Fragmente de roman

                           Amintiri la capăt de vis

Voluntari pe oseminte

 

Am mâncat în grabă în joia aceea de primăvară din anul 1959. Aparatul lui Lăstun: un schelet de lămpi cocoşate şi de sârme îmbârligate, urla într-un difuzor, de nu puteam să comunicăm unii cu alţii decât cu privirile flămânde; ca şi trupul, ca şi sufletul – ce nu avea nici o importanţă, în acea vreme fără valoare, în acel timp cioplit în trup de muribund.

– Daţi-le şi felu’ doi, daţi-le şi desertul!, strigă pedagogul, din uşa sălii de mese, la cineva văzut numai de el. Elevii “de serviciu” dispăruseră la bucătărie cu căruciorul pe roţi, să schimbe oalele de supă cu cele de tocăniţă; cu fărâme de slănină afumată, cu zeamă lungă să mori lingând cu pâine fundul farfuriei plate; extrem de plată, ca o masă de pal melaminat, ca o fereastră orizontală cu silicii cenuşii.

– Ne daţi voie? îl mută pe pedagog, mai la o parte, un grup de ajutoare a celor “de servici”; un şir de copii cu piramide de farfurii murdare în mâini, încercând să iasă din sală.

Un semn al pedagogului, şi, Lăstun, răsuci spre stânga un buton al carcasei incandescente, al aparatului de radio scheletic.

În liniştea şi în pauza dintre cele două feluri de mâncare, pedagogul vorbi rar, părinteşte:

– Băieţi! vom merge la muncă voluntară.

– Şi lecţiile?, spuse un elev dintr-o clasă mai mare, parcă Tudor, parcă Coman: din a unsprezecea, din a zecea.

– Sunteţi scutiţi. Toţi internii sunt “absenţi motivaţi” mâine, la orele de mâine.

– Şi lecţiile pierdute? se mai auzi o voce, ca un fir otrăvit de modulaţie produsă de aparatul lui Lăstun, care cânta, cu tot dinadinsul, infirm, distorsionat. Pedagogul se înroşi de mânie că fusese întrerupt, de ruşine că nu avea ce să răspundă la ultima întrebare.

– Lecţiile? lecţiile vor fi recuperate mâine, într-o meditaţie prelungită. Renunţăm la somnul obligatoriu şi intrăm la meditaţie imediat după masă.

– Cu burţile pline?, spuse un îndrăzneţ de clasă mică, aflat chiar sub gravitaţia umbrei pedagogului, la întâia masă de la intrarea în sala de mese.                   i

– Care burţi pline, mă?, îl apostrofă un anonim din sală.

– Decât să-mi ghiorărie maţele de foame, în pat, la orizontală, neputând nici să adorm, mai bine să ne acompanieze foamea la învăţătură; stând în bănci, în meditaţie.

Pedagogul nu voia să se enerveze, deşi se vedea cât de greu îşi regiza această voinţă, cât de greu o ţinea în frâu. Îi plăcea să ne asculte, conversând. Îi plăcea să fie ascultat ,fără a-l întrerupe cineva. Murea în declamaţii de actor rămas fără scenă, rămas fără teatru, dintr-o stupidă întâmplare de a orbi; lovit fiind în ţeastă de-un corp necunoscut, cât să-l dezechilibreze, mângâiat fiind de un vis, numai de el ştiut, cât sâ-l adoarmă.

Îi ştiam pe de rost comportamentul, îl răbdam în vieţile noastre ca pe un înlocuitor al dorului de mamă, ca pe o cataplasmă a îngenunchierii noastre prin lume.

Pedagogul, cu infirmitatea lui, ne demonstra “pe viu” un mod de supravieţuire, un mod de a călători prin lume, cu ochii închişi: cunoscându-i tainele dinainte de a vedea, mai mult decât o vedea, un mod de a călca pe jăratec. Îi plăcea să ne păzească vămile trăirii, acolo în mica Bastilie a internatului, ca un paznic – înger, ca un paznic – diavol ,ambii iubitori de ordine dezordonată sau de dezordine ordonată; fără a se întreba în slujba cui sunt, pe cine slujesc.

în realitate. El era expresia totalitarismului comunist, întruchipa această expresie, de la fluierul din gât şi până la demagogia salivară a vorbirii sale, de la statura lui nevâzătoare, până la sudalmele zilnice: proferate pe umbrele noastre vorbitoare; ce i se furişau pe sub nas, încălcând consemne şi consemnări diabolice.

“Corectitudinile” făcutului patului, spălatului pe picioare, pe dinţi, tăiatului unghiilor şi a părului, făcutului temelor, reprezentau pentru el o permanentă grijă de educator comunist, care nu accepta în ruptul capului că un copil ar putea deveni om chiar cu părul lung,chiar cu unghiile netăiate, ori numai cu o parte din teme făcute. El nu “vedea” cum un copil ar fi fost om, dacă ar fi avut libertăţi mai multe, experienţe mai multe, liber trăite, în copilărie, în adolescenţă, în tinereţe.

Fluierul lui însemna: “Sâ fii în picioare oricând ţi-o cere patria!”

Da, pedagogul avea calităţile – brutale, violente, incisive – ale educatorului comunist, ale educatorului disciplinei de penetenciar, specifice societăţii ce-mi confiscase viaţa, ce ne confiscase orice vis de libertate, orice gând la capăt de vis.

– De ce, mă, nu stai în meditaţie? De ce joci fotbal, în curte?, îl trăgea de urechi pe câte unul pofticios de sfere rostogolite pe pământ. Să-l puneţi două zile de planton, de la patru la şase, dimineaţa! Auziţi?

Ciută, care era şeful meditaţiei, îşi consemna în caietul lui de pedepse porunca, încercând totodată, să-l apere pe nefericit:

– Tovarăşe pedagog, l-am învoit eu, să-mi cumpere de la chioşc “eugenii”.

