Dacă ne gîndim bine, zicea Mancuse, cel care, peste vreo doi ani, sau poate şi mai puţin, avea s-o defloreze pe Flora – joc de cuvinte ieftin, s-ar putea zice, dacă n-ar fi adevărat adevărul în gravitatea lui majestuasă – în văgăuna noastră binecuvîntată de Dumnezeu cresc flori carnivore, plante bestiale şi o specie de canguri care, deşi vă strîmbaţi a dezgust, nu sînt nici buni de carne, nici de ouă, pentru că – şi filozofa, aruncîndu-şi un deget în aer – oul trebuie fătat de galinacee şi porcul ouat de acea animală dezgustătoare, care este… nu, copitate bilingve ce sînteţi – îşi apostrofa el auditoriul; nu soacre, ci scroafe, ceea ce, ca să ne delimităm dracu ştie de ce, da’ o facem şi gata! gafa e gafă şi vaca e vacă. Crîşma înlemnea. Tejgheaua, pe care se uscau halbele în lumina difuză a becului chior, ce crea clarobscurul (hai sictir! zicea Hathor din Denderah, zeiţa iubirii), troznea impresionată. Scenă clasică pentru tejghea. Un ceai pentru sentimentele gingaşe! Ba pe mă-ta! Lichiorul duhnea a sirop de zmeură stricat şi a cearceafuri ude, grele ca o pînză de corabie, stoarse de Aureliano şi de tînăra mulatră cu sîni de căţea, Ignatio îşi boteza cel de-al treilea copil, naş fiind sexagenarul Caiafa, cel tare-n vintre, taurul comunal, porcul lui Vascodagama, un italian naufragiat pe tarlaua de porumb, îi rupsese gardul Afroditei, Adelina încă nu intrase în vizorul lu’ madam Jorjet, Cezar Dunăreanu nu-şi descoperise vocaţia de numărător al picioarelor în campania de recensămînt modern al populaţiei, responsabilul cu protecţia socială încă nu avea puterea în mînă, Alunică zis şi Alu Gore îşi şlefuia lucrarea capitală, „Tragedia globalizării”, iar Lilicuţa Bolovan nu şi-ar fi închipuit în ruptul capului că se va îndrăgosti de caraghiosul ăla de Neacutare Pandişpan, numit aşa pentru că, atunci cînd uita cum îl cheamă pe vreun tip cu care avea el treabă, îl lua scurt: „Băi, neacutare, ce pandişpanul meu te grăbeşti aşa?” şi de aici i se trăsese porecla transformată în renume de-a lungul vremurilor istorice, primarul stătea calm în uşă, studia harta stelară, număra catîrii cei neroditori şi aştepta să vină din nou alegerile, convins fiind că alegătorii săi n-or să fie atît de naivi ca să dea primarul din mînă pe cioara de pe afişele partidului de guvernămînt…
Ce antropoide?! începea discuţia, aşa, într-o doară, pentru că oamenii erau profunzi, umblaţi pe la şcoli elevate, cu studii temeinice, cu acele firi care, tobă de carte, îi lăsau un loc sub soare şi lui Heidegger, iar cu Ţuţea aveau relaţii de bună vecinătate intelectuală, aşa cum aveau şi cu Dumnezeu. Găoaze angoasate, rumegătoare de doi bani, găina paranoică şi toboşarul, Wagner avea dreptate!, din călătoria în lumea sunetelor, numai – şi li se bulbucau ochii în cap – toba mare, timpanul şi Chipita, cea care duce steagul la ceremonia de la patru iulie, ziua broaştelor ţestoase zidite în splendoarea mareelor, outoarele răbdătoare de istorie antică, ies la suprafaţă precum aurul în creuzetul alchimistului, animala aia, Marea Marmara, mai animală decît porcul, aia care spărgea nuşi cu porţelanul Dentexcela – necheza Bianca de Cholo – sugătoarea de banane chelfătuite cu bidineaua, cea care, cînd a trecut strada pe la Guvern, i-a plesnit dintele de aur unui individ, care şi aşa trăgea cu un ochi la slănină şi cu celălalt la Scheleticus Amfibrionus Caustichus – animal omniprezent şi el, ca toată fauna vulgaris din văgăuna cea binecuvîntată de Dumnezeu.
