„Sufletul se face cunoscut prin faptele sale” – Toma de Aquino
THOMA de AQUINO a fost un teolog și filosof care a realizat o vastă sinteză între aristotelism și creștinism. Este, poate, cea mai mare figură a filozofiei scolastice în perioada ei de înflorire a secolului 13, scolastica fiind perioada filozofiei creștine care nu se mai mulțumește cu apologia dogmei – așa cum o făcea filozofia părinților bisericii – ci vrea să fondeze sistematic, rațional, doctrina bisericii. Speculația filozofică, capătă, față de dogma teologică, o independență mai mare, un conținut propriu. Scolastica este un ordin cavaleresc al spiritului care trebuie să cucerească țara sfântă a misterelor dumnezeiești având, ca scut, credința, și ca sabie, rațiunea speculativă. Numele de scolastică vine de la școlarii școlilor mănăstirești în care se predau pe lângă „artele liberale”, științele, dar în special filozofia și teologia. În ce privește teologia, universitățile din Paris, Köln, Oxford au jucat în secolul 13, un rol însemnat. Scolastica este caracterizată prin influența predominantă a aristotelismului, asupra filozofiei creștine. Aristotel fusese mai înainte condamnat de biserică, iar în sec 13 doctrina lui este aceea cu ajutorul căreia se formulează dogma bisericii. Aristotel era de acum bine cunoscut, în special prin intermediul filozofiei arabe, prin comentariile savante ale lui Avicenna și Averroes. Nimeni nu a făcut mai mult pentru fixarea doctrinei bisericii prin aristotelism decât Albert cel Mare și elevul său Toma.
Data nașterii lui Toma de Aquino (ital. San Tommaso d’Aquino) nu este cunoscută cu exactitate, se presupune că este 25 ian. 1225, dar se știe că s-a născut într-un castel aproape de Napoli, fiind al șaptelea fiu al contelui Landulf din marea casă feudală Aquino. La vârsta de 5 ani, Toma a fost trimis de tatăl său la mănăstirea benedictină de la Monte Cassino. După nouă ani de studii elementare și-a întrerupt educația atunci când mănăstirea a fost ocupată de trupe în cursul unui conflict dintre papă și împăratul romană-german. A fost trimis la Universitatea din Napoli, unde a studiat cele șapte arte liberale ale gramaticii, logicii, retoricii, aritmeticii, geometriei, muzicii și astronomiei. Și-a început educația în filozofie odată cu studiul „artelor” logicii și astronomiei, timp în care citește tratatele logice ale lui Aristotel și comentariile învățaților ulteriori și este familiarizat cu lucrările științifice și cosmologice ale lui Aristotel, de către un profesor numit Peter din Irlanda. În 1244 Toma devine călugăr dominican, spre marea supărare a familiei, care aștepta cu nerăbdare ca el să ajungă monah și abate benedictin. Tatăl lui Toma murise, însă restul familiei își manifestase supărarea, fapt care i-a determinat pe dominicani să decidă trimiterea lui la Paris, pentru mai multă siguranță. Pe drum a fost răpit de frații săi mai mari și închis mai mult de un an într-un castel. Câtă vreme a fost închis, Toma a scris două mici tratate de logică formală: un manual de greșeli care pot apărea în exemplele de raționamente standard și un fragment asupra propozițiilor modale.
La câtva timp după ce a fost eliberat din celula sa, Toma a plecat la școala dominicană de la Kӧln, unde a studiat din 1248 până în 1252 cu Albertus Magnus. Sub influența lui, Toma a învățat să aprecieze geniul enciclopedic al lui Aristotel, ale cărui lucrări complete deveniseră abia cu puțin timp înainte disponibile în traducere latină.
A fost un elev tăcut și meditativ, avea o constituție masivă, era lent în mișcări și imperturbabil de calm; colegii îl tachinau spunându-i „Bou Taciturn” însă erau plini de admirație pentru notițele lui. „Acest bou taciturn va umple întreaga lume cu mugetul său”, spusese Albertus.