– Atunci ,cum de mi-a spart geamu’ de la cameră – de la camera pedagogului? Cine a jucat fotbal în locul lui? Canalia, i-am auzit pliscu’ de canalie!

Era roşu de mânie, ca un beţiv înjunghiat, cu urechile puiului de om în mâinile lui mari,înfricoşătoare: de boxer ce nu avea nevoie de mânuşi, de mim gesticulând carnagii.

Băiatul torturat, cu lobii depărtaţi de ţeastă, cu perciunii smulşi, plângea scâncind în faţa sălii de mese, ca pe un eşafod, ca pe un altar al “primului născut sacrificat”.

Noi, înspăimântaţi, ştiam că orbul este râu şi-i ocoleam “siluieta umblătoare” prin cămin, lipindu-ne de pereți, oprindu-ne respiraţia.

Când era mânios, parcă vedea.Sângele îi hrănea mai bine nervul optic, să vadă. Parcă sângele îi hrănea trupul: să-i scoată duhul din trup, să ne găsească oriunde am fi fost.

“Stingerea” era un ”fu: fiu, fiiiu, fuui, fiiu!” Şi noi nu ne mai mişcam în paturi, la etaj: nu mai vorbeam nici cu noi înşine, ştiind că ne ascultă; nu se ştia până unde, nu se ştia cât, acolo în capătul holului de la parter, unde pe vreme rea făceam înviorare şi stăteam trişti la rând la masă.

Elevul de serviciu era mereu “în dreapta lui”, până îl vedea mulţumit de adulmecarea liniştii de sus. Apoi îl conducea spre “camera pedagogului”, prin bucătărie, printre plite stinse de curând, apoi îl conducerea în camera de “trei pe patru metri”, cât era şi suprafaţa beciului cu murături şi zarzavaturi de sub ea.

Se făcea unsprezece noaptea. Câte un copil, în chiloţi şi în maieu, sau în pijamele găurite în genunchi şi în coate, se strecura afară, prin uşa cu scârţâit lung: văitându-se în urma lui.

Urmau sporovăielile în şoaptă; între doi, câte doi, punând lumea la cale, ori, descriindu-ne-o încă odată în întuneric, în pat, ne-o aşezam mai aproape, cât mai aproape de vis.

Aşa sfârşeam o zi cu după-amiază tristă, aşa începeam alta ,fără speranţa uitării celei dinainte, fără speranţa schimbării întunecimii ei.

Coloana se forma spontan. Cel care termina de mâncat se aşeza la coadă îngândurat.

– Ia mai tăceţi, mă!, strigă un “tovarăş elev” mare, la noi, la cei mai mici. Și, o linişte asemănătoare cu cea dinaintea unei bătăi cu cuţite, între doi flăcăi, pentru o fată, ca la horele noastre din Tuluceşti, se aşternuse în coloana de muncă patriotică, de muncă voluntară fără voluntari.

În capul coloanei, cineva striga din pântec:

– Cu cântec, înainte, marş!

– Stai, mă! că n-au venit toţi!!, îl opri altul din comandă, din pofta lui de a ne comanda. Într-adevăr, unii mai zăboveau prin dormitoare, schimbându-şi uniformele, alţii pe la veceuri: fumând pe-ascuns o ţigară. Cei care mâncau mai încet, nu mai terminau de mâncat; poate poate, vor fi uitaţi acolo.

Un fluier cunoscut, o ultimă notă dintr-o gamă nesolfegiată vreodată, despică curtea internatului în două, în trei, apoi, reverberat, de zidurile liceului, într-un ecou prelung în noi.

– Alinierea!, strigă pedagogul. Prezenţa!

Atunci, la acest cuvânt, coloana se-ngroşă, se lungi, într-un nemernic şir de trupuri ostenite.

– Pe clase sau alfabetic? ,zise Coman ,aflat în dreapta pedagogului.

– Pe clase!, se auzi ordinul.

– Ababei.Albu, Badiu,Buricea Aurel, Bonca, Bouroş,Bujeniță, Codreanu.Crudescu, Decuseară,Dolea, Epure, Ienupăr, Tudor, Toader, Şoimu, Fătu Vasile, Batog Ovidiu şi ,din nou, alt alfabet haotic, alte nume româneşti ciudate, pline de istorie dacică, răzăşeascâ, fanariotă, slavă:

… Armencea, Acatrinei, Lăstun, Patriche, Custură, Filiuţă, Ţigănuş Virgil, Coman Ştefan, Grecu Ion, Totolici Ştefan, Popovici, Ene, Ene Petrache, Faniţi…

Şi iarăşi nume de-avalma ca-ntr-un pomelnic în sâmbăta morţilor, ca-ntr-un parastas nesfârşit:

…Patriche, Icreverzi, Geană Ion, Fulger Ion, Cărare Dan, Gottesman Goldman, Leibovici,Rozenberg…

Numele erau româneşti şi totodată neomeneşti. Sunetele – plus doloris – mai multă durere – apăsau succesiv pe respiraţia noastră gata să răspundă prezent, un prezent tăiat în carne, un prezent-pumnal, în carnea sufletului din carne.

Prezent!, prezent!, absent!, absent!… ,răsunau cuvintele-parolă, în orgada internatului, lângă Ion, Gheorghe, Vasile… în urma prenumelor, înaintea lor.

– Unde-i tâlharu’? unde-i şarlatanu’ ăsta? Aduceţi-I imediat în front! În front! ,se enerva “comandantul legiunii noastre”, privind în soare fără lacrimi, privind în jur fără rost.

– E în dormitor! Coboară din dormitor, tovarăşe pedagog!,strigau întru salvarea absentului, cei din coada coloanei. A venit!

– Unde-i? Să vină la mine!