Cămiloaiele, cele purtătoare de coglioni, bella ricompensa (sospirando!), cămiloii adică, pentru că trebuie să fim în consens, cel puţin cu regnul animal, dacă nu cu şmecherocraţia, apăruseră peste noapte ca viermii de mătase în lumina palidă a lunii, umblau peste tot, trecuseră pe la stadionul internaţional de fotbal, mimaseră lovitura de cap, suflaseră pe nări hohotul tribunelor: Huo!, rumegaseră cu fineţe cîte ceva din înţelepciunea acumulării cantitative spre saltul calitativ, una dintre gogoriţele execrabile ale socialiştilor, ploua cu certitudini în vremea aia, păcătoasa în preacurvie încă nu fusese mîngîiată cu blîndeţea înţelegerii mai presus de înţelegere: du-te, femeie, şi nu mai păcătui!, forţa creaţiei de a nu arunca anatema, trupul şi sufletul, uleiul şi smirna erau pregătite pentru nuntirea cu absolutul, ce este viaţa, dobitoace rumegătoare? întreba, la modul absolut, Leda cu Lebăda, altă poveste din şirul vieţii şi al cenuşii, Aureliano, să nu uităm, voise să se căsătorească, dar fata plecase odată cu zorile; Aureliano, ziceam, clătina din cap neîncrezător, în timp ce turcul Fadul zăcea într-o cafenea din Paris, pe malul Senei, şi discuta cu Milan Kundera despre secţia de propagandă, care l-a şters pe Clementis din toate biografiile. Imaginaţi-vă un şef de stat fotografiat cu două pălării: una pe cap şi cealaltă în mînă.
Bietul Clementis, văzîndu-şi şeful fără pălărie pe cap, şi-a luat-o pe-a lui şi i-a pus-o acestuia repede pe creştet, da’ n-a văzut că şeful îşi ţinea pălăria în mînă! Orice lucru lipsit pe neaşteptate de semnificaţia sa prezumtivă… cine lansase acest decret? Nu era decret?! Era! Atît învăţaseră văgăunenii, că lozinca este stimulatoare. Tot o lozincă transformă, credem noi, laptele în brînză de vacă, chiar dacă este brînză din lapte de capră, şi vinul în oţet de mere sau de struguri. Ideea asta cu strugurii este chiar derutantă pentru înţelegerea mecanismului care a făcut să fie izgonit Adam din Rai. Dacă Eva a cules strugurii şi i-a storcoşit şi i-a dat lui Adam să bea must, sigur că acestuia – ce Dumnezeu, doar era bărbat! – i s-a urcat sîngele la cap şi i-a şoptit cineva la ureche că între coapsele cele parfumate cu eternitate ale Evei s-ar ascunde acea poartă a Raiului pe care el, abia intrat, s-a şi văzut obligat să iasă pentru veşnicie. Edenul chiar a existat cu adevărat, nu este nici un dubiu. Adam era agricultor, pentru că nu scrie nicăieri că îi dădea cineva trei mese pe zi la cantina săracilor.
Un rîu ieşea din Eden şi se despărţea în patru canale, precum Dunărea la vărsarea ei în Marea Neagră. Unul se numea Pison şi înconjura ţara numită Havila. Altul se numea Gihon şi înconjura ţara Cuş. Tigrul înconjura Asiria şi Eufratul se vărsa în mare… Prin urmare, motivul izgonirii lui Adam din Rai a fost sexul. Ce a conţinut această funcţie vitală a umanităţii nociv în esenţa ei, de a fost transformată într-o otravă?! Putem zice că religia s-a constituit pe această înverşunare patologică împotriva celui mai pur act fiziologic care, culmea, asigură perpetuarea speciei. De ce a devenit acest act sublim – scatologic, anatemizat, vinovat de rătăcirile noastre sufleteşti? Poate pentru că este foarte puternică în om dorinţa de a se perpetua… Oare acest adevăr era ascuns de preoţii pederaşti sau curvari ai lui Boccacio?! Cînd un om are curajul să înfiereze adevăratele tare ale umanităţii, devine moralist! Care au fost acei eroi arhetipali ce au fixat princiipiile juridice şi morale sau cei care au descoperit elementele esenţiale ale civilizaţiei: focul, arcul cu săgeţi pentru vînătoare, roata, scrisul, medicina, navigaţia, zborul în cosmos?! Utnapishtim este Noe, unul dintre părinţii preluaţi şi de Biblie.
Milan s-a revoltat: nu mă arunca pe mine în culegerea de înţelepciune populară, frate! Termină povestea cu Flora. O fecioară acvilină, deocamdată fără ţîţe, o să facă piept peste vreo doi ani, ugere incitante, pizdoacă grăsulie, excitantă, retro – ţărăncile nu se rad; pudoarea, denaturînd imaginea, o amplifică!; un fel de reflectare a cerului în apa rîului, cu cosiţele ei aurii, risipite pe umerii ei fragili, de porţelan de Meissen, luată de Mancuse, cu tot cu fulgi, pe neaşteptate, pe la spate, pe înserat, pe malul apei, pe suspinuri, plinuri, pliuri… Bărbat-atrist… altruist… aia, ailaltă, nefericitul!, nu se aştepta să i se întîmple, să-l apuce şi, dacă nu-i zicea Fadul: „Pe dumnezeul maroniţilor!”, care era mai consistent decît Dumnezeul văgăunenilor, “era scris în ceruri, Mancuse! “, s-ar fi tulburat degeaba.
