„Maşina lipsită de viaţă este spirit îngheţat. Numai faptul că este aceasta îi dă ei putere de a-i pune pe oameni în serviciul ei. Dar întrucât ea este “spirit îngheţat” ea este şi dominaţia omului asupra omului, astfel această raţiune tehnică reproduce înrobirea.” – Herbert Marcuse
Herbert Marcuse (1898–1979) a fost un filozof, sociolog și teoretician politic german, unul dintre cei mai importanți membri ai Școlii din Frankfurt sau Institutului de Cercetare Socială (Institute für Sozialforschung) din Frankfurt pe Main, școală înființată în 1922.
În anii 1960, Marcuse a devenit unul dintre cei mai cunoscuți filozofi și teoreticieni sociali din lume. El a fost adesea numit Guru al Noii Stângi (titlu pe care l-a respins). De la sfârșitul anilor 1970 până în anii 1990, popularitatea lui Marcuse a început să scadă, pe măsură ce a fost eclipsat de teoreticienii critici din a doua și a treia generație, postmodernism, liberalismul rawlsian și foștii săi colegi Theodor Adorno și Walter Benjamin. În ultimii ani însă, a existat o nouă creștere a interesului pentru Marcuse.
Herbert Marcuse s-a născut la 19 iulie 1898 la Berlin, Germania. Numele mamei lui a fost Gertrud Kreslawsky, iar al tatălui său, un om de afaceri înstărit – Carl Marcuse. Potrivit lui Marcuse, copilăria i-a fost cea a unui tânăr tipic german din clasa mijlocie superioară, a cărui familie evreiască era bine integrată în societatea germană. A început educația la Gimnaziul Mommsen și a continuat la Gimnaziul Kaiserin-Augusta din Charlottenburg, în perioada 1911-1916, după care Marcuse a fost chemat la serviciul militar. În armată a început educația sa politică, deși ea a fost de scurtă durată. Experiența războiului și a revoluției germane l-a condus pe Marcuse la studierea marxismului, încercând să înțeleagă „dinamica capitalismului și imperialismului, precum și eșecul revoluției germane”. Marcuse dorea, de asemenea, să afle mai multe despre socialism și teoria revoluției, astfel încât să-și înțeleagă propria incapacitate de a se identifica cu oricare dintre partidele majore de stânga din acel moment. În 1918, Marcuse a fost eliberat din serviciul militar. În 1919 a intrat la Universitatea Humboldt din Berlin și a urmat cursuri timp de patru semestre. Apoi a studiat la Berlin, la Frankfurt, și în cele din urmă la Freiburg pentru a se concentra pe literatura germană și pentru a urma cursuri de filozofie, politică și economie. A obținut titlul de doctor cu teza intitulată „The German Artist-Novel”, care a fost acceptată în 1922. S-a întors la Berlin, unde tatăl său i-a oferit un apartament și o cotă într-o afacere cu ediții și cărți anticare. A lucrat în principal ca cercetător de catalog și bibliograf, și a publicat o bibliografie Schiller în 1925. În 1924 s-a căsătorit cu prima sa soție, Sophie. A fost căsătorit de trei ori. Prima lui soție a fost matematician Sophie Wertheim (1901–1951), cu care a avut un fiu, Peter (născut în 1928). A doua căsătorie a fost cu Inge Neumann (1910–1973), văduva prietenului său apropiat Franz Neumann (1900–1954). Cea de-a treia soție a fost Erica Sherover (1938–1988), fostă absolventă, cu patruzeci de ani mai tânără, cu care s-a căsătorit în 1976. Fiul său Peter Marcuse este profesor emerit al planificării urbane la Universitatea Columbia. Nepoata lui este romancieră, nepotul este profesor de istorie. Pe când se afla la Berlin, Marcuse a început să citească, cu un prieten, noua publicație a lui Martin Heidegger „Ființă și timp”. Deși Marcuse era deja student la filozofie, interesul său pentru filozofie rămăsese pe locul doi, după interesul pentru literatura germană. Emoția însă, cauzată de „Ființă și timp” l-ar fi condus pe Marcuse la un angajament serios de-a lungul vieții cu filozofia. Această trecere de la o preocupare principală pentru artă la o implicare mai profundă în filozofie sugerează că Marcuse a fost cam sceptic cu privire la puterea artei ca „sursă cognitivă de cunoaștere și ca instrument de eliberare personală și schimbare socială”. Impactul lui Heidegger a fost atât de mare, încât Marcuse s-a întors la Freiburg în 1928 pentru a studia filozofia cu Heidegger și Edmund Husserl. Între 1928 și 1932 a încercat să dezvolte ceea ce era numit marxism heideggerian sau fenomenologic. Acest proiect a fost răspunsul lui Marcuse la ceea ce s-a numit „criza marxismului”.
În timp ce se afla la Freiburg, Marcuse a lucrat ca asistent al lui Heidegger și a început să lucreze la a doua sa disertație „Ontologia lui Hegel și teoria istoricității”. Deși această disertație nu a fost niciodată aprobată de Heidegger (și, potrivit lui Marcuse, poate nu a fost citită), a fost publicată în 1932. În acest an Marcuse și Heidegger s-au despărțit din cauza interesului în curs de dezvoltare al acestuia din urmă pentru național-socialism, deși Heidegger nu s-a alăturat oficial Partidului Nazist până în 1933. Pe măsură ce naziștii au urcat la putere și antisemitismul a început să se răspândească, lui Marcuse i-a devenit clar că el nu va fi niciodată capabil să se califice pentru un post de profesor sub regimul nazist. Având în vedere situația în care se afla, a început să se intereseze de angajarea la Institutul de Cercetări Sociale din Frankfurt. După un interviu, o scrisoare de sprijin de la Edmund Husserl și un cuvânt de sprijin de la un membru al Institutului (Leo Lowenthal), Marcuse a fost angajat.
Datorită activității naziste, nu a lucrat în realitate niciodată la Frankfurt. Anticipând preluarea fascistă, Institutul și-a depus dotarea în Olanda; o filială fiind înființată la Geneva, unde Marcuse și-a început munca în cadrul acestui Institut. El a mers la Paris pentru o scurtă perioadă de timp și apoi, în sfârșit, în 1934, la New York. Deși majoritatea colegilor săi s-au întors în Germania după al Doilea Război Mondial, Marcuse a rămas în Statele Unite. Din 1934 și până în 1942 a lucrat la filiala Institutului de la Universitatea Columbia. În 1942 s-a mutat la Washington D.C. și a lucrat mai întâi la Biroul pentru Informații de Război și apoi la Biroul pentru Servicii Strategice. Mai târziu, Marcuse a predat la Universitatea Brandeis și apoi la Universitatea din California, San Diego. A devenit cetățean al Statelor Unite în 1940 și a rămas în Statele Unite pană la moartea sa în 1979, moarte cauzată de un accident vascular cerebral.
Suporturile vieții literare, filozofice și politice a lui Marcuse sunt lucrări de estetică: În 1922 – „The German Artist-Novel” și în 1978, cu un an înainte de moartea sa – „Dimensiunea estetică: spre o critică a esteticii marxiste”. Între aceste două lucrări mai sunt câteva lucrări mai mici despre estetică. Totuși, chiar și lucrările care nu se ocupă direct de estetică mai conțin întrucâtva o dimensiune estetică. Lucrările cheie despre estetică au fost scrise în momente diferite și ele dezvăluie punctul general al teoriei estetice a lui Marcuse.
În timp ce se afla la acel Institut de Cercetări Sociale – mai cunoscut astăzi sub numele de Școala de la Frankfurt și care a avut un impact enorm asupra filozofiei, precum și asupra teoriei sociale și politice în Statele Unite și în întreaga lume – Marcuse a publicat mai multe lucrări despre Marx, în care a renunțat la concentrarea marxistă asupra muncii și luptei de clasă, și a dezvoltat controversata filozofie a teoriei critice. Teoria critică este definită ca „o abordare filosofică a culturii, și în special a literaturii, care încearcă să se confrunte cu forțele și structurile sociale, istorice și ideologice care o produc și o constrâng”. În practică, teoria critică este analiza superficială a politicii, istoriei, artei și societății prin prisma dinamicii puterii: Cei care sunt asupriți sunt „buni” și cei care sunt asupritori sunt „răi”.