În 1252 avea 27 de ani, era de doi ani preot, însă prea tânăr conform standardele vremii pentru a începe studiile avansate. Albertus l-a convins pe Magistrul General al dominicanilor de excepționala capacitate a lui Toma, care a fost trimis la Paris spre a obține bacalaureatul canonic și spre a începe să țină cursuri teologice apte de a-l califica pentru titlul de licențiat canonic.
În 1256 a căpătat titlul de Magistru și a preluat catedra de teologie, iar în 1259 a plecat pentru șase ani în Italia. Cea mai importantă realizare a primei părți din acest sejur italian a fost ducerea la bun sfârșit a unei lucrări începute la Paris: „Summa contra Gentiles”. Toma a fost luat în slujba papei, ca scriitor de rugăciuni și imnuri. În 1265, după moartea papei Urban, Toma a fost trimis la Roma pentru a deschide o școală dominicană. În 1268 a fost trimis înapoi la catedra pe care o deținuse la Paris.
În timp ce ținea liturghia la 6 decembrie 1273 a avut o experiență misterioasă, pe care unii au interpretat-o drept viziune, iar alții ca o prăbușire mentală, care a pus capăt întregii sale activități de savant. Nu a mai scris sau dictat niciodată nimic, iar când secretarul său l-a îndemnat să-și continue lucrul la Summa, a răspuns: „Nu pot, pentru că tot ceea ce am scris mi se pare că sunt paie”.
În 1274 a fost convocat să participe la o întrunire, solicitată de papa Grigore al X-lea privind reconcilierea bisericilor greacă și latină; deși cu sănătatea șubredă a pornit în călătorie, însă o rană căpătată accidental la cap l-a forțat să se oprească la castelul nepoatei sale, aproape de Fossanova. După câteva săptămâni a fost transportat la o mănăstire din apropiere, unde a murit la 7 martie 1274. Procesul canonizării lui Toma a fost început de Papa Ioan al XXII-lea în 1316 în 1316 și a fost sanctificat la data de 21 iulie 1323.
Toma de Aquino a lăsat o operă imensă. Rezumând filozofia tomistă, putem spune că el a admis teza lui Augustin după care Dumnezeu conține în sine toate ideile lucrurilor, El fiind cauza tuturor cauzelor. Sufletul este o formă spirituală, se naște odată cu corpul, dar nu moare odată cu el. Admite supremația puterii spirituale, plecând de la definirea divinității ca ființă necesară. Observă că există lucruri contingente (care se produc printr-o întâmplare, se nasc și pier). Dacă ar presupune, prin absurd, că toate lucrurile sunt contingente, ar ajunge la concluzia că a fost un timp în care nu exista nimic. Or, cum din nimic nu poate proveni decât nimic, iar în prezent există lumea noastră, respinge presupoziția că toate sunt contingente și admite că există o ființă necesară. A admis o dublă cale spre adevăr, una a credinței și alta a rațiunii. Pentru ideea dublului adevăr și pentru o anumită îndreptățire a filozofiei la autonomie și demnitate, tomismul a fost condamnat și interzis (1277), apoi recunoscut, în formă renovată de neotomism, ca filozofie oficială a catolicismului.
Toma este spiritul cel mai sistematic al întregii filozofii medievale. Cele 612 întrebări cu 3000 articole ale Summei teologice fixează prin „obiecțiuni” și răspunsuri la obiecțiuni, toate punctele de doctrină care pot intersecta poziția creștină. Toată doctrina este aristotelică. Termenii aristotelici, de materie – formă, putere – act, devin mijloace pentru a fixa, precis, rațional, doctrina bisericii.
Partea primă a Summei teologice se ocupă de atributele lui Dumnezeu, partea a doua tratează despre Dumnezeu ca scop și Cristos ca partener al omenirii pe traseul de întoarcere la Dumnezeu, iar partea a treia studiază contextul creștin al acestei reîntoarceri: iubirea divină, istoria și contingența; Dumnezeu este o ființă simplă, eternă, perfectă, infinită și pururea în act. El a creat lumea care are un început și nu are sfârșit.
