nu există virtuți finale sau eterne, toate fiind „inițiale”; adevărul este o chestiune de a întrevedea, neavând puncte de vedere constante. „Avem de ales, scrie Emerson, între adevăr și odihnă, dar nu le putem avea pe amândouă. Adevărul proaspăt, ca și gândurile de geniu, vin întotdeauna ca o surpriză”, pe care Emerson o numește „noutatea”. Prin urmare, el caută o anumită experiență scurtă, care să te surprindă pe autostradă sau în piață, într-un anumit loc, la un moment dat. Aceasta este o experiență care nu poate fi repetată prin simpla întoarcere la locul sau obiectul respectiv, precum în cazul unui tablou. O mare dezamăgire a vieții, constată Emerson, este că se pot „vedea” anumite imagini o singură dată și că poveștile și oamenii care îți umplu o zi sau o oră cu plăcere și perspicacitate, nu sunt capabile să repete spectacolul.
Viziunea de bază a lui Emerson asupra religiei, bazată pe proces, este că Dumnezeu poate fi găsit numai în prezent: „Dumnezeu este, nu a fost”. În contrast, ceea ce Emerson numește „creștinism istoric”, se desfășoară „ca și cum Dumnezeu ar fi murit”. Chiar și istoria, care vorbește despre trecut, are adevărata sa utilizare ca slujitor al prezentului, susține Emerson.
Opiniile lui Emerson despre moralitate sunt împletite cu metafizica sa, a procesului, și cu perfecționismul său, ideea sa că viața are scopul de a trece în „forme superioare”. Scopul rămâne, dar formele vieții umane, inclusiv virtuțile, sunt toate „inițiale”. Cuvântul „inițial” sugerează verbul „a iniția” și o interpretare a afirmației lui Emerson conform căreia „toate virtuțile sunt inițiale” este că virtuțile inițiază forme de viață în curs de dezvoltare istorică. Emerson are un sentiment al moralității care se dezvoltă istoric, în ideea, mai radicală și sceptică, că virtuțile noastre trebuie adeseori abandonate decât dezvoltate. „Teroarea reformei”, scrie el, „este descoperirea că trebuie să aruncăm virtuțile noastre sau ceea ce am considerat întotdeauna astfel, în aceeași groapă care ne-a mistuit viciile mai grele”. Expresia calificativă „sau ceea ce am considerat întotdeauna astfel” înseamnă că Emerson nu îmbrățișează un relativism ușor, potrivit căruia ceea ce este considerat a fi o virtute în orice moment trebuie să fie de fapt o virtute. Cu toate acestea, el aruncă o suspiciune asupra tuturor modurilor stabilite de gândire și acționare. Punctul de vedere adecvat din care să analizeze virtuțile este „noul moment” – ceea ce el numește, în altă parte, „adevăr”, mai degrabă decât odihnă – în care ceea ce părea important odată poate părea „banal” sau „zadarnic”. Din această perspectivă virtuțile nu dispar, dar ele pot fi modificate și rearanjate fundamental.
Cu toate că Emerson nu este în măsură să expună un sistem de moralitate, el delimitează totuși de-a lungul operei sale un set de virtuți și eroi și un set corespunzător de vicii și ticăloșii. În „Cercuri” viciile sunt „forme ale bătrâneții”, iar tineretul e cel „receptiv, aspirant”. „Încrederea în sine” condamnă virtuțile care sunt cu adevărat „penitențe” și filantropia aboliționiștilor care manifestă o „iubire” idealizată pentru cei îndepărtați, dar care sunt plini de ură pentru cei din apropiere.
Conformitatea este viciul emersonian principal, opusul sau „aversiunea” virtuții „încrederii în sine”. Ne conformăm atunci când acordăm respect neînvins îmbrăcămintei și altor simboluri ale statutului, atunci când arătăm „fața prostească a laudelor” sau „zâmbetul forțat pe care îl îmbrăcăm într-o companie în care nu ne simțim în largul nostru ca răspuns la conversație”. Emerson critică conformitatea noastră chiar și cu propriile noastre acțiuni din trecut – atunci când acestea nu se mai potrivesc nevoilor sau aspirațiilor prezentului.