Într-un articol publicat este descrisă teoria critică, în modul următor: „Prin identificarea efectelor distorsionante pe care puterea le-a avut asupra credințelor și valorilor societății, fondatorii teoriei critice au crezut că pot realiza o imagine mai exactă a lumii. Iar când oamenii vedeau lucrurile așa cum erau cu adevărat, se eliberau singuri”. „Teoria, au sugerat ei, servește întotdeauna intereselor anumitor oameni; deoarece este necritică față de putere, servește automat celor puternici, în timp ce teoria critică, pentru că demască aceste interese, servește celor neputincioși”. Marcuse aplică această teorie a criticii în practică, în eseul său din 1965 „Toleranța represivă” – un adevărat exemplu de vorbire dublă – în care susține că libertatea de exprimare și toleranța sunt benefice numai atunci când există în condiții de egalitate absolută. Când există diferențe de putere în joc, care cu siguranță vor exista întotdeauna, atunci exprimarea liberă și toleranța sunt benefice doar celor ajunși puternici. El numește toleranța în condiții de inegalitate „represivă” și susține că aceasta inhibă agenda politică și suprimă pe cei mai puțin puternici. Pentru a argumenta acest lucru, Marcuse solicită o „toleranță eliberatoare” care să-i reprime pe cei puternici și să îi împuternicească pe cei slabi. El a explicat că o toleranță eliberatoare „ar însemna intoleranță împotriva mișcărilor de dreapta și toleranță a mișcărilor de stânga”. Problema este că, „dacă priviți lumea prin lentila ofuscată a conflictului, atunci nu vedeți altceva decât dinamica puterii, iar singura modalitate de a restabili dezechilibrele puterii este folosirea forței”. Aceasta înseamnă, în esență, că cei slabi („stânga”) nu pot face nimic rău deoarece sunt virtuoși, iar cei puternici („dreapta”) sunt asupritori indiferent de ceea ce fac, datorită poziției lor percepute de dominare. Este logica din spatele afirmației lui Marcuse conform căreia „ceea ce este proclamat și practicat astăzi ca toleranță, este în multe dintre cele mai eficiente manifestări ale sale cea care servește cauzei opresiunii”.
Marcuse recunoaște deschis că toleranța sa eliberatoare ar putea părea „aparent nedemocratică”, dar justifică utilizarea „represiunii și îndoctrinării” pentru a avansa agenda unei „majorități subversive”. Cu alte cuvinte, nu ar trebui blocate căile prin care s-ar putea dezvolta o majoritate subversivă și, dacă sunt blocate de represiune organizată și îndoctrinare, redeschiderea lor poate necesita mijloace aparent nedemocratice. Acestea ar include retragerea toleranței la vorbire și adunare de grupuri și mișcări care promovează politici agresive, armament, șovinism, discriminare pe motive de rasă și religie sau care se opun extinderii serviciilor publice, securității sociale, asistenței medicale etc. Mai mult decât atât, restabilirea libertății de gândire poate necesita restricții noi și rigide asupra învățăturilor și practicilor din instituțiile de învățământ care, prin metodele și conceptele lor, servesc la închiderea minții în universul stabilit al discursului și al comportamentului. Devine evident că, dacă cineva este adept al filozofiei marceziene, atunci ar putea justifica cu ușurință folosirea tacticii fasciste în numele luptei împotriva fascismului.
În înțelegerea marcusiană a celor din Antifa (mișcare politică anti-fascistă în Statele Unite ale Americii care cuprinde o gamă diversă de grupuri autonome de extremă stângă care înțeleg să-și atingă obiectivele prin intermediul unor acțiuni atât nonviolente cât și violente, mai degrabă decât prin reforme politice), aceștia trebuie să folosească intoleranța, agresivitatea, constrângerea și intimidarea pentru a subordona – după estimarea lor – societatea capitalistă patriarhală opresivă. Întrucât se află într-un dezavantaj inerent din punct de vedere al puterii, dialogul deschis și dezbaterea nu le pot ajuta. Singurul mod în care pot întoarce tabelele puterii este să folosească forța și amenințările de forță, care sunt complet justificate de scopurile pe care le ating. Este o filozofie răsucită care se manifestă în moduri răsucite, degradabile.
Lucrările lui Marcuse:
-Ontologia lui Hegel și teoria istoricității (1932), scris inițial în germană, în engleză (1987);
-Studiul asupra Autorității și Familie (1936) în limba germană, republicată (1987, 2005) (Marcuse a scris puțin peste 100 de pagini în acest studiu de 900 de pagini); –Motivul și revoluția: Hegel și ascensiunea teoriei sociale (1941); –Eros și civilizație: o anchetă filozofică asupra lui Freud (1955); –Marxismul sovietic: o analiză critică (1958);-Omul unidimensional: studii în ideologia societății industriale avansate (1964); –O critică a toleranței pure (1965)
-Toleranță represivă, cu eseuri suplimentare de Robert Paul Wolff și Barrington Moore Jr.;
-Negații: Eseuri în teoria critică (1968); –Un eseu despre eliberare (1969); -Cinci prelegeri (1969); –Contrarevoluția și Revolta (1972); -Despre problema dialecticii (1976); -Dimensiunea estetică: spre o critică a esteticii marxiste (1978; -Protosocialism și capitalism târziu: spre o sinteză teoretică bazată pe analiza lui Bahro (1980).
Eseuri
-Surse noi pentru fundamentul materialismului istoric, (1932); –Studiu despre autoritate și familie (1936) în germană, republicat 1987, 2005. Marcuse a scris aproximativ 100 de pagini în acest studiu de 900 de pagini; –Caracterul afirmativ al culturii, (1937); –Rațiune și revoluție: Hegel și ascensiunea teoriei sociale (1941); –Unele implicații sociale ale tehnologiei moderne, (1941); –Protosocialism și capitalism târziu: spre o sinteză teoretică bazată pe analiza lui Bahro (1980).
Din tinerețe, Marcuse a avut o dragoste pentru clasicii lumii și ai literaturii germane – în special. De aceea, după serviciul militar și după scurta sa perioadă de angajament politic, Marcuse a revenit la studiile sale literare. Dar, în urma lecturii sale intense despre marxism, studiile lui literare au avut o orientare politică decisivă. Interesul a fost, de data aceasta,pentru funcția revoluționară și transformatoare a artei.
Altfel spus, de la începutul și până la sfârșitul carierei sale literare, Marcuse a căutat spații ale unei conștiințe critice. În „Romanul artistului german” (1922), Marcuse face o distincție între poezia epică și roman. Poezia epică se ocupă de originea și dezvoltarea unui popor și a unei culturi, în timp ce romanul se concentrează mai degrabă pe un sentiment de dor și efort, indică înstrăinarea față de viața socială. Orientarea gândirii în disertația lui Marcuse din 1922 este motivată de întâlnirea sa cu marxismul, cu care va rămâne pe măsură ce proiectul său devine mai mult filozofic. Pe scurt, artistul experimentează un decalaj între ideal și real. Această capacitate de a întreține, cel puțin teoretic, o formă ideală de existență pentru umanitate trăind în același timp în condiții mult mai puțin decât ideale, produce un sentiment de alienare în artist care, devine catalizatorul schimbării sociale. Funcția artei a continuat să rămână o preocupare a lui Marcuse, pe care a dezvoltat-o în continuare, paralel cu psihanaliza și filozofia.