Nefericitul se apropia de uriaşul orb, îşi băga capul, printr-un gest dinainte ştiut, sub degetele lui, se înălţa cu urechea până să-i fie prinsă în cleşte. Mieuna, ca-ntr-un alint de pisici în călduri, sărmanul întârziat, apoi îşi întoarcea obrazul în direcţia palmei celuilalt, şi-şi suporta eroic plesnetul obrazului său şi se aşeza eroic în impulsul oaselor celuilalt.

– Suflă!, mai ordona pedagogul, aducându-şi aminte, parcă şoptindu-i-se de cineva la ureche, câ întârziatul ar avea deprinderea diavolească a fumatului.

– Eu? Eu nu fumez tovarăşe pedagog! ,şi sufla încet pe buzele groase ale acestuia.

– Ptiu! ce mahorcă iese din tine. Ciută! Ciută! dâ-i două zile de planton, sâ-nveţe cum se face visul scrum stând de strajă în noapte.

– Tovarăşe pedagog, întârzâiem!, spuse un elev cu nu ştiu ce răspundere prin UTM: Stănoiu sau Stâniloaie, nu mai ştiu cum îl chema.

– A, da, uitasem!, se scărpină în cap pedagogul, cu mâna peste frunte. Ascultaţi-I pe tovarăşu’ secretar al organizaţiei UTM, pe internat, pe tovarăşu’…

– Stânoaie! strigă cineva din coloană. Stănoaie era slab ca un cerşetor în picioare. Se clătina, la fiecare cuvânt rostit, de parcă sunetul cuvântului rostit de el ar fi fost de piatră iar el dezechilibrat afară, se sfărâma în balanţa osoasă a trupului său fără putinţă.

– Avem o mare răspundere în această “acţiune”, o mare răspundere politică. Noi reprezentăm Liceul V. Alecsandri şi o mare organizaţie UTM, mare… noi…

– Hai, mă! lasă chestia asta cu “noi”, cu “mare şi tare”, că nu mai pot sta în picioare de politica ta, spuse unu’ din coloană.

– Tovarăşi! ţipă Stănoiloaie, tovarăşi!

– De la ce clasă e ăsta? întrebă altul.

Nimeni nu-l cunoştea. A venit în internat de-o lună, observă un altul. A cui pilă o fi, că nu-i fiu de ţăran ca noi.

– Domnule pedagog!mai bine mergem să muncim, nu să-l ascultăm pe ăsta, spuse Popovici enervat.

– Mda!, zise pedagogul. Mai aveţi să le spuneţi ceva?, i se adresă nepermis de politicos celui ce ar fi dorit să politizeze momentul.

– Cam atât, cam atât!, îşi înmuie vocea piţigăiată intrusul în viaţa internatului.

– Asta-i codoş la “ăia”, la moş Chişcă, “la partidul muncitoresc al liceului”, îmi şopti un coleg de clasă.

– Alinierea!, strigă Ciută sau Coman din capul coloanei. Stănoaie, Stăniloaie, Stănoiu intrase şi el în rând, molipsindu-ne de un spirit urât mirositor, nevăzut. Îl simţeam în preajmă.

– Ioane, ăsta-i “ăla” pe care l-am legat sub saltea, în noaptea când nu ne lăsa să dormim, povestindu-ne cum a iubit el o fată, îmi şopti, lorgu Vicol, în urechea dreaptă; eu fiind la marginea din stânga a coloanei.

– Daa…?, am oftat, ştiind astfel că am o pilă la UTM, sau mai departe, sus mai sus de această organizaţie comunistă a tineretului infirm.

– Cu cântec, înainte, marş!

Elevii, neştiind ce cântec să cânte, s-au trezit cântând pe mai milte tonalităţi, internaţionala, suflecată, Aida: amestecând sonor… Cântând noi petrecem…, Sculaţi voi oropsiţi ai vieţii…, Suflecată pân’ la brâu…

– Ce faci? Ce faceţi? se răsti cineva din cei mari. Elevul ce comanda “coloana” se plecă la urechea unuia din primele rânduri, apoi comandă.

– Tonu’ la cântec!

Nu am auzit “tonul lui”, şi nici nu am repetat după el cuvintele ce se voiau cântate. M-am îndepărtat de mulţimea, de turma omenească, în care eram cuprins, cu gândul la Tuluceşti, la chipul blând al mamei mele, la umbletul tatălui meu prin ogradă; după nimic, după un fiu rătăcit. Ştiam că le luase totul la c.a.p., ştiam că îşi numărau zilele pentru mine, cu sapa-n mâini, într-un câmp al nimănui; fără haturi, fără hotare între lumi. Oare nu muriseră atunci? într-o câmpie veşnică, dezrădăcinaţi de moşie strămoşească? Oare nu trăiau numai cu umbrele sufletului lor pe pământ?

Deodată m-am trezit pe Mavramol, pe Bâlcescu, cântând tare: “Partidul meu iubit, mândria mea”! Ce neghiobenie, ce turmă fără rost!? Când ştii că puteam să mergem liberi, voluntari, spre Dunăre, spre curăţirea oraşului de dărâmături şi de cotloane de vânt solidificat. Şi de pucioasa ultimului război mondial!

Coloana bătea “pas de front”, semn că treceam prin faţa unui grup de ştabi comunişti. Pedagogul, încercând şi el să bată pasu’ de pământ, arăta ca un om călcând în străchini, ca un om sfidând gravitaţia.

– Asta-i L.V.A.-ul!, am auzit în grupul “consemnat” de noi cu pas de front.

Cu coada ochiului, am văzut chipurile lor trase la indigo: cu cravată la gât, în costume cadrilate, şoptindu-şi reciproc, înainte de orice gând, tovarăşu’, tovarăşu’; în dreapta şi în stânga, înainte… O masă de hăitaşi graşi, cu bâte fixe de cuvânt în guri, în mâini, cu hârtii pline de însemnări stupide: L.V.A.: 90, întreprinderea SMG: 100, şcoala 2, 30…; cuvinte cu litere lipsă, cifre şi numere îmbârligate pe coală, ca un vierme într-o undiţă la soare.