O visase noaptea, i se întîmplase şi lui Fadul s-o violeze pe Aruza în toiul nopţilor, o vedea pe malul rîului, cu pulpele dolofane, era obsedat de ea, spăla rufele, le clătea în apa rece, unduioasă, fierbinte, clocotitoare, se reflecta în oglinda cerului la infinit, prinsă acolo, multiplicată, nemuritoare – clipa! – trecea puntea la deal, se întorcea, ducea pe umeri un sac la moară, s-a oprit să bea o bere, i se părea că visează, asta este obsesie curată, dar mai era timp, peste un an, doi… da, peste doi ani, dar Fadul deja anticipa, descria scena, o decora cu nuferi de zăpadă, cu artificii şi crenguţe de cireşi înfloriţi în luna mai. Mai comand o cafea, a zis Turcul, am trăit cu gîndul la Dumnezeul meu, nu al tău, l-am implorat şi l-am certat, am avut o viaţă plină de frămîntări, am căzut şi m-am ridicat de nenumărate ori, cine m-ar fi putut ajuta, dacă nu credinţa?!
Şi Flora? l-a întrerupt Milan Kundera; care este rolul ei în toată povestea asta? În jurul ei se ţese o intrigă, atît, nimic important nu li se întîmpla văgăunenilor, aş putea spune că aşteptau cu sufletul la gură să se deruleze povestea, ba chiar au ajutat la urzirea ei, au creat atmosfera, au întors-o pe toate părţile, pe pod, ştii, locul unde se discută, se comentează, s-ar putea spune că, fără el, n-am mai avea viaţă spirituală şi poveşti trăite cu intensitate. Thomas avea dreptate cînd se mira de nevoia noastră de fabulaţie. A cui a noastră? A oamenilor, nu a îngerilor. Trăim din emoţii, în emoţii. Citim poveşti în copilărie, romane la maturitate, ne lăsăm pătrunşi de farmecul visurilor. Am fi seci fără visuri. Licurişca poate mă înţelegea mai bine. Era femeie. Şi de ce, zicea ea, nu ar fi meritat Flora să fie iubită? Ba nu, stai un pic. Nu Flora e în centrul atenţiei, ci Ignatio. Ţi-am spus că sexagenarul Caiafa i-a botezat un copil, pe cel de-al treilea.
Oamenii povesteau pe la colţuri că naşul avusese, de fapt, un rol mai mare în naşterea pruncului, decît acela de a-l năşi. Poate voia să-l protejeze! Nevasta lui Ignatio era frumoasă, o iapă bună de prăsilă. Ignatio bănuia ceva. N-o trimisese el, în toiul nopţii, să împrumute gaz de la el? Femeia îşi pusese un şal la gît, era răcoare în noaptea aia, plouase toată ziua, în băltoace sclipea luna, lătra un cîine, cîrîiau găinile prin coteţe… dar astea sînt doar imaginile, nu sentimentele, ce era în sufletul ei de femeie? Licurişca zîmbea. Vezi, la sufletul femeii nu se gîndeşte nimeni… Ba era ceva din sufletul unei femei în acel jurnal incitant prin ineditul lui. Iată o mostră: „Leul însetat de sînge aleargă după o căprioară, escaladează un munte, necunoscutul ocoleşte fiordul, frumuseţea sălbatecă a ierbii; de sare e tăcerea închisă în faldurile umede de dorinţă ale scoicii, violentă este doar clipa contrarie, hymnul este în ciocul păsării, în versurile de cristal se reflectă stelele, culegi curcubeul, Belladonna, Ciumăfaia, partea vie a fiinţei de partea miraculoasă. În nemişcare se petrece timpul, în iris, în oglinda în care nu se mai reflectă decît valul. Sîmburele este amar de dulce, colţul de stîncă e ca o stea la roata Carului Mare. Trezeşte-mă în graţie, în lumea dinafara înlăuntrului ploii roditoare, pasărea nocturnă cu umbra adîncită în blana verde a pămîntului numără pietrele din cerc ce se roagă la soare pînă încremeneşte umbra.”
Dacă ne imaginăm că psihicul subliminal gîndeşte prin intermediul simbolurilor arhetipale, deducem că zeii îşi au sălaşul în inconştient, acolo unde s-a derulat totul cu viteza luminii, dar noi nu mai ţinem minte decît versurile, adică incantaţia magică – comenta CrisLi – dar ea încă n-a apărut în materia romanului, deşi prezenţa ei este de o necesitate vitală! Cum limbajul subconştientului este folosit cu predilecţie de dictatori, pentru inducerea stării de transă, Milan Kundera avea dreptate: numai poezia foloseşte limbajul în sens simbolic! Ce părere avea Caiafa despre aceste teorii? El ştia una şi bună: Sula şi Prefectura! Amîndouă guvernează lumea! Una la lumina zilei, cealaltă în întunericul cel năucitor de incitant sau excitant. Această supoziţie vine de la acel ins clorotic care în propoziţia: “Şi, dacă nu i-ar fi spus nimeni, n-ar fi ştiut!”, nu pune virgula după “şi”; ce-am putea spune, astfel, despre un dirijor care sare o notă din “Simfonia destinului”?!
Fragment din romanul „Parfumul păpuşilor de porţelan”
Editura Vărsătorul, Proviţa de Jos, Prahova, 2003