Ca gânditor dialectic, Marcuse a putut să vadă că într-o societate opresivă/represivă forțele de eliberare și forțele de dominație nu se dezvoltă izolat unele de altele. Acest lucru poate fi văzut în aproape toate scrierile lui. Nu înseamnă că nu va exista niciodată un moment în care ființele umane vor fi eliberate de forțele dominației. Adică, dacă un grup individual caută eliberarea, analiza sau critica lor asupra societății trebuie să se împace cu modul în care lucrurile funcționează de fapt în acel moment în societatea respectivă, pentru a vedea dacă este posibilă orice formă de eliberare. După cum a văzut Marcuse, există o formă de ideologie care servește dominației și creează în același timp condițiile pentru eliberare. Arta era aceea care întruchipa potențialul de eliberare și de formare a subiectivității radicale, capabilă să fie preluată de sistemele de dominație și folosită pentru a promova sau menține dominația. Aceasta este tema eseului lui Marcuse din 1937 „Caracterul afirmativ al Culturii”. Cultura este domeniul artei, valorile și idealurile produse de cultură solicită transcenderea realității sociale opresive. Cultura se desparte de ordinea socială. Adică, domeniul social sau civilizația se caracterizează prin muncă, ziua de muncă, domeniul necesității, gândirea operațională etc. Acesta este tărâmul relațiilor materiale și sociale reale, precum și al luptei pentru existență. Domeniul cultural este caracterizat de muncă intelectuală, timp liber, gândire non-operațională și libertate. Libertatea de a gândi și de a reflecta care este posibilă la nivel de cultură, face posibilă construirea de valori și idealuri care reprezintă o provocare pentru ordinea socială. Aceasta este funcția emancipatoare a artei. Totuși, arta însăși nu aduce eliberare; trebuie transpusă în activitate politică, dar ea este importantă pentru că deschide spațiul gândirii care poate produce apoi revoluție. Separarea dintre cultură și societate nu sugerează o fugă de realitatea socială, în schimb, reprezintă un spațiu străin sau critic în cadrul realității sociale. Idealurile produse de cultură trebuie să funcționeze în societate ca idei transformatoare. În „Caracterul afirmativ al culturii” arta devine obiectul contemplării spirituale. Cererea de fericire în lumea reală este abandonată pentru o formă internă de fericire, fericirea sufletului. Prin urmare, cultura burgheză creează un interior al ființei umane în care pot fi realizate cele mai înalte idealuri ale culturii. Această transformare interioară nu necesită o transformare exterioară a lumii reale și a condițiilor sale materiale. Într-o astfel de societate, cultivarea sufletului divin este o parte importantă a educației cuiva. Convingerea că sufletul este mai important decât trupul și nevoile materiale duce la resemnarea politică în măsura în care libertatea devine internă. Prin urmare, sufletul acceptă faptele existenței sale materiale fără a lupta pentru a schimba aceste fapte. Cultura afirmativă cu ideea sa de suflet a folosit arta pentru a șterge subiectivitatea radicală.
În ultima sa carte „Dimensiunea estetică” (1978), Marcuse își continuă încercarea de a salva natura radical transformatoare a artei. El adoptă o poziție polemică împotriva interpretării problematice a funcției artei de către marxiștii ortodocși care susțineau că numai arta proletară poate fi revoluționară. Marcuse încearcă să stabilească potențialul revoluționar al întregii arte prin stabilirea autonomiei artei autentice. El afirmă: „Se pare că arta ca artă exprimă un adevăr, o experiență, o necesitate care, deși nu sunt în domeniul practicii radicale, sunt totuși componente esențiale ale revoluției”. Este experiența pe care arta încearcă să o exprime, pe care Marcuse se va concentra și tocmai aceasta îl separă de marxiștii ortodocși.
Marcuse a văzut posibilități de revoluție în mai multe locuri. Revoltele studențești din anii 1960 au confirmat încă de la început o mare parte din direcția teoriei critice a lui Marcuse. Adică, nevoia de schimbare socială include lupta de clasă, dar nu poate fi redusă la lupta de clasă. Există o multitudine de grupuri sociale în societatea noastră care caută schimbarea socială din diverse motive. Există multiple forme de oprimare și represiune care fac revoluția dezirabilă.
Marxismul ortodox s-a concentrat doar asupra proletariatului, din acest motiv el devine o formă de ideologie și produce o stare de lucruri reificată (concretă). Subiectivitatea indivizilor, propria lor conștiință și inconștientul tind să se dizolve în conștiința de clasă. Astfel, o condiție prealabilă majoră a revoluției este minimizată, și anume, faptul că nevoia de schimbare radicală trebuie să aibă rădăcini în subiectivitatea indivizilor înșiși, în inteligența lor și în pasiunile lor, impulsurile și scopurile lor. Deoarece în marxismul ortodox subiectivitatea radicală este redusă la un singur grup social, proletariatul, Marcuse extinde foarte mult spațiul în care poate apărea subiectivitatea radicală. El susține că „subiectivitatea eliberatoare se constituie în istoria interioară a indivizilor”. Fiecare subiect, diferit de alte subiecte, reprezintă o anumită poziție de subiect. De exemplu; femeie albă, clasa muncitoare, mamă a doi copii, născută în vestul mijlociu, etc. Cu toate acestea, fiecărei trăsături distincte a subiectului individual îi corespunde o poziție structurală. Adică, într-o societate dată, genul, rasa, clasa, nivelul de educație etc. sunt interpretate în anumite moduri. Experiențele și oportunitățile oferite de acestea sunt adesea afectate de subiect și de poziția structurală și produc ceea ce Marcuse numește „istoria interioară a individului”.
Având în vedere că există multe poziții de subiect care sunt poziții de represiune și dezumanizare, subiectivitatea radicală și arta pot proveni din oricare dintre aceste poziții. Clasa economică este doar o poziție structurală dintre multe. Prin urmare, nu numai proletariatul poate fi interesat de schimbarea socială.
Până la începutul secolului al XX-lea, se părea că revoluția proletară prezisă de Marx nu avea să aibă loc. Europa a fost martora mai multor încercări eșuate de revoluție. Revoluția bolșevică din 1917 nu a fost condusă de proletariat, și a produs o altă formă de totalitarism. Marcuse a acceptat fără îndoială critica tranșantă a Rosei Luxemburg (filozof socialist și militantă revoluționară a Partidului Social Democrat din Regatul Poloniei, una din fondatorii Partidului Comunist German) asupra implicațiilor autoritare ale avangardismului lui Lenin. De fapt, majoritatea socialiștilor europeni au considerat voluntarismul lui Lenin ca fiind nepotrivit pentru Europa de Vest și Centrală, unde exista un proletariat mai avansat și mai experimentat. Această situație a produs criza politică a marxismului.
Omul de știință contemporan, actorul american Marius Stan scrie într-un articol despre Roza Luxemburg: „…spirit incandescent, pasională până la autocombustie, cu iubiri extreme de un nonconformism ce-ți taie răsuflarea, cu intuiții extraordinare în teoria revoluției și cu un angajament democratic ce o deosebea radical de marxiștii epocii ei, dar era o internaționalistă și o apărătoare a plebeilor.”
Marcuse gravita spre marxism, deoarece marxismul era pentru el o încercare de a salva umanitatea de forțele reificante și opresive ale capitalismului. În contextul în care subiectivitatea și agentul uman erau reduse, Marcuse apela la Heidegger pentru o posibilă soluție. El a văzut la Marx și Heidegger „o cerere de acțiune radicală” și a considerat-o necesară pentru a depăși structura opresivă, represivă și reificată a societăților industriale avansate. Marcuse credea că „Ființa și Timpul”a lui Heidegger reprezintă un aliat potențial valoros în această luptă, filozofia lui Heidegger posedând mijloacele conceptuale necesare pentru a contracara o lume socială inversată în care, potrivit lui Marx, „relațiile sociale între oameni iau forma fantastică a unei relații între lucruri”.
Marcuse a văzut societatea occidentală ca mergând în direcția unei societăți total administrate. Noțiunea sa ulterioară a unidimensionalității a fost dezvoltată prin critica la adresa unei astfel de societăți. Chiar dacă se afla sub influența lui Heidegger, Marcuse nu a fost niciodată un simplu Heideggerian. El a recunoscut de la început că filozofia lui Heidegger avea anumite limitări și în cele din urmă a devenit deziluzionat de el, descoperind că filozofia lui nu era chiar atât de concretă. În timp ce filozofia lui Heidegger a explicat structura ontologică a Dasein-ului în cotidianul ei, ea nu a locuit niciodată la nivel ontic. La nivel ontologic, Heidegger a examinat doar structurile fundamentale ale Daseinului, adică, Dasein-ul își desfășoară viața în general într-o anumită structură universală, care este constituită din moduri de existență, cum ar fi căderea, vorbăria inactivă, plictiseala, grija, a fi spre moarte etc. Cu toate acestea, modurile de existență sunt experimentate diferit, în momente diferite și cu niveluri diferite de intensitate de către diferiți indivizi. Heidegger nu dă socoteală despre multiplele forme de opresiune și dominație prezente în societățile industriale avansate și nici despre modul în care indivizii răspund la aceste forme de opresiune și dominație. Prin urmare, filozofia concretă a lui Heidegger este „în mare măsură o falsă, falsă concretitate”, fiind departe de realitate. Filozofia lui Heidegger nu a reușit să ofere lui Marcuse un fundament filozofic concret pentru marxism. În plus, interesul lui Heidegger pentru nazism l-a făcut pe Marcuse să-l părăsească cu ușurință în 1932, contribuind la aceasta și publicarea, pentru prima oară, a Manuscriselor lui Marx (cele din 1844), în acel an 1932.