Nu ştiu ce avea privirea lor, de un tremur inexplicabil mă cutremura, îmi făcea dinţii să-mi clănţănească. Poate datorită celor auzite de la cei din jur, datorită celor şoptite de mulţi, că au puterea să te zdrobească fără vreo judecată, din nimic, din proprie “voinţă proletară”, din prea multă putere “aşezată” în mâinile lor.

O privire la om şi o consemnare pe hârtia lor “mototolită în mâini”, era de-ajuns să nu mai dormi o noapte, să-ţi zvârcoleşti fiinţa în spasmele întrebărilor: “cu ce am greşit?” “ce am greşit?” ce-o să-mi facă?”. Puterea lor era o forţă distructivă în aer, în apă, în sufletul omenesc căutător de individualitate trupească, de libertate în cuvânt. Nu se vedea această putere, Era ca un câmp magnetic ce polarizase plasmele spirituale ale neamului; alunecându-ne în gânduri şi în atitudini, aşezându-ne paraleli; indiferenţi unul pe lângă celălalt, unul împotriva celuilalt. Lipsea consensul; convergenţa acestei puteri, atât în masa deţinătorilor de forţe, cât şi în masa celor supuşi efectelor ei.

Explozia ideilor lor colectiviste distrugea colectivitatea, la nivelul individului:

chiar în embrionul lui, neavând un nume, o formă, un sens în deplasare.

Venise şi Liceul nr. 3. Îşi avea sediu în fostul Liceu Israelit, acum desfiinţat, cum au fost desfiinţate şi Şcoala greacă şi Şcoala catolică – şcoli religioase, opuse marxismului existenţialist, materialist, proletar: al golănimii revoltate pe Dumnezeu şi neam. Acest liceul era rămăşiţa lui L.E.D.B. şi L.E.D.F. – liceul economic de băieţi şi de fete, a fostei “Scoale Comerciale”, a lui Alexandru loan Cuza ,înfiinţată la Galaţi în 1864.

Locul unde ne adunase “partidu’ gălăţean” era împrejmuit. Pe lângă această împrejmuire, au apărut două screpere; gredere -escavatoare. S-a dărâmat gardul de împrejmuire a dărâmăturilor, exact la marginea şinelor de tramvai care desenau o lemniscată, pe pământul dintre noi şi ele. Şinele suportau apăsarea a două tramvaie oprite şi ele să privească la evenimentul “muncii noastre voluntare”. Nu ştiu cine ordonase desfiinţarea gardului ce împrejmuia şantierul nevăzut, nu ştiu de ce cupa, braţul uriaş cu palmă, cu ghiare în loc de degete, scormonea într-un şanţ paralel cu şinele tramvaiului, în centrul oraşului. Cineva, cineva ordona… În sfârşit, gardul se prăbuşi, spre răsărit, lăsând priveliştea unor gropi bine bătute la vedere. Erau fundaţiile hotelului Dunărea şi ale viitoarelor blocuri ale ştăbimii care ne conducea “zidirea voluntară” pe dărâmăturile fostului centru capitalist al oraşului.

Fusesem instruiţi cum să dăm cărămizele “la mâna zidarului”, cum să urcăm pe scările de lemn; cu targa în gât, cum să-i dăm găleata plină cu mortar, la mistrie, tencuitorului, şi altele, şi altele…

Aşteptam să ne luăm locurile ştiute dinainte, nefiind întâia oară când făceam asta, nefiind întâia oară voluntari.

Palma cu ghiare: a escavatorului, scrâşni cu un vuiet prelung. Smulsese o tonă de pământ din şanţul, din falia adâncă, săpată între şinele de tanc ale maşinii cu turelă şi cu pârghii de ierbivor jurasic.

– Aaaa…a! se auzit un strigăt, în mulţimea din jur, în mulţimea noastră a elevilor.

Un cadavru descompus, un schelet omenesc, stătea longitudinal în cuvă, în palma escavatorului, ca un copil suspendat pe o grapă, la noi, pe arătură, la Tuluceşti.

– Daţi-l jos! Dă-l jos!, strigă un sufocat de cravată – un activist – bătând cu palma, neputincios, într-o şenilă a uriaşului mastodont.

Escavatoristul zâmbea, privind victorios în jur:

– Ce-i ,mă?, se încruntă din cabina lui, cu capul ieşit printr-o ferestruică, la omul de partid de jos. Ce vrei? Mi s-a înţepenit levierul!

– Ce levier, mă! Care levier? Dă jos cupa, dâ-o jos odată!

– Da, ce! Ţi-e frică să vezi un schelet de om? Am scos sute ca ăsta, mă! de când săp aici.

– Tovarâşu’, auzi? Tovarăşu’, auzi? Vezi, cum vorbeşti!!

– Du-te, mă pârlitule, de-acolo, să nu-ţi scap în căpăţână un “chetroi” sau un “os” din cuva aia!

Calm, excavatoristul coborî scheletul împământenit la nivelul pământului, răsucind peste şanţ pârghia braţului de oţel. Apoi sări din cabină, mai întâi peste pragul uşii cabinei suspendate pe şenile şi, în sfârşit, pe o grămadă de pământ proaspăt, afânat.

Se apropie de schelet ,cu grijă, cu paşi rari, ocolind groapa adâncă a unui viitor pilon de “temelie a hotelului”. Luă scheletul omenesc în braţe şi-l târî ,tot cu grijă, pe o pătură aşternută sub dinţii de os de peşte uriaş al cuvei. Nu reuşi să treacă de fierăstrăul nemilos al dinţilor. Oasele s-au desprins cu trosnet, în aer, peste noi.

Căzu mai întâi ţeasta, care – deşi era mai uşoară, părea plină de un văzduh uitat sub pământ, plin cu pasări oprite în zbor.