Și totuși, cum răspunde Emerson, într-un poem intitulat „Ce este succesul?”, acestei întrebării: „Să râzi des și mult; / Pentru a câștiga respectul oamenilor inteligenți / și afecțiunea copiilor; / Pentru a câștiga aprecierea criticilor cinstiți / și să suporți trădarea falșilor prieteni; / să apreciezi frumusețea; / să găsești tot ce este mai bun în ceilalți; / Pentru a părăsi lumea un pic mai bine…”. Nu este aici acceptată concordanța, pentru liniștirea și binele omului? Nu intuim aici o flexibilitate necesară spiritului?
Dacă Emerson critică o mare parte din viața umană, el dedică totuși cea mai mare atenție virtuților, principala fiind „încrederea în sine”. Fraza conotează originalitate și spontaneitate. Deși dezvoltă o serie de analize și imagini de încredere în sine, Emerson totuși este în dezacord cu propria utilizare a conceptului. „A vorbi de încredere”, scrie el, „este un mod de vorbire slab” și recomandă a se vorbi mai degrabă despre ceea ce funcționează și este. „Încrederea în sine” poate fi considerată ca un sine deja format pe care ne putem baza. „Sinele” pe care trebuie să ne „bazăm” este, în schimb, sinele original pe care îl aflăm în procesul de creare. Un astfel de sine, pentru a folosi o frază din Ecce Homo a lui Nietzsche, „devine ceea ce este”.
Persoana care se bazează pe sine și își „publică” rezultatele, mai întâi trebuie să învețe să detecteze acea scânteie de originalitate sau geniu care este darul special pentru lume. Cu toate acestea, nu este un cadou disponibil la cerere, iar o sarcină majoră a vieții este să combine geniul cu expresia sa. „Omul”, afirmă Emerson, „este doar jumătate din el însuși, cealaltă jumătate este expresia lui”. „Există tineri de geniu, se plânge Emerson în „Experiență”, care promit „o lume nouă”, dar nu o realizează niciodată: nu reușesc să găsească focalizarea geniului lor „în orizontul real al vieții umane”. Marii „bărbați reprezentativi” pe care Emerson îi identifică sunt marcați de influența lor asupra lumii. Numele lor: Platon, Moise, Iisus, Luther, Copernic, chiar și Napoleon.
Deși încrederea în sine este centrală, nu este singura virtute emersoniană. Emerson mai laudă un fel de încredere prin practicarea unui „scepticism înțelept”. Există momente, susține el, când trebuie să ne lăsăm și să ne încredem în natura universului: „Precum călătorul care și-a pierdut calea, își aruncă frâiele pe gâtul calului și se încrede în instinctul animalului pentru a-și găsi drum, așa trebuie să facem și cu animalul divin care ne poartă prin această lume”. Dar lumea fluxului și a dovezilor conflictuale necesită, de asemenea, un fel de flexibilitate epistemologică și practică pe care Emerson o numește „scepticism înțelept”. Scepticul său reprezentativ de acest fel este Michel de Montaigne, descris în „Bărbați reprezentativi” 1850, și care nu este un necredincios, ci un om cu un puternic simț al sinelui, înrădăcinat în pământ și în viața comună, a cărui căutare este cunoașterea. El dorește „o vedere apropiată a celui mai bun joc și a jucătorilor șefi; ce este mai bun pe planetă; artă și natură, locuri și evenimente; dar în principal bărbați”. El știe că viața este ca o furtună, periculoasă și nesigură, motiv pentru care necesită o navă flexibilă „potrivită formei omului”.
„În „Discursul Școlii Divinității” 1838, Emerson a făcut o critică profundă a creștinismului; ticălosul este predicatorul „spectral” ale cărui predici nu oferă niciun indiciu că a trăit vreodată. Dacă singurul lucru din lumea valorii este sufletul activ, atunci instituțiile religioase, nu mai puțin decât instituțiile de învățământ, trebuie judecate după acest standard. Emerson constata că creștinismul murea mai degrabă decât activa spiritul, la acea vreme. „Este o „monarhie orientală a creștinismului” în care Iisus, inițial „prietenul omului”, este făcut dușman și asupritor al omului. Un creștinism fidel vieții și învățăturilor lui Iisus ar trebui să inspire „sentimentului religios” o viziune plină de bucurie care este mai curând să se găsească în „pășuni” sau „într-o barcă în iaz” decât într-o biserică”. Cu toate acestea, Emerson consideră că este o nenorocire pentru o națiune să sufere „pierderea închinării”; prin urmare, el solicită absolvenților Școlii Divinității să inspire o nouă viață în vechile forme ale religiei lor, să fie prieteni și exemplare pentru enoriașii lor și să-și amintească „că toți oamenii au gânduri sublime; că toți oamenii apreciază puținele ore reale de viață; că le place să fie auziți; le place să fie prinși în viziunea principiilor”.