Prima întrebare care se pune pentru orice filozofie creștină, și care se punea în special pentru filozofia medievală, este cea a raporturilor dintre filozofie și dogma supranaturală a bisericii. Toma stabilește aici o graniță extrem de clară. Procedarea rațională a intelectului este o introducere în credință. Adevărurile științei, ale „luminii naturale” formează o treaptă anterioară credinței, tot așa cum natura este o treaptă anterioară a grației. Rațiunea naturală nu duce decât la pragul sfințeniei. Actul de credință este un act al voinței libere și tocmai prin aceasta mai meritoriu. Nu există însă un adevăr dublu; adevărul este unul și același. Tocmai de aceea rațiunea și dogma nu se pot contrazice. Una explică, prin „lumina naturală” ceea ce arată ca revelat. Sunt însă adevăruri pe care rațiunea nu le poate înțelege, de ex. misterul păcatului originar, crearea omului prin Logos etc. Nu toți oamenii pot ajunge la adevărurile intelectului filozofic, de aceea credința este necesară. Pe de altă parte însă, filozofia este necesară teologiei; ea apără adevărurile credinței contra oricărui atac pe cale rațională.
Voi dezvolta câteva teme esențiale ale lui, cum ar fi Existența lui Dumnezeu care poate fi probată pe cale rațională. Demonstrația lui Toma este o demonstrație care urmează de aproape formulele aristotelice: Dumnezeu există fiindcă este „primul motor”; toate lucrurile din lume au o cauză (eficientă) – Dumnezeu; lumea cuprinde existențe contingente (care sunt, dar ar putea să nu fie) și existențe necesare; există o ierarhie a ființelor, de la cele mai imperfecte la cele mai perfecte, cea mai perfectă ființă fiind Dumnezeu; toate lucrurile par a urmări un scop suprem și acesta este Dumnezeu. Trebuie să existe în natură o ființă care să fie primul motor, cauza eficace, necesară prin ea însăși, cu totul perfectă și guvernând orice lucru prin inteligența sa. Toma demonstrează existența lui Dumnezeu prin cinci probe: Prima probă se deduce din mișcarea existentă în lume, a doua din necesitatea primei cauze și înlănțuirea cauzelor, deci trebuie admisă o primă cauză – Dumnezeu, a treia se deduce din contingență și din necesitate, și dacă toate lucrurile sunt contingente înseamnă că a fost un timp în care nu exista nimica pe lume și dacă ar fi fost așa, n-ar exista nimica astăzi, fiindcă din nimic nu se poate naște decât nimic, a patra se deduce din gradația ființelor, existând o ființă care este cauza oricărei existențe, a cincea se deduce din guvernarea lumii, existând o ființă inteligentă care conduce și lucrurile lipsite de inteligență, pentru a ajunge și acestea la scopul lor final. Toma admite teza augustiniană după care Dumnezeu conține în sine toate ideile lucrurilor. Orice creatură corespunde ca idee, unei esențe divine. Teza augustiniană este de origine platonică. Pentru Toma ea nu va fi valabilă decât pentru Dumnezeu. Pentru oameni ideile nu sunt decât copii ale lucrurilor din experiență. Dumnezeu este cauza tuturor cauzelor. Răul este imperfecțiunea care aparține creaturii – o lipsă, întrucât creatura nu poate avea perfecțiunea lui Dumnezeu.
Sufletul – altă temă – este „o formă spirituală”, dar cea mai joasă. El se naște odată cu corpul dar nu moare odată cu el. Nemurirea rezultă din caracterul său spiritual. Cunoașterea umană se face cu ajutorul simțurilor. Intelectul la început pasiv, primește impresiile din afară, acestea lăsând în urma lor – imagini. Intelectul este dotat cu putere de abstracție și căruia îi aparține gândirea noțională, superioară. Între intelectul uman și cel divin, există un intelect mai perfect decât al nostru, cel al îngerilor cu ierarhiile lor. Problema intelectului angelic este o problemă frumoasă – pentru gândirea medievală o inteligență contemplativă, mai perfectă ca cea a intelectului uman, mai pură.