Peste ea, cu trosnet de lemne uscate făcute grămadă, căzură, celelalte, celelalte pârghii omeneşti.

Luă pătura şi o răsturnă în groapă, scuturând-o de fărimiturile pământului plin de miros de oase .O zvârli înapoi, de unde o luase, pe scaunul cabinei sale de escavatorist.

înălţă un braţ spre cer, în răsărit, mai sus de răsărit, spre cer, spre o nacelă de macara cât o barză văzută pe sub apă, văzută deasupra unui lac.

– Costicăă!!

– Ce-i, mă Vasile?

– Toarnă nişte beton pe oasele astea, la piciorul pilonului de rezistenţă!

– În temelie, mă? La temelia casei vrei să zici?

– Ce casă, mă? că ăsta va fi “hotel”, ăsta va fi “crâşma crâşmelor”, bordel, mă Costică, bordel pentru cine va avea bani!

Un fir lung, de sârmă oţelită, opri zborul păsărilor din văzduh să privească, cum cimentul dintr-o găleată cât zece găleţi se răsturna în groapa adâncă, pe scheletul omenesc.

Un vultur ne privea din înălţimi, prin liniştea de moarte ce a urmat: un croncănit de cioară ca o frântură de maxilar de cal rupt în spaţii…

– Zvârle, mă, câmâmida la mână! ,m-am trezit ameninţat de cel de sus, de cel de pe zid. C-o să-ţi cadă în scăfârlie! şi-o să-ţi rămână oasele aici!…

Oamenii dispăruseră din amfiteatru ceremoniei de înmormântare a mortului excavat.

Prin gropi de şantier, de fundaţii umede, printre coloane de fier beton încolţit în pământ, copii respirau în pumni, în palme scrijelite de cărămizi, umblând ca nişte termite într-un muşuroi de pământ gras.

– Nu ştii unde mi-s oasele trupului meu? ,mă întrebă Vicol lorgu. Şi atunci, deodată, m-am trezit din contopirea mea cu necuratu’ mulţimii cârtiţă; mulţimii îngenunchiate pentru o fărâmă de cub,pentru o fărâmă de loc în spaţiu, ştiind că am fost întrebat de un duh aflat între noi sau în noi amândoi deodată.

Ce s-a mai întâmplat în acea zi, nu mai ştiu. După miezul nopţi numai, îl auzeam, lungit în pat, pe Stănoiu sau Stâlinoiu, în dormitorul meu de la internat, cum ne povestea ce-i făcuse el unei fete pe care n-o văzuse niciodată, pe care şi-o închipuia, salivând să fie a lui, să-i satisfacă plăcerea cărnii lui. Atunci, abia atunci, l-am legat, cu o curea de pantalon, cu perna pe gură şi cu braţele de pat şi cu picioarele de fiarele patului, ca pe un demon aflat printre noi, ca pe un spirit rău-descendenţă a spiritului comunist.

Noi, ceilalţi, voluntari pe pământ, eram o germinaţie în vitro a coloanelor vertebrale însămânţate în carne, însămânţate în placente astrale… Omul, omul pe pământ, este o inducţie ombilicală a unui dor de meri în floare, în grădini semiramide cu fruct oprit… Şi noi învăţam să fim oameni: încet, încet, gestind timpul în clepsidra răsturnată de alţii la capul nostru, aşezându-i respiraţia în spaţiile interioare ale visului.

 

 

Visul întrerupt de înger

 

Lui Florin Constantinescu i se făcuse milă de mine invitându-mă acasă la el. Aveam şansa să fug de mica Bastilie a internatului, de fluierul-privire a pedagogului Mazilu, neobosit cordonator de credite moraliceşti alambicate, literar-eminesciene, politico-demenţiale, teatral declamate în uşa sălii de mese peste sunetele scheletice, ale radioului scheletic, făcut de Lăstun, cu două pentode dezdrăbălate în legea lui Ohm, sunete-inducţie, sunete-alternative ca şi lumina infraroşie din farfuriile cu veşnică zeamă de roşii fierte în tăieţei infirmi. Sunetele rezonante, redundante, refugii salivând în gura orbului sfătuitor, ne strângeau de gât în loc de rugăciune, titanice, flămânde, sfârtecându-ne fărâma de suflet rămas în noi de la mame, de la taţi, de acasă.

Invitaţia era după amiază, la el acasă, pe 23 August, aproape de Republicii, lângă casa aia unde meditasem pentru doi covrigi două fete grase şi frumoase. Covrigii se vindeau la noi în curtea liceului, la chioşc, stând la rând după fetele externe, cu părul lung pe spate, de-ţi venea să-l mănânci fir cu fir ,de foame, de o altă foame decât cea pentru care stăteai la rând, după băieţii externi parfumaţi şi neutrii, faţă de internii urât mirositori, cu pete pe haine şi cu iz de ţăran în trup flămând.

Liceul, liceul, era împărţit în clase invizibile, diferite de cele cu patru pereţi şi uşă şi ferestre, era împărţit pe clase sociale, ţăranii mai la urmă, fii de politicieni mai în lături, să nu simtă căderea vorbelor rigide ale profesorilor aşezaţi în catedre-amvoane, peste noi, ignorându-ne la un moment dat pe toţi. Clasa muncitoare ,în faţă mereu, în faţă, cu gură mare, îndrăzneaţă, pepinieră-bostană a UTM-eului, a muncilor voluntare nesfârşite, mereu inventând “acţiuni politice”, din iniţiativele spontane ale unui profesor trădător de oameni şi neam.

Noi, internii, nu vedeam aceste lucruri în lumina lor adevărată, le simţeam numai, aruncate fără voie, ori cu bună ştiinţă, printre fii de politicieni de tot soiul, printre puţinii fii de evrei ai căror părinţi rămăseseră fără prăvălia, fără băcănia existenţei zilnice, mereu dispărând din clasă şi din ţară, spre o ţară fără hotare.