Pentru unii savanți ruptura nu este chiar atât de clară. Într-o scrisoare către Max Horkheimer, sociolog și filozof german, din 13 mai 1935, Theodor W. Adorno, filozof, sociolog, muzicolog și compozitor german, membru și el al Școlii de la Frankfurt, sugerează cu tărie că Marcuse era încă un Heideggerian. Istoricul american Richard Wolin scrie: „În scrierile postbelice ale lui Marcuse, dimensiunea heideggeriană este mută, dar totuși urmăribilă”. Wolin ridică problema paralelelor între elitismul ontologic al lui Heidegger și noțiunea lui Marcuse de „dictatură educațională”, problemă care apare în „Eros și civilizație”, precum și în „Toleranța represivă” și reflectă pesimismul lui Marcuse cu privire la dezvoltarea conștiinței radicale la clasa muncitoare. Problema unei forme de elitism intelectual nu se regăsește numai la Heidegger, ci și în marxismul însuși. Trebuie doar să ne gândim la noțiunea lui Lenin despre avangardă. Oricum, fie că sursa este Heidegger sau anumiți marxişti, valul către elitism, într-o formă sau alta, rămâne o problemă în opera lui Marcuse.
În 1941, studiile lui Marcuse despre Marx și Hegel au culminat cu o carte intitulată „Rațiune și revoluție”, carte care, în primul rând a dezvăluit rolul celor mai critice, revoluționare și emancipatorii concepte ale lui Hegel în dezvoltarea filozofiei critice a lui Marx; în al doilea rând, l-a salvat pe Hegel de acuzația că filozofia sa socială și politică era conservatoare, și a legitimat statul opresiv prusac; a întruchipat primele două realizări și este poate cea mai importantă pentru formarea formei de teorie critică a lui Marcuse. Noțiunea hegeliană/marxiană de dialectică sau ceea ce Marcuse va numi gândire negativă devine un element central în teoria critică a lui Marcuse. În parte, „Rațiune și revoluție” nu este o încercare de a-l salva pe Hegel, ci mai degrabă, o încercare de a salva gândirea dialectică sau negativă. Prefața ediției din 1960, intitulată „O notă despre dialectică” poate fi un ghid pentru citirea și înțelegerea lui Marcuse. Marcuse începe cu afirmația că această carte este o încercare de a salva o formă de gândire sau o facultate mentală care este în pericol de a fi ștearsă. Scopul gândirii dialectice sau negative este de a expune și apoi de a depăși prin acțiune revoluționară contradicțiile prin care se constituie societățile industriale avansate. Un exemplu de contradicție socială este coexistența creșterii bogăției naționale și a sărăciei în același timp. Cei care dețin, controlează și influențează mijloacele de producție (minoritatea) devin mai îmbogățiți, în timp ce muncitorii (majoritatea) devin mai săraci. Ideea că încercarea nestăpânită a bogaților de a deveni mai bogați va permite cumva să se scurgă avuția, astfel încât toți să beneficieze, s-a dovedit falsă, pe măsură ce decalajul dintre bogați și săraci continuă să crească. Cu toate acestea, ideologia de scurgere este încă foarte eficientă. Convingerea capitalistă că concurența nestăpânită este bună pentru toată lumea, ascunde scopul de a epura societatea de concurență, permițând aceasta marilor corporații să cumpere concurența. În această situație, muncitorul nu devine un subiect liber și rațional prin munca lui, ci mai degrabă un obiect de utilizat de către sistemul economic, un sistem care este o creație umană, dar asupra căruia muncitorul nu are control. În sistemul capitalist, muncitorul este folosit ca obiect de dragul producției, fără a culege toate beneficiile producției. Într-o astfel de situație, lucrătorul nu este capabil să-și actualizeze potențialul ca ființă umană liberă și rațională, ci este redus la o viață de trudă de dragul supraviețuirii. Existența șterge esența. Sarcina gândirii dialectice este de a face conștientă această situație și poate fi rezolvată prin practică revoluționară. Astfel, Douglas Kellner, universitar american care lucrează la intersecția teoriei critice de „a treia generație” în tradiția Institutului de Cercetare Socială din Frankfurt, scrie: „Conceptele centrale prezentate sunt tocmai cele ale titlului cărții „Rațiune și revoluție”. Rațiunea distinge între existență și esență prin conceptualizarea potențialităților, normelor și idealurilor nerealizate care urmează să fie realizate în practica socială. Dacă condițiile sociale împiedică realizarea lor, rațiunea cere revoluție.
În eseul intitulat „Conceptul de esență” Marcuse scrie: „Teoria materialistă transcende astfel starea de fapt dată și se îndreaptă către o potențialitate diferită, mergând de la apariția imediată la esența care apare în ea. Dar aici aparența și esența devin membri unei adevărate antiteze care decurge din structura istorică particulară a procesului social al vieții”
Pasajul este crucial pentru înțelegerea temei Rațiunii și revoluției și a celebrei lucrări ulterioare a lui Marcuse, „Omul unic”. Conceptul său de esență nu este static sau transcendental. Esența se prezintă ca posibilitatea unei forme de viață libere, nealienante, nerepresivă în cadrul unei anumite structuri istorice, sociale/politice. Aspectul (ordinea actuală a lucrurilor) este în contradicție cu însăși posibilitățile pe care le produce realitatea socială prezentă. De exemplu, modul de producție capitalist a făcut posibil ca toți membri societății noastre să trăiască vieți nealienante și fructuoase. Cu toate acestea, mulți trăiesc în sărăcie. Gândirea dialectică sau negativă vede această contradicție. Conceptul de negație folosit de Marcuse este de fapt un răspuns critic la o formă anterioară de negație, în care individul uman este negat, libertatea este și ea negată. Este negată esența umană de către un sistem socio-economic opresiv, represiv. Potențialul de eliberare, autodezvoltare, autodeterminare, viața bună etc. sunt șterse de diferitele forme de dominare. A doua Negație se referă la dezvoltarea conștiinței critice, revoluționare, care încearcă să nege aceste structuri sociale opresive. Scopul este eliberarea. În acel moment Marcuse prezintă gândirea negativă ca o alternativă la ceea ce el va numi mai târziu gândirea unidimensională. Prin gândirea negativă și revoluție, eliberarea devine posibilă.