Actualizarea ființei în substanțele simple are loc gradual, astfel încât spiritele cu cea mai multă actualitate (ființă) sunt în proximitatea lui Dumnezeu iar spiritele cu cea mai multă potențialitate (având mai puțină ființă) sunt mai îndepărtate de Creator. Această gradare, ne spune Toma, se sfârșește cu sufletul uman, care deține ultimul loc în ierarhia substanțelor intelectuale.
Omului îi este specifică prezența materiei. El aparține atât ființelor imateriale (prin suflet), cât și celor materiale (prin trup). Sufletul omului nu e o inteligență pură ci un intelect potențial care este asociat unui corp dar are acces la Inteligibil. Astfel, sufletul uman este o substanță (este individualizat) intelectuală, ființând în mod esențial ca formă a corpului. Îndatorat lui Averroes și, evident, lui Aristotel, Toma se situează împotriva doctrinelor dualiste (cum ar fi cea a lui Avicenna), astfel încât intelectul, în doctrina tomistă, este legat în particular de trupul material. Această unitate între suflet și corp reprezintă unul din elementele ingenioase ale filosofiei tomiste, prin care se reușește un răspuns limpede la problema raportului materie-spirit. Iată cum funcționează el: „Din cauza faptului că deține, între celelalte substanțe intelectuale, mai multă potențialitate, intelectul potențial al omului se situează atât de aproape de lucrurile materiale, încât un lucru material este atras să participe la ființa sa, până într-acolo că din suflet și din corp rezultă o singură ființă, într-un singur compus, deși această ființă, în măsura în care aparține sufletului, nu este dependentă de corp”.
Această „atracție” a materialului de a participa la ființa sufletului se explică prin faptul că există și alte forme, situate mai departe de Dumnezeu decât sufletul, forme care prin statutul lor inferior, tind să participe la ființa sufletului. Ele sunt însă și mai apropiate de materie, astfel încât nu pot ființa în afara ei. Acestea sunt forme care nu pot acționa de la sine, ci numai în conformitate cu determinările prin care materia se pune la dispoziția lor. Spre deosebire de îngeri, care nu au nevoie de materie pentru a acționa și spre deosebire de sufletul uman care acționează asupra materiei pe de o parte și este multiplicat de materia desemnată, pe de altă parte, formele inferioare sunt doar multiplicate: ele sunt efecte ale determinărilor sensibile.
Sufletul este universal, dar întrucât fiecare individ are materie (corp), configurația corpului fiind de fiecare dată unică și irepetabilă, ea funcționează ca un principiu al individuației; dacă sufletul este forma corpului, înseamnă că fiecare suflet este, în felul său, unic, diferit de celelalte: este forma sau actul corpului său. Și dacă diferențele dintre indivizi sunt date de constituția sau structura particulară a corpului care acționează ca principiu de individualizare sau de particularizare a formei, înseamnă că trebuie să existe tot atâtea suflete individuale câte corpuri există. Activitatea intelectuală a unui individ este diferită de cea a altui individ, datorită diferențelor existente între puterile perceptive, între imaginile și reprezentările fiecăruia. Ceea ce este sensibil sau particular este perceput, iar percepția este particulară, numai ceea ce este inteligibil fiind înțeles.
Mult mai târziu, fondatorul psihologiei analitice, elvețianul Carl Gustav Jung (1875-1961) în cartea sa „Tipuri psihologice” vorbește despre „individuație”, atribuindu-i un loc important în psihologie, considerându-l a fi un proces de diferențiere, de dezvoltarea a personalității individuale, frânarea lui prejudiciind grav dezvoltarea vitală a individului și numai o societate care își poate conserva coerența internă și valorile colective acordând totodată individului maxima libertate posibilă, are șanse de viață durabilă. Procesul de individuație nu duce la izolare, ci la o coeziune colectivă mai intensă și mai generală. „Înainte ca individuația să devină scop este necesar ca educația să-l fi atins pe al ei, respectiv adaptarea la un minimum de norme colective necesare existenței”, spune Jung și dă exemplul plantei care pentru a se dezvolta trebuie să poată crește în solul în care a fost sădită; „punctul de vedere individual nu este contrar normei colective, ci este doar altfel orientat”.
