(PARTEA I-A)
„Francesco Petrarca a fost o adâncă oglindă
în care s-au reflectat multiform imaginile vieții,
ale lumii și ale gândirii contemporane.”
(Alexandru Balaci)
Universul liric este pogorâtor din tărâmul celest al Creației divine, din harul, fibra, unda, scânteia, izvorul, lumina, cântarea, aura și poezia LOGOSULUI – Poetul absolut al cosmosului! Universul liric este un Cer al Luminii ce se răsfrânge peste ființa-persoană a Poetului hărăzit să-și înnobileze conștiința în care să vibreze coardele simțirii diafane, sunetele culorii boreale, acordurile trăirii serafice, întru zumzetul și înfiriparea psalmodică a armoniilor cerești.
Vibrațiile trăirii, vieții lirice sălășluiesc în marile chemări și alegeri ale Poeților sacedoți în care ei oficiază sfânta experiență a tainelor, a minunilor lui Dumnezeu, a Darurilor Crăiesei Maria. Poeziile lor sunt rouă înmiresmată, flacără de cânt, țâșniri solare, picături stelare, zori de zi. Stihul se revarsă duios, înmiresmat de sus, curgând lin până jos, înmugurind, înverzind, înflorind, tremurând lacrima cetină pe slova regină, într-o harică ivire de multiplicată jertfire.
La 20 Octombrie 1302, Ser Petracco, fiul lui Ser Parenzo della Incisa in Valdarno, a fost exilat din Florența unde activa ca notar al Colegiului Priorilor, refugiindu-se împreună cu soția Eletta Canigiani în Cetatea Arezzo, unde la 20 Iulie 1304, se va naște viitorul poet genial Francesco Petrarca, iar apoi familia la puțin timp se va muta la moșia de la Incisa, lângă Florența. În anul 1307 se va naște fratele său Gherardo.
După o ședere scurtă la Pisa, familia pleacă la Avignon, noul scaun vatican francez al papei. Acolo rămâne Ser Petracco, iar Eletta cu cei doi copii s-a stabilit la Carpentras, vreme de 4 ani. Între 1316-1320, Francesco a frecventat Școala de Jurisprudență de la Montpellier, perioadă în care și-a pierdut mama. Alături de fratele său a studiat 3 ani de zile Dreptul în cadrul Universității Bologna, dar până la urmă pentru Francesco a învins tărâmul celest al Poeziei.
După moartea tatălui său Ser Petracco, la 26 Aprilie 1326, Francesco s-a mutat cu fratele la Avignon, dedicându-se în întregime Artei lirice. Acolo s-a apropiat de Giacomo Colonna, fratele cardinalului Giovanni, amândoi fii lui Stefano Colonna, nobila familie romană, protectoare a Artelor, și de savantul Raimondo Soranzo.
În ziua de 6 Aprilie 1327, parcă a coborât Cerul peste pământ, peste Francesco ori Francesco s-a urcat la ceruri. Așa a fost apariția miraculoasă în biserica Santa Chiara din Avignon a LAUREI, fiica lui Audiberto din Noves, căsătorită din 1325 cu Ugo de Sade. Înflăcăratul Amor i-a săgetat inima atât de adânc, că vreme de 21 de ani și mai mult nu s-a vindecat, după cum mărturisește poetul îndrăgostit, „ani douăzeci și unu m-a țintuit în dor și chin Iubirea și încă zece după moartea Laurei.” (Alexandru Balaci, Poezia italiană a lui Francesco Petrarca, în Francesco Petrarca, Rime, trad. Eta Boeriu, Cuvânt înainte Al. Balaci, Ed. Univers, București, p. XXVI)
În anul 1330, Francesco și-a urmat prietenul Gioacomo Colonna la Lombez, în Pirinei, unde fusese numit episcop. Noul episcop l-a recomandat pe poet, fratelui său Cardinalul Giovanni Colonna, în slujba căruia Francesco va rămâne vreme de 17 ani.
Are o bogată și aleasă activitate literară, alături de multe călătorii. Scrie Epistolae metricae, după care pornește într-o călătorie lungă de studii în Franța, Flandra și Brabant, cercetând vestigii antice latine și vechi manuscrise ale literaturii antice, alături de emoția întâlnirii cu cele mai curioase locuri și frumuseți pe care le-a cuprins în Epistolae familiares.
În 1334 a scris canțona XXVIII, O, suflet așteptat în cer și sonetul XXVII, Urmașul împăratului, pentru a-i încuraja pe principii Italiei să se alăture Cruciadei pornită de regele Franței Filip al VI-lea și papa Giovanni al XXII-lea. Un an mai târziu la 25 Ianuarie 1335, a obținut un canonicat la Lombez, acordat prin bula lui Benedict al XII-lea. În anul următor, alături de fratele său a escaladat muntele Ventoux și a alcătuit prima selecție a Rimelor sale, închinate divinei LAURA.