Noi, internii, eram “armata lor de corvezi”. Ore, zile, săptămâni, eram scoşi de la clasă şi aruncaţi în numele PMR pe tarlaua oraşului în ruină, Gropile cele mai adânci ,din bombardamentele americane, fiind înconjurate cu rogojini, de la cinema Central până la Dunăre, între Scoală 24 şi Liceul Al. I. Cuza – fostul liceu israielit.

Sfârşitul orelor de clasă, sfârşit de dogme scolastice şi pedante, cu valori ştiinţifice stâlcite, de un ateism fierbinte, suind din materia primordială unică, fără suflet, ne aşeza foamea pe burtă, în paturile din dormitoare, ori pe iarba din faţa internatului, din ograda liceului, spre care ne târam, printre teii uriaşi, prin mirosul de pulbere, venind din poligonul aşezat între noi şi vilele ştăbimii comuniste din nord.

Eram în clasa a Xl-a, crescusem aşa, mereu flămând, cu trupul plin de ceai cu miros de cazan, de supe de roşii şi ciorbe de varză, cu trupul plin de mazăre fără sfârşit şi de “cine de taină” lângă nelipsita cană de cacao, ori ,”ce dumnezeu” o fi fost?, zeama aia ruginie ce nu-mi iese din gât nici acum.

Nu ştiu cum, mă făcusem mare, aveam ceva din statura unui plop umblând bezmetic din noaptea fără sfârşit în grindurile stelelor, ori numai în lunca Brateşului, fugind din pădurea cu gheţării adânci.

Trecuseră patru ani de liceu. Cum mai trecuseră aceşti ani…. Aşa de bine mi-i aminteam acum înaintea invitaţiei lui Florin, la el acasă..

Învăţasem trei ani, în meditaţia juniorilor, în clasa din peretele sălii de mese. După masa de prânz, ridicaţi cu greu din aşteptarea pe burtă în ierbi şi în cerceafurile murdare ale trupurilor noastre vlăguite cerebral, dormeam o oră până la patru, după-amiază, apoi fluierul elevului de servici ne cobora surzi la meditaţie. Orice eveniment început şi sfârşit, era consemnat de blestematul ţignal de gvardist.

Meditaţia avea un şef ce ţinea strict prezenţa, de obicei acesta era preferatul pedagogului şi codoşul lui.

Învăţam înghesuiţi, sub privirea gălbuie a unui bec afumat ca sticla de lampă din tinda casei părinteşti. învăţam pe litere strâmbe şi cuvinte nocive, structura fără suflet a materiei citoplasmice, evoluţia ei la nesfârşit prin diviziunii observate metodic, în desene şi scheme logice, fără căpătâi.

Legile fenomenelor simple se aflau în materie, la gramaj, ca şi cartelele din care a trăit o ţară, mereu în război cu sărăcia şi foamea altora de suflet românesc şi de hotare de neam românesc.

Orice explicaţie cădea în existenţă şi în materie, liberul arbitru fiind mereu aşezat pe necesităţi sociale, obiective, oglindă a ideologiei comuniste; “toţi pentru unu şi unu pentru toţi” – nimicul drămuit tuturor şi întregul individual sacrificat nimicului colectiv.

Trăiam fără să-mi dau seama, atunci, aşa se-ntâmplă trăind, să nu-ţi dai seama de sacrificiile tribale ale clipei, de valoarea timpului curs, de cât pierzi şi câştigi în bătălia pentru clipa de mâine, şi cei mai trist, nu ştii nimic din rostul acesteia din urmă.

Aşa-i făcută lumea, biciuită la est de Eden de heruvimi ,cu bice de foc, departe de pomul vieţii, de pomul nemuririi, deodată oprită în punct cu vecinătăţii de intervale deschise, din care poţi fugi ori să rămâi în ele, mereu diferit de punctul final, extramundal.

Meditaţia era aglomerată. Eu învăţam, îe picioa, rezemat de pervazul geamului, privind grădina dintre cămin şi gardul ce desena strada Doctor Carnabel.

Plopi uriaşi, diferiţi de cei din pădurea noastră, de la Tuluceşti, umbreau spaţiu de sub,ei, făcându-l mai cenuşiu decât frunzele lor.

“Ce faci biete”? mă trezii deodată, întrebat de “moş Frachi”, profesorul meu de fizică, un polonez pripăşit după război la noi în liceu.

“Şi eu învăţam, ca tine, la geam, aşa în piciere” ,mă încurajă el, nepăsându-i că n-am fost disciplinat să stau cu fundu într-o bancă,nepăsându-i de limba română.

Aşteptam nerăbdător zilele de antrenament la handbal sau la volei, să mai fug din camera asta de “tocială”, să mai zbor aşezat pe sfera mingii în spaţiul fără sfârşit al gravitaţiei ei aleatoare.

Doamne!ce frumoasă era evadarea din această ordine colectivă. Băieţii mai curajoşi fugeau după fete, sărind un gard numai de ei ştiut, în Doctor Carnabel, pe lângă garajele cu “maşinile de război”, ale liceului. Maşinile erau recondiţionate pentru noi de “tovarăşul inginer Cerbu”, care ne învăţa ce este un motor sovietic:”ural şi zis”, ce este combustia internă a maţelor lui. Maşina era şi ea o subtilă demonstraţie a superiorităţii materiei faţă de suflet, desigur a unei materii venită din răsărit. Se pare că inginerul a vrut să ne prezinte şi un “chevrolett” dar era să fie dat afară din învăţământ.