Fac o paranteză mai mare și amintesc două fraze spuse de către matematicianul Solomon Marcus într-un discurs ținut la Academie, în anul 2015: „Să fim pregătiți să înțelegem omenescul în diversele sale ipostaze, să admitem că tocmai infinita sa diversitate îi dă farmec. Nu există două fețe umane identice, nu există două voci umane identice, nu există două priviri umane identice”. Cât de simplu, câtă concentrare în două fraze! Și de aici, necesitatea spiritului de toleranță!
Reiau explicațiile lui Toma: Sufletul este capabil de cunoaștere, însă nu percepe inteligibilul în mod direct, ci numai prin lucruri și mai ales între anumite limite și într-un anumit fel, condiționat de corporalitatea sa. Cunoașterea apare prin contactul cu obiectele individuale și sensibile care imprimă în simțuri speciile lor imateriale. Acesta este, de altfel, unul din punctele cruciale prin care Toma se distinge de predecesorii săi , anume rolul trupului în percepția și intelecția umană. Ca rezultat imaterial al acțiunii obiectului asupra organului de simț capabil să-l perceapă, specia conține un element inteligibil care se revelează intelectului. Astfel, intelectul este capabil să primească inteligibilele pe care nu le conține în mod actual (fiind în acest sens un intelect pasiv sau posibil). Pe de altă parte, iluminat fiind de Dumnezeu, el are posibilitatea de a desprinde inteligibilele din imaginile sensibile ale lucrurilor provenite din senzație. Intervenția grației divine este necesară deoarece intelectul uman are nevoie de o întărire, de intervenția unei puteri supranaturale care să-l ridice dincolo de limitele sale naturale.
Privitor la etica filozofiei sale, pe lângă morala creștină a realizat o morală rațională. Natura umană este caracterizată prin rațiune. A lucra după rațiune înseamnă a împlini liber legea morală, înseamnă a lucra după virtute. Or, legea morală face parte din creația lui Dumnezeu, există deci, în lume două ordine: ordinea naturii și ordinea morală.
Aristotel vorbise în etica sa despre libertatea alegerii; omul are privilegiul de a alege între acțiunile sale, pe când o piatră care cade nu-și poate alege drumul. Tema Libertății voinței a găsit întâia sa dezvoltare puternică în filozofia creștină, unde omul trebuie să dea socoteală de actele sale în fața lui Dumnezeu. Momentele voinței: intenție, deliberare, sunt analizate în mod clar de Toma. Conștiința își spune hotărârea sa înainte și după ce acțiunea a fost săvârșită. Ceea ce domină în libertatea voinței este rațiunea – primatul intelectului.
Toma împarte virtuțile în virtuți naturale – curajul, modestia etc., și virtuți supranaturale – credința, speranța, iubirea. Toate acestea servesc și astăzi drept bază a unei concepții realiste a omului în raport cu Divinitatea.
Interesantă este problema analizată de Toma și anume, cea a Scopului ultim. Sf. Augustin spunea că un om poate să așeze scopul ultim al voinței sale în mai multe lucruri, care nu sunt opuse între ele, deci nu se exclud. El este de părere că Omul nu poate avea mai multe scopuri ultime; este imposibil ca voința unui om să se îndrepte în același timp către obiecte diferite, concepute ca scopuri ultime ale sale. Deci, scopul ultim al tuturor oamenilor fiind în mod natural unul, trebuie ca voința fiecărui om în parte, să se îndrepte către un singur scop ultim.
Rațiunea și voința sunt legate prin faptul că etica presupune exercițiul liber al voinței. Voința este o facultate a sufletului, anume partea dorinței instinctive a sufletului rațional. Orice natură are o înclinație numită apetit sau poftă. Unele lucruri naturale acționează fără a judeca, cum sunt lucrurile materiale (pietrele), având înclinații necesare orientate spre autoconservare. Plantele, de exemplu, au asemenea înclinație. Animalele, pe de altă parte, au apetit natural pe care însă și-l exercită fără judecată. Ele au o cogniție senzorială dedicată în întregime obținerii scopurilor conjuncturale, dependente de circumstanțele accidentale. Înclinația naturală și percepția senzorială îi permit animalului să caute ceea ce i se potrivește, să se îndepărteze de ceea ce îi dăunează și să se opună obstacolelor.
