Un gând rostit devine o forţă, o putere teribilă spre zidire sau spre dărâmare. Când exprim acest lucru nu pot decât să fiu uimit de bogăţia ideilor sau sugestiilor ce se desprind prin pronunţarea unui singur cuvânt. De fapt, un gând neexprimat va muri mai devreme sau mai târziu, fiindcă îi va lipsi „trupul”, acea materializare extraordinară prin intermediul mantiei cuvintelor rostite. Însă de îndată ce gândul „se îmbracă” în cuvinte, forţa lui se amplifică în mod considerabil asemenea unei avalanşe declanşate de un bulgăre mic de zăpadă ce se rostogoleşte la vale. Atunci măreţia lui se vede, se manifestă, atrăgând după sine şi alte simţiri ce se exprimă plenar prin ceea ce vorbim sau întreprindem. Şi pot să te asigur că toate gândurile doresc să se manifeste cumva prin cuvânt şi faptă, lucru ce trebuie bine reţinut în legătură cu ceea ce cultivi în adâncul sufletului tău!
Şi totuşi? Cum se naşte gândul? Cum apare? Care îi este taina genezei sale lăuntrice prin intermediul căreia se produce zămislirea sa? De unde vine, unde merge şi care este scopul său? Am putea trăi fără gânduri? Am putea să ne imaginăm existenţa altfel decât prin intermediul acelor trăiri tainice ce ies la iveală prin curenţi subterani uneori intuiţi, dar niciodată cunoscuţi în întregime?
Dacă ai reuşi să îţi sondezi propria ta experienţă interioară prin amintiri şi retrăiri semnificative, ai vedea că întotdeauna gândul a fost însoţit de un anumit limbaj de exprimare. Niciodată el nu s-a aflat singur atunci când a produs urme în memoria ta. Chiar dacă impresia s-a reţinut sub formă vizuală, în spatele ei s-a aflat mereu un gând, o trăire asociată cu anumite exprimări cheie. Şi astfel, ori de câte ori acele exprimări sunt sugerate, imaginile primordiale ies din nou la iveală sub felurite forme conferind sens cuvintelor pe care le foloseşti.
De exemplu, când pronunţi cu glas tare sau în gând cuvântul „acasă”, automat îţi vor apărea în minte, ca într-un album cu fotografii, imaginile, uneori delimitate, iar alteori suprapuse, ale locurilor în care ai stat pentru perioade mai îndelungate de-a lungul vieţii. Iar atunci când vei exprima acel gând, de îndată vei începe să simţi din nou sub o formă sau alta senzaţiile şi trăirile asociate experienţelor din acele locuri. De aceea, gândurile îşi vor dobândi sensul lor doar atunci când trecând prin sanctuarul „limbajului” vor ajunge să se manifeste prin intermediul cuvintelor. Iar aceste cuvinte nu vor face altceva decât să exprime experienţa ta de până la acea dată în legătură cu ceea ce vrei să spui sau laşi să se înţeleagă. Prin urmare, chiar dacă nu vei putea distinge cu exactitate izvorul gândurilor tale, acesta va putea fi totuşi reperat prin intermediul impresiilor sau simţămintelor pe care le-ai tezaurizat în suflet, prin amintirile ce îţi revin mereu în memorie, uneori chiar obsesiv.
Dar ce se întâmplă cu „gândul” exprimat prin cuvinte? Ce anume atrage după sine exprimarea dorinţelor lăuntrice? La ce se ajunge în final?
Orice cuvânt rostit produce invariabil consecinţe sau urme asupra realităţii în mijlocul căreia trăieşti sub o formă directă sau indirectă. De exemplu, dacă vei exprima gânduri legate de realizarea unui anumit obiectiv, cuvintele spuse te vor orienta şi deopotrivă vor influenţa pe ceilalţi să contribuie la finalizarea acestuia. Dacă ai o funcţie de răspundere, atunci când dai ordine subalternilor, te aştepţi ca aceştia să materializeze ceea ce tu ai exprimat, să transpună în realitate gândul pe care l-ai avut.
Dacă eşti părinte, atunci în momentul când îţi exerciţi autoritatea asupra propriilor copii, te aştepţi ca aceştia să se conformeze gândirii tale şi să facă întocmai. Dacă eşti un lider, indiferent de organizaţie, prin cuvinte vei încerca să determini transpunerea viziunii pe care o ai, practic a gândurilor pe care le deţii şi care te domină la un anumit moment.
Cu alte cuvinte, rostirea unui gând are drept scop transpunerea sa în realitate sub o formă sau alta. Chiar dacă de multe ori doar „stai de vorbă” cu cineva, de fapt prin comunicare tu urmăreşti să determini un anumit curs al evenimentelor, al realităţii, încercând să o influenţezi sub o formă sau alta. Este ceva greşit în acest lucru? Bineînţeles că nu, fiindcă aici este forţa extraordinară a fiinţei umane, şi anume aceea de a putea materializa ceea ce gândeşte, ce doreşte şi spre ce năzuieşte.
Dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că prin rostirea unui simplu gând deja ai devenit responsabil sub o formă sau alta de ceea ce va urma. Multe evenimente rele din istoria umanităţii, şi deopotrivă din viaţa ta, ar fi putut fi evitate dacă s-ar fi spus cuvintele care erau necesare la un anumit moment. Câte greşeli ai fi putut evita în viaţă, dacă un sfat bun ţi-ar fi fost dat atunci când te pregăteai să iei nişte decizii pe care le-ai regretat amarnic mai târziu.