Esențial pentru Școala de la Frankfurt a fost momentul aducerii psihanalistului Erich Fromm, în 1931. Scopul inițial a fost de a fi folosită teoria psihanalitică pentru a înțelege psihicul clasei muncitoare. Adică, scopul era acela de a înțelege de ce cei care ar beneficia cel mai mult de pe urma unei revoluții, a schimbării sociale păreau să reziste în fața ei. Marcuse nu s-a angajat în psihanaliză decât mai târziu, când a folosit psihanaliza la fel ca și colegii săi, dezvoltându-și propria abordare pentru interpretarea teoriei psihanalitice. Îl citise pe Freud mai demult, dar legătura cu el a început abia în anii 1950. Cum? Marcuse a fost invitat de către Școala de Psihiatrie din Washington, să susțină o serie de prelegeri în 1950-1951. Rezultatul acestui angajament a fost una dintre cele mai faimoase cărți ale lui Marcuse, „Eros și civilizație”. Cartea este un răspuns la pesimismul Civilizației lui Freud. Cartea lui Freud descrie o imagine sumbră a evoluției civilizației ca evoluție a unei represiuni din ce în ce mai mari de la care pare să nu existe nicio scăpare. Instinctele de moarte și de viață sunt angajate într-o luptă pentru dominație, fără un câștigător clar la vedere. Potrivit lui Marcuse, Freud nu reușește să dezvolte posibilitatea emancipatoare a propriei sale teorii. Sarcina lui Marcuse devenise dublă. În primul rând, el trebuia să arate că instinctele sau pulsiunile umane nu sunt doar biologice și fixe, ci și sociale, istorice și maleabile. În al doilea rând, el trebuia să arate că societatea represivă produce și posibilitatea abolirii represiunii. Faptul că instinctele pot fi reprimate sugerează deja că societatea și forma ei de organizare joacă un rol în modelarea instinctelor. Pe măsură ce societatea și mecanismele sale de represiune se schimbă, se schimbă și instinctele; vicisitudinile instinctelor sunt vicisitudinile aparatului mental din civilizație; pulsul animal devine instinct uman sub influența realității externe. În această transformare are loc o transformare a principiului plăcerii în principiul realității. În „Civilizația și conținuturile ei”, Freud a susținut că programul principiului plăcerii a decis scopul vieții. Cu toate acestea, lumea exterioară nu se conformează dictaturii principiului plăcerii și este chiar ostilă față de acesta. Prin urmare, principiul plăcerii revine, se întoarce spre interior, este reprimat. Marcuse este de acord că eliberarea înseamnă o eliberare a principiului plăcerii. Cu toate acestea, el realizează că, dacă ființele umane trebuie să coexiste, este necesar un anumit grad de represiune. Adică, dacă s-ar acționa pur și simplu conform cerințelor principiului plăcerii, aceasta ar duce la o încălcare a libertății altora. Prin urmare, trebuie să existe o limitare reciprocă a libertății și fericirii dacă vrem să coexistăm. În ceea ce privește această problemă, Marcuse vine cu una dintre cele mai creative modificări ale teoriei lui Freud. El introduce doi termeni noi pentru a distinge între vicisitudinile biologice ale instinctelor și cele sociale. Reprimarea de bază care se referă la tipul de reprimare sau modificare a instinctelor care este necesară „pentru perpetuarea rasei umane în civilizație” și Surplusul de represiune, pe de altă parte, care se referă la „restricțiile impuse de dominația socială”. Scopul surplusului de represiune este de a modela instinctele în conformitate cu „principiul performanței” actual, care este „forma predominantă a principiului realității”. Principiul performanței, care este cel al unei societăți achizitive și antagoniste în proces de expansiune constantă, presupune o dezvoltare îndelungată în timpul căreia dominația a fost din ce în ce mai raționalizată; controlul asupra muncii sociale reproduce acum societatea pe scară largă și în condiții de îmbunătățire. Interesele dominației și interesele întregului coincid: utilizarea profitabilă a aparatului de producție îndeplinește nevoile și facultățile indivizilor. Pentru marea majoritate a populației, sfera și modul de satisfacție sunt determinate de propria muncă; dar munca este munca pentru un aparat pe care nu îl controlează, care operează ca o putere independentă căreia indivizii trebuie să i se supună dacă vor să trăiască.
Ideea lui Marcuse este că, deși munca e necesară pentru menținerea vieții, în societatea noastră a existat o tranziție de la cantitatea de muncă de bază necesară pentru a menține viața, la ceea ce am putea numi surplus de muncă. Lucrătorul nu are niciun control în măsura în care nu are niciun cuvânt de spus cu privire la salariul său și nu poate determina cantitatea de muncă necesară pentru a-și satisface nevoile. Munca într-o societate capitalistă se extinde dincolo de ceea ce este necesar pentru satisfacția muncitorului până la ceea ce va maximiza profitul pentru capitalist. Este „Funcția prestabilită” a muncitorului. Muncitorul trebuie să muncească pentru a trăi, dar condițiile în care lucrează sunt determinate de aparat. Membrii societății trebuie să funcționeze conform dictaturilor funcției lor prestabilite. Această performanță necesită restrângerea libidoului. Dorințele individului trebuie să se conformeze dorințelor aparatului. Individul trebuie să se definească pe sine așa cum aparatul definește întreaga umanitate. După cum spune Marcuse, „el dorește ceea ce ar trebui să dorească”.
Deși teoria represiunii a lui Marcuse și recunoașterea a două forme de represiune este un instrument teoretic util pentru a înțelege de ce nu am intrat într-o perioadă revoluționară, nu explică modul în care dorințele sunt manipulate în așa fel încât se formează identitățile unidimensionale. Michel Foucault (1926-1986), filozof și istoric francez a cărui operă a fost catalogată postmodernistă, în critica sa asupra lui Marcuse, scria: „De asemenea, m-aș deosebi de paramarxiști precum Marcuse, care acordă noțiunii de represiune un rol exagerat — pentru că puterea ar fi un lucru fragil dacă singura ei funcție ar fi de a reprima, dacă ar funcționa doar prin modul de cenzură, excludere, blocare și represiune, în maniera unui mare Supraeu, exersându-se numai în mod negativ. Dacă, dimpotrivă, puterea este puternică, aceasta se datorează faptului că, așa cum începem să ne dăm seama, ea produce efecte la nivelul dorinței și, de asemenea, la nivelul cunoașterii. Departe de a împiedica cunoașterea, puterea o produce”.
În capitolul cinci din „Eros și civilizație”, intitulat „Interludiu filosofic”, după ce a discutat despre teoria freudiană a instinctelor timp de patru capitole, Marcuse ia o pauză și intră în filozofie. Pauza este în concordanță cu scopul cărții, preocuparea sa fiind, ca în toate lucrările de altfel, raționalizarea dominației, temă majoră în „One-Dimensional Man”. Dar capitolul despre care vorbeam, ne oferă, de asemenea, un indiciu despre motivul pentru care Freud este atât de important pentru teoria critică. Freud este pus în opoziție cu întreaga tradiție filozofică occidentală, întrucât ea construiește o viziune asupra raționalității care este în concordanță cu funcția opresivă a raționalității sau cu forma raționalității care susține dominația. De exemplu, noțiunea kantiană de datorie morală de dragul datoriei, subordonează fericirea datoriei. Potrivit lui Kant, legea morală face pe cineva demn de fericire poate în viața de apoi, dar nu există o preocupare reală pentru fericire în lumea prezentă.
Critica lui Marcuse la adresa filozofiei occidentale este foarte asemănătoare cu criticile recente ale feministelor. Adică, filozofia tinde să trateze ființele umane ca pe o conștiință pură, abstractă. Trupul și dorințele/pasiunile trebuie să fie supuse de rațiune sau Logos. Marcuse nu intenționează să subjuge Logosul (rațiunea) lui Eros (dorință), el vrea pur și simplu să readucă Erosul la locul său potrivit, ca egal cu Logosul. Freud este cel care consideră rolul central al Erosului ca factor motivant în acțiunea umană.
Marcuse, în analiza sa dialectică a societății occidentale încearcă să atragă atenția asupra coexistenței posibilităților de eliberare și dezvoltarea ulterioară a mecanismelor de dominație: „Societatea noastră produce condițiile necesare pentru libertate și în același timp produce o opresiune mai mare. Însuși progresul civilizației sub principiul performanței a atins un nivel de productivitate la care cerințele sociale asupra energiei instinctive care trebuie cheltuite în muncă înstrăinată ar putea fi reduse considerabil”.
Principiul performanței capitaliste (maximizarea producției și a profitului) a creat de fapt condițiile prealabile pentru o formă de viață calitativ diferită și nerepresivă. Cu toate acestea, nu am intrat în această nouă formă de viață, deoarece se cere mai multă represiune. Lucrătorii individuali continuă să se angajeze în forță de muncă înstrăinată, deși munca lor a produs suficientă bogăție pentru a-i susține fără o trudă continuă. Problema este că sistemul capitalist este structurat în așa fel încât toată bogăția să revină minorității care deține sau controlează mijloacele de producție. Deși bogăția este produsă social, proprietatea și utilizarea ei este limitată la câțiva indivizi. Prin urmare, conceptul de deficit a devenit învechit și este folosit într-un sens ideologic pentru a controla muncitorul. Inhibațiile și formele de represiune pe care muncitorul trebuie să și le impună pentru ca să-și poată direcționa energia libidinală spre muncă depășesc producerea bunurilor de care are nevoie pentru supraviețuire și, în schimb, produc o bogăție extremă pentru capitalist. Aici Marcuse, bazându-se pe distincția sa între represiunea de bază și cea excedentară, îl depășește pe Freud. Cu privire la metapsihologia lui Freud, Marcuse spune: „Pentru metapsihologia sa, nu este decisiv dacă inhibițiile sunt impuse de penurie sau de distribuția ierarhică a penuriei, de lupta pentru existență sau de interesul pentru dominație”.