Omul are în plus intelectul sau facultatea de judecare ce îi permite să acționeze independent de înclinația naturală sau instinct, orientându-se după rațiune. În acord cu rațiunea, situațiile particulare au un statut contingent. Dacă speciile inferioare (animalele) acționează în interiorul acestor situații contingente, în acord numai cu scopul imediat al conservării, omul poate înțelege caracterul contingent al conjuncturilor pe care le întâlnește și mai ales poate să le deosebească de scopul său final, obținerea fericirii (eudaimonia, la Aristotel, sau beatitudo, la Toma), adică vederea lui Dumnezeu.
În raport cu acest scop final care este natural și necesar, orice situație concretă este contingentă și poate dobândi, cel mult, statutul de mijloc în vederea scopului final. Astfel omul este singura ființă care se folosește de evenimentele particulare pentru a le transforma în obiecte ale unei alegeri libere a mijloacelor destinate atingerii scopului final. Toți agenții umani au, în mod necesar, același scop; ei trăiesc însă o viață particulară, se îndeletnicesc cu practici diferite, mai mult sau mai puțin virtuoase, făcând adesea greșeli în ce privește alegerea potrivită.
Voința sau apetitul intelectual este facultatea care alege întotdeauna lucrurile particulare care au fost înțelese de către intelectul teoretic. Din punct de vedere material, Binele este un act de voință, dar din punct de vedere formal el este un act rațional, deoarece rațiunea este cea care îndreaptă omul spre el. Rațiunea este deci cauza libertății de alegere, iar cea care alege este voința. Deși nu este un act al rațiunii, actul propriu-zis al alegerii este rațional deoarece are loc sub îndrumarea acesteia. Libertatea voinței stă deci în natura omului iar Dumnezeu, în calitate de cauză primă, nu anulează libertatea, ci dimpotrivă, o lasă să se manifeste deoarece cauza primă acționează asupra fiecărui lucru conform naturii sale. Natura omului este aceea de agent moral care alege liber să voiască ceea ce este rațional și puterea de alegere se limitează la mijloacele raționale ale atingerii scopului final – Fericirea.
Când binele este obiectul apetitului intelectual (voința), înseamnă că virtuțile morale sunt acele sentimente care sunt guvernate de rațiune în așa fel încât urmăresc binele. Ele sunt înțelese ca habitus-uri ce constituie caracterul, acele dispoziții stabile care, dorind binele, determină ființa umană să folosească virtutea intelectuală.
Istoria a arătat deviațiile și erorile în care nu de puține ori a căzut gândirea filozofică, mai ales cea modernă. Studiul asupra acestui aspect al istoriei filozofiei are ca rezultat direct faptul că cea mai acută criză existențială a umanității este prezentă în viața omului actual. Prin modul lui de a fi, omul societății de astăzi își desfășoară existența în cadrul exigențelor modernității și postmodernității. În structura celor două fenomene sociale prevalează în mod substanțial o eroare fundamentală, aceea a unei idei greșite despre Dumnezeu. Dumnezeu este conceput, în cazul în care se crede în existența lui, ca o realitate absolută care după ce a creat lumea s-a detașat de ea lăsând-o să se conducă singură în libertatea sa, de aici efectul imediat al pierderii simțului păcatului care se verifică astăzi. Orice criză existențială repune în discuție în mod esențial problema existenței lui Dumnezeu, a raportului omului cu Dumnezeu și a realității lumii. Explicația pe care omul o dă acestor probleme metafizice, decide în exclusivitate asupra sensului existenței sale. Când se ignoră dependența de Dumnezeu se produc drame care distrug căutarea rațională a armoniei și a sensului existenței umane.
Vavila Popovici – Carolina de Nord