Dar ce se întâmplă atunci când gândurile nu pot fi transpuse în realitate? Ce se întâmplă cu ele? Dispar pur şi simplu, cedând în faţa unui destin implacabil?
Nicidecum, fiindcă o altă „resursă” importantă le stă la dispoziţie, constituindu-se ca un fel de anticameră a realităţii. Numele acesteia este „imaginaţia”. Ori de câte ori realitatea refuză materializarea gândirii tale, imaginaţia va prelua cu generozitate această sarcină, oferind un spaţiu „virtual” suficient de mare pentru măreţia ideii exprimate. Şi nu întâmplător se numeşte „imaginaţie”, fiindcă forţa extraordinară a acestei facultăţi interioare constă în exprimarea vizuală şi uneori chiar auditivă, a gândurilor ce nu şi-au împlinit rolul manifestării exterioare depline. În acest laborator tainic al minţii umane, gândirea îşi stochează conceptele până când realitatea oferă o oportunitate pentru transpunerea lor.
Mai precis, retragerea din faţa unei realităţi potrivnice este doar parţială pentru gândurile pe care le ai, totul fiind doar un joc al aşteptării, fapt care într-un mod surprinzător rămâne valabil şi pentru persoanele aflate la final de existenţă terestră. Imaginaţia reprezintă de fapt un refuz interior de acceptare a realităţii, lucru benefic sau nu în funcţie de circumstanţele în care te găseşti.
Dar are vreun sens tot acest joc al gândurilor care exprimate fiind nu aduc o schimbare a realităţii, ci doar o returnare a efectului lor asupra imaginaţiei? La ce bun să îţi mai faci planuri sau să mai doreşti un anumit lucru, mai ales atunci când acest lucru pare imposibil? De ce să forţezi realitatea dincolo de ceea ce ea pare că îţi poate oferi?
Un răspuns direct este acela că niciodată realitatea nu poate fi modelată decât prin exercitarea unei anumite forţe asupra ei. Niciodată ea nu cedează uşor în faţa voinţei tale, totdeauna oferind o anumită rezistenţă la schimbare, iar alteori imprimând o inerţie ce te abate dramatic de la ţinta pe care o urmăreşti.
Însă prin intermediul acestui război dramatic dintre imaginaţie şi realitate se cizelează deopotrivă gândirea şi existenţa exterioară oferind ocazia devenirii, transformării şi progresului autentic. Realitatea filtrează gândurile ce sunt aberante prin exerciţiul unei selecţii dure ce se întinde pe întreaga scară a timpului, iar imaginaţia conduce la forme noi de manifestare a existenţei, intuind posibilităţi noi şi conducând la actul suprem al cunoaşterii. În cele din urmă cunoaşterea reprezintă lucrul pe care îl doreşti sau îl intuieşti ori de câte ori exprimi ceva, indiferent de conţinut.
Forţa gândurile exprimate prin cuvine este asemenea torentului ce vine cu putere la vale, modelând totul în curgerea sa, dând la o parte obstacole aparent imposibile, testând mereu posibilităţile nebănuite şi niciodată explorate pe deplin ale realităţii. Iar imaginaţia conferă acea înmagazinare lăuntrică a forţei primordiale a năzuinţelor ce se află mereu în spatele gândurilor, oferindu-ţi tăria de a o lua de fiecare dată de la capăt atunci când existenţa îţi refuză sistematic materializarea dorinţelor.
Prin urmare, mecanismul exprimării a ceea ce gândeşti reprezintă un dar extraordinar pe care trebuie să îl exerciţi cu responsabilitate, de fiecare dată întrebându-te înainte de a spune ceva: Va aduce zidire sau dărâmare, bine sau rău, ceea ce voi spune? Voi aduce fericire sau tristeţe, bucurie sau amărăciune prin ceea ce voi da glas?
Dacă ai face acest lucru în mod constant, ai vedea că discrepanţa dintre imaginaţie şi realitate s-ar reduce drastic, fiindcă în cele din urmă existenţa nu este un adversar în care loveşti cu pumnii şi picioarele, ci temeiul în baza căruia gândirea poate să se manifeste. Gândul nu reprezintă altceva decât mijlocul fundamental în dobândirea cunoaşterii şi nicidecum o manieră grosolană de impunere a aberaţiei, nebuniei sau ignoranţei. Şi ca un final promiţător al forţei cuvintelor exprimate, poţi observa cât de puternice pot fi cuvintele atunci când sunt rostite de către Marele Autor:
„Dumnezeu a zis: “Să fie lumină!” Şi a fost lumină. Dumnezeu a zis: “Să fie o întindere între ape, şi ea să despartă apele de ape.” Şi aşa a fost. Dumnezeu a zis: “Să se strângă la un loc apele care sunt dedesubtul cerului şi să se arate uscatul!” Şi aşa a fost. Dumnezeu a zis: “Să dea pământul verdeaţă, iarbă cu sămânţă, pomi roditori, care să facă rod după soiul lor şi care să aibă în ei sămânţa lor pe pământ.” Şi aşa a fost.
Dumnezeu a zis: “Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate animalele care se mişcă pe pământ.” Şi aşa a fost.”