Ideea lui Marcuse este că în societățile industriale avansate nu mai există nicio problemă cu obținerea resurselor necesare existenței sau chiar a vieții optime pentru membrii acelor societăți. Problema este distribuția corectă și justă a resurselor.
Aici îmi permit o paranteză, spunând că teoretic Marcuse ar avea dreptate, dar practic, nu a cunoscut cum s-a aplicat socialismul-comunist în România, de exemplu: înainte de Revoluția din 1989, această așa zisă „distribuție a resurselor”, era realizată discreționar, în secret, incorect, preferențial, făcându-se prin obligarea (asuprirea) unor muncitori și a persoanelor cu funcții de execuție, de a lucra până la extenuare, acoperind lipsa aportului la muncă a celor leneși și incapabili, pentru ca personalul cu funcții de conducere să poată raporta îndeplinirea planului (economie planificată), și dacă este să glumim puțin, nerespectând măcar cele înscrise în „Internaționala” lor comunistă: „…Pământul este-al celor harnici / cei leneși plece unde vor!” Leneșii „nu existau” fiindcă trebuia ca societatea să respecte egalitarismul, și nici posibilitatea de a pleca nu exista. În consecință, industria comunistă a fost neperformantă și neeficientă, cu tot zelul celor care lucrau, deoarece a fost concepută și a funcționat nu pe principii de piață, ci pe principii ideologice, așa încât nu a adus prosperitate societății în care trăiam, ci sărăcie sau confort limitat, iar țara a fost secătuită inutil de resurse.
Marcuse examinează forma de patologie socială care pătrunde în societățile industriale avansate și concluzia lui este că, capitalismul cere un nivel de surplus de represiune care să susțină dezvoltarea instinctului de moarte și a dominației sociale. Atât Freud, cât și Marcuse recunosc că instinctele reprimate nu dispar niciodată, ci continuă să se afirme într-un fel sau altul. Pulsul erotic, care este constructorul culturii, de exemplu, continuă să se afirme în conflictul său cu instinctul de moarte. Potrivit lui Marcuse, dorința erotică pentru fericire și plăcere trăiește în fantezii, artă și viziuni utopice. Acesta a fost refugiul lui Marcuse!
A doua jumătate a lui „Eros și civilizație” este dedicată lucrării fanteziei și imaginației. Marcuse construiește un argument pentru funcția emancipatoare a imaginației, reconstruind pe cele ale lui Freud, Kant, Schiller și alții. Ideea lui principală este că imaginația profilează o lume mai bună.
Da, adevărat! Și Einstein punea preț pe imaginație și o considera mai prețioasă decât cunoașterea. Aceasta nu este o viziune utopică, în măsura în care resursele pentru crearea unei forme de viață calitativ mai bune există deja. La nivel prognostic, Marcuse pledează pentru o fuziune a Logosului și Erosului.
În epilogul la „Eros și civilizație”, Marcuse acuză câțiva psihanaliști proeminenți că au revizuit opera lui Freud în așa fel încât aceasta este curățată de implicațiile sale critice. Marcuse credea că psihologul german Erich Fromm și alții au respins unele dintre ideile cheie ale lui Freud, cum ar fi teoria sa libidinală, instinctul morții, complexul lui Oedip etc. Pe măsură ce anii au trecut, Fromm s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de baza instinctuală a personalității umane, îmbrățișând „gândirea pozitivă care lasă negativul acolo unde este – predominant asupra existenței umane”. Fromm era mai preocupat de rolul pe care îl juca societatea în modelarea caracterului cuiva. Această abordare diferită nu înseamnă că Fromm a devenit mai puțin critic. Totuși, ceea ce pare a fi gândire pozitivă în opera lui, nu este cu adevărat departe de ceea ce a fost Marcuse în „Eros și civilizație”, adică Fromm, într-un mod diferit de Marcuse, încerca să-l salveze pe Eros, constructorul culturii, de forțele opresive ale capitalismului. Dezbaterea Fromm – Marcuse este considerată ca un moment nefericit din istoria teoriei critice, în care doi gânditori majori au vorbit unul peste altul.
Primul capitol din „One-Dimensional Man” începe cu următoarea propoziție: „O lipsă de libertate confortabilă, lină, rezonabilă, democratică predomină în civilizația industrială avansată, un semn al progresului tehnic.” Omul unidimensional este o analiză suplimentară a îngrijorării din eseul Rațiunii și Revoluției, a reducerii gândirii critice sau negative. După cum am văzut mai devreme, gândirea negativă este bidimensională, deoarece vede contradicțiile prin care este constituită societatea și este conștientă de forțele dominației. Persoana care gândește critic cere schimbare socială. Gândirea unidimensională nu cere schimbare și nici nu recunoaște gradul în care individul este victima forțelor dominației în societate.
Ideea unei nelibertăți democratice se referă la acceptarea liberă a opresiunii și a surplusului de represiune. În „Omul unidimensional” și în „Eros și civilizație”, Marcuse face o mișcare decisivă dincolo de Marx și Freud în explicația sa despre limitarea schimbării sociale. El îl folosește pe Freud pentru a depăși pe Marx în măsura în care Freud ne ajută să înțelegem mecanismele psihologice care lucrează la indivizii care acceptă surplusul de represiune. Marcuse depășește pe Freud în măsura în care teoria lui Freud despre superego-ul este învechită. Adică, în teoria lui Freud, superego-ul se dezvoltă prin interiorizarea valorilor unei figuri de autoritate. Potrivit lui Marcuse, figura de autoritate nu mai este necesară. Trebuie dată atenție acestui concept, întrucât are repersusiuni în zilele noastre. Superego-ul a devenit depersonalizat și nu mai este alimentat de figuri de autoritate precum tatăl, slujitorii, profesorii, principiul etc. El scrie: „Dar aceste imagini personale de tată au dispărut treptat în spatele instituțiilor. Odată cu raționalizarea aparatului de producție, cu înmulțirea funcțiilor, toată dominația ia forma administrației”. Ideea lui Marcuse este că dominația nu mai necesită forță sau prezența unei figuri de autoritate. Funcția gândirii unidimensionale este de a produce o societate unidimensională prin reducerea conștiinței critice, bidimensionale. Acest lucru se realizează în mai multe moduri:
1. Sistemul trebuie să-i facă pe cetățeni să creadă că sunt mai liberi decât sunt în realitate.
2. Sistemul trebuie să ofere cetățenilor suficiente bunuri pentru a-i menține liniștiți.
3. Cetăţenii trebuie să se identifice cu asupritorii lor.
4. Discursul politic trebuie eliminat.
Ca exemplu: Deoarece scopul gândirii dialectice sau negative este de a dezvălui contradicțiile sociale și de a cere depășirea acelor contradicții prin schimbarea socială, gândirea unidimensională netezește aceste contradicții și le face invizibile.
Tot ca o paranteză, întreb: Oare asta se dorește? Un om nou – condus de un sistem Păpușar? Acceptarea, ca pe vremea comunismului din anumite țări, a „ascunderea sub preș” – soluție aparent salvatoare, dar complet imorală? O formă de ideologie în care oprimatul se identifică cu opresorul oamenii să simtă sentimentul de unitate, pur și simplu pentru că urmăresc aceleași programe, susțin aceleași echipe etc.?
În celebra lor carte „Dialectic of Enlightenment” (Dialectica tehnologiei), colegii lui Marcuse Max Horkheimer și Theodor Adorno au încercat să demonstreze că Iluminismul a întruchipat o tensiune între propriul proiect de eliberare și propriile sale mecanisme noi de opresiune și dominație. Pentru Marcuse, tehnologia modernă (un produs al Iluminismului) întruchipează o tensiune similară. Întrebarea pentru el a fost „ce rol joacă tehnologia în proiectul de emancipare umană?” Deși există o legătură fundamentală între dezvoltarea tehnologică și căutarea umană pentru eliberare și o viață mai bună, Freud și mulți alții au dezaprobat această idee. Întrebarea a devenit: „Progresul tehnologic duce la mai multă represiune și dominație?”