Avea mare încredere în mine ,domnul Cerbu, încât îmi dăduse cheile de la garaj. Acesta era o altă evadare a mea din temniţele învăţării impuse. Un băiat ţinea “”şufa” – o cârpă îmbibată în benzină, la carburator, iar altul învârtea la manivelă până ce i se înroşeau urechile. Un trosnet sec ne demonstra că va reuşi motorul să-şi clănţănească singur dinţii. Aşa şi era. Un nor de fum negru acoperea ograda internatului, cocoaşa cămilei. Caroseria maşinii era plină de băieţi. Eu, mândru, mă aşezam la volan, băgăm în viteză, şi, cu mare grijă, mă strecuram printre plopii uriaşi, spre grămada cu lemne. Acolo, încărcăm maşina şi, făcând un ocol mai lung decât ograda, prin gropile ei mărginaşe, aproape de zidurile liceului, mă îndreptam spre magazia cu lemne. În faţa ei ,aştepta “drujba” să le taie şi să le despice, printre zeci de băieţi ce aruncau din mâni în mâni feliile mari de lemn de brad, de fag, uşoare ori grele de-ţi trosneau încheieturile numai privind. Eram ca furnicile de harnici. Preferam epuizarea fizică faţă de epuizarea scolastică a învăţării.

Era o luptă crâncenă între noi elevii şi cei care ne obligau să învăţăm pe de rost rosturile unei lumi, de care nu aveam nevoie. Învăţam sfidând inutilul, subliniindu-l mai întâi, descriindu-i componentele, dar,fiind prea mici, uitam să-l distrugem.

Virgil Ţigănuş era ca un Eminescu printre noi, cu trupul plecat pe gânduri adânci din care se ridica la fiecare pas să ne zâmbească, să ne ajute să supravieţuim. Felea Victor, cu părul roşu ca tata, plutea prin internat, confundat cu Ţiţeica ori cu ecuaţia transcendentă, fără soluţie exactă, dar existentă conştient, dovedibilă conştient

Erau şi alţii care te învăţau cum să te desprinzi de vulgarităţi ieftine şi meschine în învăţare şi în comportament, cum să te înalţi din mlaştinile cu rizomi plutitori ale ideologiei comuniste. Erau eroii noştri suferinzii, aceşti elevi mai mari ca noi în toate, deşi eram obligaţi să le spunem “tovarăşe elev”. Sfidau fiecare în felul lor ordinea meschină, ţinuta cu insigne UTM-iste în piept şi tunsoarea scurtă, primii, de felul lui Virgil, fiind foarte frumoşi, aşezaţi în magme astrale eminesciene, ceilalţi de felul lui Victor, indiferenţi faţă de frumuseţea exprimată, erau preocupaţi de simetria judecăţilor şi predicatelor matematice pure, valabile pentru toate lumile universului.

Majoritatea încercam să-i imităm, oscilând între salahoriile de zi cu zi a muncilor patriotice şi drumurile lor de existenţă superioară, intelectuală, nepăsătoare faţă de ruine ori zidiri materiale de orice fel.

Alţii interni, înaintea noastră, scormonise sub dărâmăturile oraşului după cadavre, pe care le mai găseam şi noi, putrezite în escavările fundaţiilor instituţiilor publice comuniste, aşezând osemintele la temelia lor, craniile unor strămoşi apropiaţi, în rădăcinile vergilor de fier beton, alungând dihoniile din neam, din fărâma noastră de ţară fărâmiţată.

“Hiperion ce din genuni/răsai c-o-ntreagă lume/nu cere semne şi minuni/ce nu au chip şi nume!”, ne recita în uşa sălii de mese, pedagogul Mazilu, fost actor în trupa lui George Vraga, inconştient ori conştient, aşezând tristeţea eminesciană a geniului năruit în sufletele noastre ce nu trebuiau să îndrăznească la ascensiunea eului împlinit.

Era un fel subtil, această manifestare poetică, teatrală, a pedagogului, de personalizare a eului, o inhibare a instinctivităţii dezvoltării lui fireşti în marele spaţiu dinamic al matricilor arhetip plin de complexe şi valori proprii conştiente.

Noi ne vindecam ,în realitate, prin complexul de inferiotitate ,conştiinţele eului ce avea să fie curând mai puternic, mai conştient de sine.

Eram, în mod cert, fiinţe flămânde şi triste, triste şi flămnde, adâncite în carte şi în fântânile lumii ei, cutremuraţi mai ales de neputincioasa noastră necunoaştere. Pedagogul, profesorul, erau fiinţe hăituite în teatru mut al dinastiei proletare, târându-ne şi pe noi, magnetic, spre credinţe false, în colectivităţi anonime fără valori individuale. Parcă mă văd îndreptându-mă spre centru, pe Mavramol în jos, mai întâi trecând prin spaţiu strâmt dintre şcoală şi sala de sport, apoi întinzându-i portarului biletul de învoire, semnat de padagog şi diriginte.

Sala de sort, prima amintire. Un băiat, mai mare ca mine, m-a jignit făcându-mă chior şi înjurându-mă de mamă. A doua zi m-am înscris la Tir, la poligonul lui nea Coşuleanu – un instructor blând şi iubitor de oameni, reparând dauna jignirii privirii mele. Înjurătura de mamă mi-a străpuns inima. Fiul de ţăran din mine, n-o va uita niciodată. De atunci, am învăţat să urăsc cuvântul zvârlit de gura strâmbă şi neagră a unui om rău. Atunci am înţeles valoarea lui ucigaşă şi ascuţişul lui ascuns.

Mă înjurase de mamă, aici, departe de ea, în şcoală străină, fără frică de Dumnezeu.

Ce mă! te-ai supărat?, mă apucă de gulerul hainei “tovarăşul elev” beat. Încercă să mă înjure din nou. Atunci de spaimă să nu mai îndur o altă înjurătură, l-am lovit în falca dreaptă. Căzu în fund, mai mult ameţit decât doborât. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu el, acolo unde căzuse, de atunci nu l-am văzut.

Urma curtea exterioară a liceului; un pătrat asfaltat, rezemat de chioşcul cu biscuiţi şi de gardul unei vile, de intrarea în parcul de odihnă a profesorilor, cu arţari şi castani foioşi, sfădindu-ne când treceam prea încet spre poarta strânsă în chingi de magazia administratorului şi a portarului şi de povara umbrelor teilor seculari.