Puterea este o temă în scrierile timpurii ale lui Emerson, dar devine deosebit de proeminentă în eseuri precum „Experiență”, „Montaigne sau scepticul” „Napoleon” și „Putere”. Puterea este legată de acțiune în „Academicianul american”, unde Emerson susține că „un adevărat cărturar râșnește orice oportunitate de acțiune trecută ca o pierdere de putere”. Este, de asemenea, un subiect al „Încrederii în sine”, unde Emerson scrie despre fiecare persoană că „puterea care locuiește în el este nouă în natură”. „Oamenii slabi cred în noroc, cei puternici, în cauză și efect”, mai spunea Emerson. În „Experiența” vorbește despre o viață care „nu este intelectuală sau critică, ci solidă”; iar în „Puterea” sărbătorește dărâmarea lumii care se exprimă grosolan. Puterea de care este interesat Emerson este totuși mai mult artistică și intelectuală decât politică sau militară. Într-un pasaj caracteristic din „Puterea”, el afirmă: „În istorie, marele moment este, atunci când sălbaticul încetează să mai fie un sălbatic, cu toată puterea lui pelasgică (popor pre-elenic). (…) Tot ce este bun în natură și în lume se află în acel moment de tranziție, când sucurile mlăștinoase încă curg din abundență în natură, dar astringența sau aciditatea lor sunt scoase din etică și umanitate. Puterea este în jurul nostru, dar nu poate fi întotdeauna controlată. Este ca „o pasăre care nu cade nicăieri”, sărind permanent din ramură în ramură. Mai mult, de multe ori nu putem spune în momentul în care ne exercităm puterea, că o facem când suntem fericiți, uneori constatăm că s-au realizat multe în vremuri când ne credeam indolenți”. „Lumea face loc persoanei care știe exact unde merge”. Da, dar mai sunt și oameni care pun „bețe în roate” pentru a îngreuna sau zădărnici drumul.
În multe dintre eseurile și adresările sale, Emerson enunță sau măcar se referă la o mare viziune a unității. El vorbește în „Academicianul american” despre o „unitate originală” sau „fântână de putere”, din care fiecare dintre noi este parte. În „Discursul Școlii Divinității” scrie că fiecare dintre noi este „o intrare în adâncurile Rațiunii” și în „Încrederea în sine” – despre „rezoluția tuturor în cel binecuvântat UNUL”. „Supra-sufletul” este cea mai susținută discuție a lui Emerson despre „UNUL”, dar nici măcar acolo nu se ferește de conflictul aparent dintre realitatea procesului și realitatea unei unități metafizice ultime. Cum pot fi reconciliate viziunea succesiunii și viziunea unității? Emerson nu ajunge niciodată la un răspuns clar sau final. O soluție pe care amândouă o sugerează și o resping este un idealism lipsit de ambiguități, potrivit căruia un „Unul” sau „Oversoul” atemporal este singura realitate, iar orice altceva este iluzie. El sugerează acest lucru, de exemplu, în numeroasele locuri în care vorbește despre trezirea din visele sau coșmarurile noastre, trezirea ca un proces sau o succesiune: o „creștere” sau „mișcare a sufletului”.
Emerson și-a diminuat viziunile de unitate, pe care Stanley Cavell (1926-2018), filozof american, profesor de estetică și teoria generală a valorii la Universitatea Harvard, le-a denumit „epistemologia stărilor sale”. „În „Experiența”, scrie Cavell, dar și în toate scrierile lui Emerson – nu reținem niciodată nimic „drept” sau în sine, ci doar sub un aspect sau dispoziție. Emerson scrie că viața este „un tren de stări de spirit ca un șir de mărgele”, prin care vedem doar ceea ce stă în centrul fiecărei mărgele. Mărgelele includ temperamentele noastre, stările noastre în schimbare și „Domnii Vieții” care guvernează toată experiența umană: Succesiunea, Suprafața, Visul, Realitatea și Surpriza. Marile viziuni ale unității sunt, deci, simple aspecte sub care privim lumea?”