Teoria critică a lui Marcuse fiind întotdeauna dialectică, deoarece el examinează formele de opresiune și dominație și în același timp caută potențialul de eliberare, în eseul intitulat „Unele implicații sociale ale tehnologiei moderne” scris în 1941, face o distincție importantă între tehnologie și tehnică. El spune: „În acest articol, tehnologia este considerată un proces social în care tehnica propriu-zisă (adică aparatul tehnic al industriei, transporturilor, comunicațiilor) este doar un factor parțial. Nu cerem influența sau efectul tehnologiei asupra indivizilor umani. Căci ei sunt ei înșiși o parte integrantă și un factor al tehnologiei, nu numai ca oameni care inventează sau se ocupă de mașini, ci și ca grupuri sociale care direcționează aplicarea și utilizarea acesteia. Tehnologia, ca mod de producție, ca totalitate de instrumente, dispozitive și invenții care caracterizează epoca mașinilor, este astfel în același timp un mod de organizare și de perpetuare (sau schimbare) a relațiilor sociale, o manifestare a modelelor de gândire și comportament predominante, un instrument de control și dominare. Tehnica prin ea însăși poate promova autoritarismul, precum și libertatea, penuria, precum și abundența, extinderea, precum și abolirea ostenelii”.
Conform celor scrise se poate crede că tehnica este neutră, deoarece poate promova fie oprimarea, fie eliberarea. Dar nu este așa. Marcuse explică acest lucru într-un alt eseu intitulat „Problema schimbării sociale în societatea tehnologică” scris douăzeci de ani mai târziu, de asemenea, într-un eseu din 1960 intitulat „De la ontologie la tehnologie”, respingând neutralitatea tehnicii. Prin „Tehnică”, Marcuse înțelege dispozitivele sau instrumentele care sunt folosite pentru a transforma natura în serviciul ființelor umane. „Tehnologia” este modul de producție sau totalitatea instrumentelor, dispozitivelor etc.
Dacă tehnologia se referă la un mod de producție sau la totalitatea instrumentelor, atunci ea este situată într-o anumită structură ideologică, este o formă de ideologie care determină forma mașinii pentru o anumită formă de producție, precum și acea formă a producţiei în sine. Aici, „ideologia” se referă pur și simplu la un sistem de credințe sau un mod de gândire care ar include scopul oricărei gândiri și acțiuni sociale. La nivel de tehnică, o mașină poate fi considerată neutră doar ca materie pură, dar într-o societate tehnologică nu există o astfel de mașină, prin urmare, tehnica nu este neutră. Fiecare mașină este constituită într-o rețea de semnificații sociale, politice, economice, un ansamblu de relații sociale. Tehnica există într-un anumit mod de producție, precum și în anumite relații de producție. Fiecare element tehnic are o misiune și este de a promova obiectivele principiului realității prezente sau ale principiului performanței capitaliste. Există o dialectică implicată aici în măsura în care chiar dacă tehnologia modernă își are originea într-un principiu represiv, opresiv, de realitate capitalistă, aceeași tehnologie poartă în sine alte posibilități.
Marcuse credea că este posibil să se conceapă tehnologia conform unui principiu de realitate complet nou. În sistemul capitalist, tehnica și ideologia tehnologică guvernantă se bazează pe principiul performanței concurenței și producției și trebuie să servească obiectivelor stabilite de acest principiu de performanță. Chiar dacă penuria nu mai este o problemă reală, ideea și teama de penurie sunt preluate și puse la lucru pentru ideologia producției de dragul producției și concurența de dragul concurenței. „Nu ni se spune niciodată, semnala Marcuse, că în acest moment avem resursele necesare pentru a pune capăt foametei în lume. În schimb, ni se spune că progresul tehnologic din ce în ce mai mare, va pune capăt problemei deficitului”.
Potrivit lui Marcuse, utilizarea tehnologiei este modelată ideologic de principiul realității prezente, de realitatea opresiv/represivă, cel care modelează dezvoltarea tehnologică. Prin urmare, nici tehnologia, nici tehnica nu pot fi neutre, deoarece întregul sens și scopul acestora își au nașterea într-un principiu de realitate și performanță care, așa cum ne-a amintit Marcuse, nu are ca scop eliberarea și fericirea tuturor ființelor umane. Întregului aparat tehnologic și tehnic îi este dată forma și misiunea de către clasa conducătoare.
Marcuse credea, pe bună dreptate, că o nouă sensibilitate, adică o remodelare a relațiilor umane între ele, precum și cu natura, ar introduce un nou principiu de realitate. Cu acest nou principiu de realitate ar veni o nouă misiune pentru tehnologie și, ar fi de neconceput să asociem progresul tehnologic cu construirea de bombe și instrumente mai sofisticate ale morții.
Dialectic privind, în logica lui Marcuse, cred că există acele două categorii de oameni: sensibili și mult mai puțin sensibili, sau mai bine zis, sensibilitatea este alungată din sufletele multor oameni.
Forma de critică din unele dintre lucrările lui Marcuse și utilizarea unor concepte precum unidimensionalitatea poate determina, consideră unii, o notă de pesimism în textele lui Marcuse. Realitatea socială din societățile industriale avansate este că există sisteme foarte sofisticate de dominație și sunt capabile să se transforme pentru a face față provocării oricărei mișcări de eliberare. Adică, la un nivel, Marcuse s-a angajat într-o critică a structurilor sociale opresive, astfel încât să poată fi deschisă ușa pentru revoluție și eliberare. La un alt nivel însă, Marcuse și-a modificat teoria pentru a face loc diferitelor forme de rezistență pe care le-a văzut dezvoltându-se în societățile opresive. Marcuse a fost în același timp profesor de conștiință revoluționară, dar și un elev. El a avut de învățat din mișcările studențești din anii 1960. Mișcările respective nu s-au bazat pe lupta de clasă, ci mai degrabă pe o respingere a represiunii, precum și pe o lipsă crescândă de toleranță față de război și risipă. Ele au fost o formă de Mare Refuz, un „NU” spus multiplelor forme de represiune și dominație. Și fiindcă, așa cum au avertizat și Marx și Engels în Manifestul Comunist, se constata și se constată că „Un spectru bântuie Europa – spectrul comunismului”.
Marele Refuz cere o societate nouă/eliberată, ceea ce Marcuse numea noua sensibilitate care este o ascensiune a instinctelor de viață peste instinctele agresive. Această idee a unei noi sensibilități este o mișcare dincolo de marxism, în măsura în care necesită mult mai mult decât noi relații de putere. Necesită cultivarea unor noi forme de subiectivitate. Acesta a fost și motivul pentru care Marcuse era atât de interesat de mișcarea feministă. El a văzut în această mișcare potențialul unei schimbări sociale radicale. Alt refugiu al lui Marcuse! Procesul de regândire a feminității și a masculinității ar putea fi începutul redefinirii subiectivității masculine, astfel încât să se dezvolte într-un mod în care bărbații să devină mai puțin agresivi.
Cu umila mea cunoaștere și judecată, au fost momente în istoria omenirii când unele femei au fost mai agresive ca bărbații. Să ne amimtim de descrierea Zeiței hinduse Kali, voluptuoasă și agresivă care nimicea tot ce îi ieșea în cale. Însuși zeul Shiva s-ar fi aruncat la picioarele ei pentru a o opri din acțiunile sale distrugătoare. Iar în urmă cu numai 23 de ani, la Revoluția Română din anul 1989 pe care am trăit-o, Elena Ceaușescu soția dictatorului Nicolae Ceaușescu, pentru a scăpa de morții Timișoarei, 40 de tineri împușcați, a ordonat luarea lor din spitale și execuția lor. Cadavrele au fost aruncate într-o mașină, duse la București, incinerate, iar cenușa aruncată într-o gură de canal. Cruzime care ne poate face să nu dăm dreptate întru totul crezului lui Marcuse. Deci, au fost și mai sunt excepții, dar sensibilitatea cu care sunt în general dotate cele mai multe femei, sigur că ar trebui cultivată oamenilor în general. Ar transforma relațiile dintre ființele umane și natură, precum și relațiile dintre ființele umane, în general. Noua sensibilitate ar fi mijlocul unei schimbări sociale, o emancipare la baza căreia stă întotdeauna cunoașterea. Iar cunoașterea înseamnă educație și cultură. Nu poți deveni sensibil peste noapte!