De câte ori nu ieşisem “învoit” pe poarta liceului spre frizerul Costică ,din piaţă, spre oglinda lui din argint mâncată de azotaţi nelegiuiţi, să-mi taie părul ţăpos din creştet – ce nu-mi stătea niciodată lins şi nu se-ncreţea niciodată, ştiind parcă de aşezarea lui vremelnică pe ţeastă, să-mi bărberească pădurea de tiuleie roşii ca părul lui lata, de care-mi era ruşine, simţind eu, că rădăcina ei mi s-a înfipt în carne, pe ascuns, odată cu instinctul otrăvit al animei lascive.

De câte ori, fără voia cuiva, nu-l pândeam pe portar să adoarmă, ca noi băieţii să ne furişăm afară, dincolo de ziduri şi de consemne, în oraşul plin de lumini, cu miros de tei pe Domneasca, până la rogojina dărâmăturilor de la cinema Central, riscând să fim pedepsiţi cu “plantoane” între două şi patru noaptea…

Dar, atunci? când s-au filmat Valurile Dunării? Ce bubuituri! Ce salve false! scuipau flăcări în aer ,sfârtecând somnul nostru de muncitori voluntari la construirea “ţiglinelor”, cu tărgile de cărămidă pe piept, somnul somnului nostru de copii cu părinţii aflaţi dincolo de bariere, la fel de nedormiţi, plângându-şi haturile furate ale moşiei lor de-o palmă, pământul moştenit de la bunicii bunicilor lor.

M-am scuturat din aşteptare şi din vis. Eram la poarta lui Florin. Soneria sună strident, sub o aripă de înger, în capătul coloanei de beton de la scară.

– Vino, Ioane! Mă luă de mână cel mai bun elev al clasei noastre, cu suflet mereu generos şi cu vorbă bună de sfat şi bineţe.

Se înserase? ori numai lumina sorealui, căzut între acoperişuri de ţiglă, se reflecta însângerată, umbrind cenuşie pinui mare de l-a intrare?

Cele trei trepte lungi, din rădăcina casei, m-au înălţat în uşile mari de stejar cu vitralii.

Acolo în ochii sticlelor verzi şi albastre şi negre, soarele şedea cu pleoapele închise râzând duşmănos. Mai fac un pas dincolo de uşa deschisă şi lumina dispersată-şi bătea joc de privirea mea ,nelăsând nimic întreg în cale, obiectele din casă legănându-se la fiecare încercare de a fi văzute, aerul făcând inele colorate de rogvaiv ireal.

“Hai! păşeşte! vino Ioane!” auzeam de departe glasul lui Florin.

O lampă ascunsă îl făcu vizibil într-o sferă de lichid galben, aerul era fluid acolo, dincolo de o prispă de întuneric, numai capul şi ochii fiindu-i vizibile. Mâinile, cu palmele lor ascunse, şedeau drepte pe lângă jumătatea lui de trunchi, apăsat parcă de troiene de omăt în inima pământului.

Am pipăit un scaun ,în stânga mea. “Ia loc!”, îmi ordonă Florin, cu glasul lui de cristal.

Deodată, liniştea colorată a camerei obscure s-a cutremurat sonoră.

Florin cânta la pian, iluminat de o veioză şi de soarele absorbit de vitralii, adânc, până pe creştetul lui.

Nu ştiu cât a durat timpul havuz al simphoniei fără nume. Într-o uşă ,din peretele din nord, apăru, într-un spaţiu alb, dreptunghiular, figura întreagă, omenească, argintie, a mamei lui.

“Haide, Ioane! vino înăuntru”!, îmi făcea semne,disperată ca un înger părăsit, femeia argintie.

-Trezeşte-te,bă! n-auzi?, era vocea lui Ciută.Ioa-ne! trezeşte-te!

– Ce-i! ce-i! ,am sărit din pat,ca ars.De parcă trebuia să intru în schimbul meu de planton.

-A dispărut, Iorgu!, îmi strigă înspăimântat șeful de meditații. Iorgu Vicol, a dispărut! ÎI căutăm de o oră, şi tu dormi ca un nesimţit!

M-am îmbrăcat şi am pornit, alături de alţi băieţi,pe Primăverii, pe Domnească, în Parcul de la Statuia lui Cuza, în piaţă, şi pe uliţele alăturate liceului, dosnice, cu vile sumbre de oameni fără griji.

Nu era de găsit. Zorii aveau să ne aducă vestea tristă. Poliţia îl găsise spânzurat de o cracă a unui vişin înflorit,aproape de triaj, cu picioarele rezemate de pământ. Cureaua lui de la pantalon îi stătea înfăşurată pe gât, ca un laţ. Părea că ne zâmbea. Noi băieţii, în zorii acelei zile de iunie, cu o lună înainte de examenul de maturitate, pentru unii, cu o lună de sfârşitul labirintului celor 36 săptămâni ale anului şcolar, plângeam în arhetipuri cu semne de-ntrebare.

Eu, aproape de visul sugrumat de Ciută, ascultam aceeaşi simphonie cântată de Florin la pian, înainte ca mama lui să rostească cuvinte cunoscute, stăteam aproape de trupul vertical, neatins de oameni, al sinucigaşului fericit.

Aveam să-i găsim scrisorile de adio, răzbunarea lui pe lumea ce nu i-a plăcut, în locuri ascunse; scrijelituri de cuvinte împachetate în hârtie, cuvinte bolnave ,molipsitoare.

Noi nu le-am citit. Am pornit, prin noi, fiecare spre locuri omeneşti de vis neîmplinit. Fluierul pedagogului Mazilu ne încolona, pentru a străbate curtea, cu “cântec patriotic”, pe sub castanii cu enigme, ai unui liceu la fel de nepăsător ca destinul oricui