Cea mai directă încercare a lui Emerson de a concilia succesiunea și unitatea are loc în ultimul eseu din seria a doua de Eseuri, intitulat „Nominalist și realist” (Nominalism fiind o doctrină în filosofia scolastică medievală care susținea că numai lucrurile individuale au existență reală, în timp ce noțiunile generale sunt simple cuvinte, nume ale acestor lucruri). Acolo el vorbește despre orice propoziție care poate fi afirmată sau respinsă și la fel ca în „Experiența”, Emerson ne lasă sub influența dispozițiilor. „Sunt întotdeauna nesincer”, concluzionează el sceptic, „întotdeauna știind că există alte dispoziții”. Dar adoptă, precum și descrie succesiunea stărilor de spirit, și termină „Nominalist și Realist” cu „sentimentul că totul este încă nespus”.
Emerson evită în mod obișnuit acuzațiile de inconsecvență. El spune că lumea este un proces fundamental și o unitate fundamentală; că rezistă impunerii voinței noastre și că, curge cu puterea imaginației noastre; călătoria este bună pentru noi deoarece se adaugă la experiența noastră, dar nu ne face bine deoarece ne trezim în noul loc doar pentru a găsi același „eu trist” pe care credeam că l-am lăsat în urmă.
Este greu pentru un cititor atent să nu simtă că există diferențe importante între Emerson timpuriu și cel târziu. De exemplu, între „Natura plină de viață” (1836) și sfârșitul obosit al „Experienței” (1844); între autorul expansiv al „Încrederii în sine” 1841 și scriitorul împovărat al „Sorții” 1860. Emerson însuși pare să promoveze astfel de diferențe atunci când scrie în „Soarta”: „Odată ce ne-am gândit, puterea pozitivă era tot. Acum aflăm că puterea sau circumstanța negativă este jumătate”. Este „Soarta” înregistrarea unei lecții pe care Emerson nu o absorbise în scrierile sale timpurii, referitoare la multiplele moduri în care circumstanțele asupra cărora nu avem control – plăgi, uragane, temperament, sexualitate, bătrânețe – constrâng autosuficiența sau dezvoltarea?, se întreabă filozoful comentator. Cred că putem răspunde: Posibil!
„Experiența” este un eseu de tranziție cheie. „Unde ne găsim?” este întrebarea cu care începe. Răspunsul nu este unul fericit, pentru că Emerson constată că ocupăm un loc de dislocare și obscuritate, unde „somnul stăruie toată viața în jurul ochilor noștri, așa cum noaptea planează toată ziua în ramurile bradului”. Sunt multe dispoziții ale lui în această lucrare. Are momente de iluminare și consideră că există „o călătorie ideală mereu cu noi”, oferă sfaturi înțelepte despre „patinarea pe suprafețele vieții” și limitarea existenței noastre la „lumea mijlocie”. Dar, chiar și finalul său optimist are loc într-un cadru de „înfrângere” substanțială: „Din nou sus, inimă bătrână!” afirmă o voce oarecum fixată în ultima propoziție a eseului. Cu toate acestea, eseul se încheie cu speranță și încredere subiacentă: „Adevărata poveste pe care lumea o realizează, va fi transformarea geniului în putere practică”. Vechea lui obsesie.
În ciuda diferențelor importante în ton și accent, evaluarea lui Emerson asupra stării noastre rămâne aproape aceeași pe tot parcursul scrierii sale. Nu există mai multe acuzații cumplite ale vieții umane obișnuite decât în lucrările timpurii – „Academicianul american”, unde Emerson afirmă că bărbații din lumea pe care o trăia „sunt numiți „masă” și „turmă”. Totuși, în lucrările sale există și o speranță mai însorită pentru posibilitățile umane, ceea ce îi face pe cercetători să aibă creadă că Emerson și contemporanii săi erau pregătiți pentru un mare pas înainte.
Emerson a citit și a învățat mult de la înaintași. A ținut liste de gânditori din domeniul literar, filozofic sau religios în jurnalele sale și a lucrat făcând o clasificare a lor. Lucrările lui Emerson erau bine cunoscute în Statele Unite și Europa la vremea sa. Nietzsche a citit traduceri în germană ale eseurilor lui Emerson, a copiat pasaje din „Istorie” și „Încrederea în sine” în jurnalele sale și a scris despre Eseuri, că: „nu s-a simțit niciodată atât de acasă într-o carte”. Ideile lui Emerson despre eroii „puternici, debordanți”, prietenia ca luptă, educația și renunțarea la control pentru a-i câștiga, pot fi urmărite în scrierile lui Nietzsche. Alte idei emersoniene – despre tranziție, idealul obișnuit și puterea umană au pătruns în scrierile unor pragmatici americani clasici precum William James și John Dewey.