În timp ce scriam acest eseu, am primit o scrisoare cu titlul: „Dorința mea cea mai mare”. Era compunerea unui elev care se simțea străin, lipsit de afectivitate în sânul propriei familii: „Dorința mea este să devin un smartphone. Părinții mei își iubesc foarte mult telefoanele mobile. Le pasă atât de mult de ele încât uneori uită să mă mai iubească. Când tata vine obosit de la serviciu are timp pentru a sta pe mobil, dar nu mai are timp și pentru mine… Dacă eu plâng, se joacă în continuare pe telefon, pe mine nu mă aude nimeni, cu mine nu vor să se joace niciodată, nu mă ascultă niciodată, nici atunci când le spun ceva important și aș avea nevoie de un sfat…așa că dorința mea este să devin un smartphone”. Impresionant, nu?
Dar „să revenim la oile noastre!” În 1974, Marcuse a susținut o lucrare la Universitatea Stanford intitulată „Marxism and Feminism”. În ea el afirma: „Cred că mișcarea de eliberare a femeilor de astăzi este, poate, cea mai importantă și potențial cea mai radicală mișcare politică pe care o avem”. Anumite calități feminine ar înlocui calitățile brutale, violente, masculine, care pot exista atât la bărbați, cât și la unele femei. Poate, o mai profundă înțelegere și iubire dintre femeie și bărbat ar putea ajuta la transferul de sensibilități dorite și necesare. Pentru aceasta, familia trebuie ocrotită, ea fiind esențială pentru existența unei societăți funcționale. „Dumnezeu a făcut femeia dintr-o coastă a lui Adam, iar „coasta” nu simbolizează nici stăpânire sau servitute, ci o relație de egalitate ca parteneri pentru a lucra și a trăi unul lângă celălalt”, ne spune Russell M. Nelson, liderul religios american, chirurg pensionar. Desigur, aș adăuga, ca între cei doi să existe pe lângă sentimentul minunat al iubirii, și cel al respectului.
Căutarea lui Marcuse a unei forme de subiectivitate radicală care ar putea servi drept impuls pentru revoluție sau transformare socială l-a condus pe o cale pe care nu au parcurs-o colegii săi de la Școala din Frankfurt. Asta nu înseamnă că a fost absolvit de critici. Una dintre principalele critici la adresa atitudinii lui față de feminism este că pur și simplu întărește stereotipurile de gen pe măsură ce cade înapoi în esențialism. Nina Power, scriitor și filozof englez care se ocupă de partea întunecată a vieții contemporane, l-a apărat pe Marcuse împotriva acestei acuzații. Power și Marcuse susțineau amândoi că, deși așa-numitele categorii feminine sunt constructe sociale, ele pot fi universalizate în așa fel încât toate ființele umane să dezvolte noua sensibilitate. Power afirmă că: „Socialismul feminist ar universaliza aceste așa-numite caracteristici feminine, astfel încât ele să nu mai fie deloc „feminine” în mod specific, ci să caracterizeze întreaga cultură, culminând cu androginie”. Și intervin spunând că nu acesta a fost planul Divinității când a creat femeia. Marcuse a vorbit mai „îngrijit” spunând că „Feminismul este o revoltă împotriva capitalismului în descompunere” și va trebui, în cele din urmă, să-și dezvolte „propria moralitate”.
Există cunoscut faptul că de la începuturile istoriei și până în ziua de azi, libertatea unora s-a întemeiat totdeauna pe servitutea altora. În consecință, conceptul de libertate „interioară” era singurul concept de libertate care corespundea realităților unor societăți în care existența era controlată de o minoritate priviligiată. Libertatea interioară era într-adevăr unica libertate inalienabilă de care se putea dispune și în închisoare și chiar pe rug. Fie că ea s-a numit libertate creștină sau libertate de conștiință, aceasta a fost până în ziua de azi unica libertate de care a dispus omul în calitate de om – libertatea umană „esențială”.
Marcuse vorbește despre libertatea de gândire care nu este libertate decât dacă poate fi tradusă în exprimare, iar aceasta, de-a lungul istoriei, a fost supusă unor restricții politice: cenzură directă sau, în absența ei, privarea majorității populației de mijloace intelectuale și materiale care să le permită dezvoltarea și exprimarea unei gândiri libere. „…Capitalismul transformă imperiul libertății (pe care el însuși îl produce și-l dezvăluie) într-un imperiu al necesității sale – producția belșugului, frumuseții, împlinirea; munca pentru bunurile de lux devine o muncă socialmente necesară, inumană; scopul final este ratat.” .)
Leszek Kołakowski (1927-2009)- a fost un filozof polonez, cunoscut pe plan internațional ca un critic al marxismului, dar și ca istoric al filozofiei. A fost interesat îndeosebi de domeniul filozofiei liberale din secolul al XIX-lea, filosofiei culturii și filosofiei religiei, a descris punctele de vedere ale lui Marcuse ca fiind în esență anti-marxiste, în sensul că a ignorat critica lui Marx față de Hegel și a aruncat teoria istorică a luptei de clasă în totalitate în favoarea unei lecturi freudiene inversate a istoriei umane în care toate regulile sociale ar putea și ar trebui aruncate pentru a crea o „Nouă lume a fericirii”. Kołakowski a concluzionat că societatea ideală a lui Marcuse „trebuie să fie condusă despotic de un grup luminat care a realizat în sine unitatea Logos și Eros și a aruncat autoritatea vexatică a logicii, matematicii și științelor empirice”.
Și revenind la lucrarea lui Marcuse „Toleranță represivă”, un critic spune că există, desigur, un lucru pe care Marcuse nu a reușit să îl abordeze: „Dacă oprimații sunt virtuoși și folosesc „represiunea și îndoctrinarea” pentru a întoarce masa puterii împotriva opresorilor lor, nu devin ei înșiși opresorii? Adică, dacă Antifa sunt cu adevărat reprezentanți ai celor doborâți și folosesc forța pentru a-și recâștiga puterea, nu devin același tip de rău cu care au luptat odinioară? Restaurarea puterii înseamnă că oprimatul devine opresor și asta nu duce la nimic altceva decât la o luptă infinită pentru putere, o concepție marxistă în sine. Marcuse, Antifa și alți neo-marxiști, spune în continuare, ar trebui să țină seama de cuvintele lui Freidrich Nietzsche: „Feriți-vă ca atunci când luptați cu monștri, voi înșivă să nu deveniți un monstri… pentru că atunci când privești lung în abis, abisul te privește pe tine.” Aceasta este rădăcina ideologiei moderne antifasciste, iar înțelegerea bazelor filozofice ilustrează motivul pentru care Antifa și alții cred că au permisiunea de a se comporta ca niște fasciști în numele luptei împotriva lor”.(„Persoanele implicate în mișcare promovează opinii antiautoritare și anticapitaliste, îmbrățișând o serie de ideologii de stânga precum anarhismul, comunismul, marxismul, democrația socială și socialismul. – Wikipedia, enciclopedie liberă).
Un autor remarcabil al unui cotidian românesc scrie într-un articol recent publicat, că puțini americani progresiști de astăzi au auzit de Marcuse, iar în Europa de Est „avem de-a face cu un nou paradox – pedestrașii revoluției neomarxiste sunt tocmai cei ce erau considerați o cauză pierdută de neomarxistul Marcuse, adică angajații multinaționalelor capitaliste, devenite astăzi, din nou paradoxal, piloni ai „revoluției”.
Și ceea ce mi-a plăcut la acest autor, a fost răspunsul la întrebarea: „De ce ne-ar preocupa atât de mult această „răzbunare” a marxismului ce are loc peste Ocean?” „Pentru că atunci când America strănută, Europa face guturai, iar cei mai noi aliați estici ai SUA răcesc de-a binelea”.
Vavila Popovici – Carolina de Nord