Chipul marelui Petrarca în istoria literaturii universale se răsfrânge între contraste mirifice: om medieval și renascentist, creștinul sacru și laicul profan, frumusețea vieții și idealul ascetic, prin care a căutat, a încercat, a experimentat bucuria întru toate spectacolele vieții cotidiene. A aspirat să-și egaleze înaintașii: pe Cicero în Epistole, pe Seneca în De Vita Solitara, pe Titus Livius în Dei viris, pe Vergiliu în Africa, pe Sant Agostino în Secretum, poate chiar și pe divinul Dante.
Dacă omul creator medieval și-a fixat privirile mistice către foșnetul sideral al constelațiilor, Petrarca s-a oprit mai mult către adierile calde, diafane ale pământului, la Omul cutezător, la femeia iubită, vibrând profund și armonizându-se magistral cu frumusețile Naturii: animale, păsări, flori, munți, ape, zăpezi, mare, codru, iarbă verde, precum magnificul nostru Eminescu.
Culcată-n iarba verde, o dalbă Căprioară
„Culcată-n iarba verde, o dalbă căprioară/ Îmi apăru cuminte cu două coarne de-aur./ Sta între două rîuri, la umbra unui laur,/ Când soarele răsare, în dulcea primăvară.// În ochii ei citit-am mîndria și sfiala -/ Și ca s-o prind, uitat-am de gândurile-mi toate/ Ca și zgârcitul care, cătând comori bogate,/ Cu marea-i desfătare își minte osteneala.// Să nu m-atingă nimeni! – sta scris pe-al ei grumaz/ Sînt liberă. Stăpînul așa voi să fiu!/ Și soarele-n amiază ardea pe boltă viu./ Privind-o, mi-erau ochii slăbiți, dar nu sătui,/ Cînd ea pieri departe, iar eu în plâns căzui.” (Petrarca, Sonete, trad., Lascăr Sebastian, Ed. Tineretului – 1959)
„Petrarca a cântat variat și colorat apa, cu care a putut fi comparat, prin oglindirea multiformă a formelor și imaginilor, cu apa care cuprinde în poezia sa toate culorile și care are toate glasurile naturii. De multe ori el se identifică cu fluviile impetuoase, cu torentele alpine, viața fiind pentru el o veșnică curgere.” (Alexandru Balaci, Studii Italiene, Ed. Literatură și Artă)
Cântă frumusețea în ființa dogoritoare a poetului!
E vremea lui în care sublimul sufletului sacru cântă!
Cerul inimii lui își netezește bolta cu reflexele ochilor Ei de safir!
Inima ei e o Femeie albă, gătită-n foșnetul-brocart de pădure!
Iubirea Ei sălășluiște în focul vestalei și-n unduirea albastră de ape!
Chemarea și alegerea, menirea și devenirea Poetului Eminescu a vibrat continuu într-o împletire originală întru Natură și Eros. Acel verb imperativ: „Vino!” este poarta discursului suav, miraculos, rostire a contemplației lirice în care conturează apoi elementele eterne: „codrul” și „izvorul”, scenei sale erotice înveșmântată în podoabele sacre ale intimității:
DORINȚA
„Vino-n codru la izvorul/ Care tremură pe prund,/ Unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund.” (Eminescu, Opere I. Poezii, Ed. Gunivas, Chișinău-2008) „Izvorul care tremură pe prund”, „prispa cea de brazde”, „crengile plecate” sunt elemente sacre ce se pregătesc să oficieze logodna prieteniei. Natura devine Altarul profan întru logodna iubirii îndrăgostiților!
Un crâmpei sublim de Dor atârnă pe bolta sufletului lui Petrarca, lăsând dâre serafice în inima îndrăgostitului, peste care se pogoară cânt și lumină, apă și foc, lacrimă și surâs, rugă și plâns. Sub bolta magică a minții, gândurile albe aleargă ca bulgărașii ploii de soare a Primăverii. O boare din pădurea verde îmbrățișează Florile gingașe care îl sărută cu miresmele lor, îmbătătoare. Pomii gătiți cu straie princiare de miri răspândesc în jur har, miasme și extaz.
I
„Voi ce-ascultați în versuri tânguirea/ suspinelor ce mă hrăneau amare/ când anii tineri mă-nșelau și-mi pare/ că-n parte-alminteri îmi vorbea simțirea,/ pentru-al meu vers în care-mi spun mâhnirea/ cu lacrimi și credințe-amăgitoare,/ nădejde trag de milă și iertare,/ de-ați cunoscut și voi cândva iubirea.// Căci azi pricep că lumii nu o dată/ i-am fost prilej de râs și de ocară/ și mi-e rușine; vise, amăgire/ căință mi-au rodit și drept răsplată/ rușine-aleg și-ncredințarea-amară/ că tot ce lumii place e nălucire.” (Francesco Petrarca, Rime, op. cit.)