Stanley Cavell a fost intens preocupat de Emerson care i-a fost ca sursă primară pentru scrierea despre „perfecționismul moral”, perfecționismul emersonian fiind orientat spre un sine mai înțelept sau mai bun, care nu este niciodată final, întotdeauna inițial, mereu pe drum. Analiza perfecționismului făcută de Cavell a fost un răspuns dat colegului său John Rawls (1921-2002) – filozof american, profesor de filozofie politică tot la Harvard, autorul lucrării: „A Theory of Justice”, în care se fundamentează doctrinar bazele statului-providență și a liberalismului – , și în care îl condamnă pe Nietzsche (și implicit pe Emerson) pentru afirmația sa, că „omenirea trebuie să lucreze continuu pentru a produce ființe umane mari individuale”. „Perfecționismul”, afirma Rawls, „este negat ca principiu politic”. Cavell i-a răspuns: „concentrarea lui Emerson (și a lui Nietzsche) asupra marelui om nu are nimic de-a face cu un transfer de resurse economice sau putere politică sau cu ideea că există o clasă separată de oameni mari (…) Marele bărbat sau femeie este cerut mai degrabă decât opus democrației: „esențial pentru critica democrației din interior”.
Filozoful, economistul și politicianul român Petre Țuțea (1902-1991) spunea despre conducători, că ei conduc oameni – o parte dintre ei stupizi fiind, alții sceptici, alții pesimiști având conștiința mărginirii, alții lucizi. „Pe aceștia din urmă, conducătorii sunt datori să-i asculte, fiindcă ei simt nedreptatea și suferința și tind spre acel „sine ideal”: Ei sunt nedespărțiți de credința în Dumnezeu, pot conștientiza adevărul existenței. Numai ei sunt în stare să găsească căile binelui lumii, salvarea unei țări, a planetei împinsă pe drumul distrugerii, al nelegiuirii”.
Există bărbați (sau femei) superiori (superioare) și există cei (cele) care se cred superiori (oare), urcați (te) fiind pe un piedestal unde nu-și au locul. Cred că adevărații oameni superiori sunt cei vizați de Divinitate. Cu alte cuvinte, necesari momentului. Emerson are dreptate când spune că „virtuțile nu dispar, dar ele pot fi modificate și rearanjate fundamental”. Mult mai bine ar fi fost să nu fi adăugat acel „fundamental”. Fiindcă, după situația în care se află societatea, valoarea conducătorului poate cere anume calități/virtuți în prim plan, deci ordinea lor poate fi modificată temporar, dar nicidecum fundamental care ar însemna în mod crucial, radical. Virtuțile sunt comorile cerești care nu pier niciodată rămân aceleași virtuți. Dar ce înseamnă virtutea, ca atare? Înseamnă integritate morală; înseamnă om bun. Virtutea creștină înseamnă tăria și statornicia pe calea binelui, în săvârșirea faptelor bune și biruința neîntreruptă asupra răului. Aristotel, filozof al Greciei Antice, considera virtutea „calea de mijloc, mijlocia între două erori, a excesului și a lipsei”. Apostolul Pavel, în scrierile lui care formează o mare parte din Noul Testament, spune că „legea morală firească este legea întipărită de Dumnezeu în inima omului odată cu crearea lui și poate fi descoperită prin lumina firească a minții omenești”, și că, este produsul rațiunii practice, „căci facultatea morală a omului, nu ar fi virtute, dacă nu ar triumfa prin puterea principiului în lupta cu atât de puternicele înclinări contrare”. Immanuel Kant afirma că virtutea e dobândită și nu născută; morala începând odată cu respingerea principiilor care nu pot fi universalizate. Ideea aceasta este exprimată sub forma unui imperativ al eticii, numit de Kant „Imperativ Categoric” (lege morală), un principiu suprem al moralității care se pretinde a fi o poruncă autonomă independentă de orice religie și ideologie, autosuficientă, universală și capabilă să protejeze comportamentul uman: „Acționează în așa fel încât maxima voinței tale să poată servi oricând în același timp ca principiu al unei legiferări generale”.
Totodată reamintesc că un conducător, căruia i se atribuie apelativul de om superior, trebuie să aibă în vedere că întotdeauna, deasupra lui sau în jurul lui se pot afla alți asistați divin. De la ei mai pot veni ideile și energia benefică, pentru înlăturarea invidiei, a urii care-i stăpânește pe mulți, în aceste vremi.
Vavila Popovici – Carolina de Nord