În ființa cosmogonică a geniului valah Eminescu, toate temele se întrepătrund, se interferează genetic, țâșnind din aceleași stări, din aceleși căutări, din aceleași doruri, din aceleași doriri, astfel încât Mântuitorul Hristos, Fecioara Maria, Neamul, Patria, Mama, Iubita, Natura devin cerurile sale, devin apropierile depărtărilor, devin armonie, cântec, lumină în inimă și-n suflet.
VENERE și MADONĂ
„ Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,/ Lume ce gândea în basme și vorbea în poezii,/ O! Te văd, te-aud, te cuget, tânără și dulce veste/ Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alți zei.// Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,/ Braț molatic ca gândirea unui împărat poet,/ Tu ai divinizarea frumuseții de FEMEIE,/ A FEMEIEI, ce și astăzi tot frumoasă o revăd.
Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,/ Suflet îmbătat de raze și d-eterne primăveri,/ Te-a văzut și-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,/ Te-a văzut plutind REGINĂ printre îngerii din cer.// Și-a creat pe pânza goală pe MADONA dumnezeie,/ Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin,/ Fața pală-n raze blonde, chip de înger, dar FEMEIE,/ Căci FEMEIA-i prototipul îngerilor din senin.” (Eminescu, Opere I. Poezii, op. cit.)
Însușindu-și Darul divin – IUBIREA, pogorâtă din Dragostea dumnezeească, peste menirea Aleșilor, Francesco Petrarca a reușit cu harul de Sus, să confere Liricii, o nouă Artă poetică. Poetul s-a îndumnezeit și s-a înnobilat cu o sensibilitate extraordinară, să poată vibra în toată splendoarea Naturii paradisiace, de la mirabila unduire a firului verde de iarbă până la admirabila rotire albastră a astrelor Cosmosului. Totul și toate se prind în hora armoniei celeste.
Fiți binecuvîntate Zi, Lună, An și Ceas
„Fiți binecuvîntate zi, lună, an și ceas,/ Și țara prea frumoasă și loc și punct în care/ Privirea ei cea dulce și învăluitoare/ M-a fost pătruns, și-n mine de-a pururi a rămas.// Binecuvântat și-ntîia mea dulce întristare/ Din clipa când iubirea, vicleană, m-a robit,/ Și arcul și săgeata ce m-a străpuns cumplit,/ Și rana pînă-n suflet adînc sfredelitoare.// Binecuvîntat și zvonul stîrnit de mine-n lume/ Cînd chem Madona dragă de-atîtea ori pe nume,/ Și dorul și suspinul și plînsul ne-ncetat.// Binecuvîntat și gîndul născut numai de Ea,/ Și stihurile-mi toate și osteneala mea/ Prin cari iubitei faimă pe veci i-am cîștigat.” (Petrarca, Sonete, op. cit.)
Iubirea pământeană, curată, nobilă, dogoritoare, țâșnită din Sânul Dragostei cerești pogoară Cerul pe pământ și înalță Pământul spre ceruri. În dimineața despotică, picătura haotică a versului împletește fuiorul Dorului, în toate părțile menirii, pe toate cărțile înnoirii. Totul cântă în lumină și toate înfloresc în tină! Totul se înveșmântă în miracol și rotogoale de zbor, în nedescifrat meteor! Toate în lumina lor haină devin o sublimă taină! Totul e har și splendoare!
„În felul acesta cerurile se apropiau de oameni, pierdeau din divina lor substanță, se umanizau. Puteau și ele, în felul acesta, să verse lacrimi din pricina durerii celei noi a umanității, provocate de iubire…” (Alexandru Balaci, Poezia italiană a lui Francesco Petrarca, în Francesco Petrarca, Rime, op. cit.)
Savantul istoric Nicolae Iorga a fost pasionat și de literatura universală, pornind de la Antichitatea clasică, Evul Mediu, Renaștere, înspre parnasienii francezi. În articolele și conferințele sale în cadrul Academiei Române s-a apropiat de Alcuin, Dante, Petrarca, Vergiliu, Goethe, Lope de Vega, Leopardi, Shakespeare ș.a. Din biografia lui Petrarca, prelinge următoarea sinteză: „italian în simțire, provențal în cântec și creștin în credință.” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta, Contemporanii mei Portrete, Ed. Nicodim Caligraful)
III
„Lumina blândă-a soarelui, cernită/ de mila lui Cristos, plânge-n țărână,/ în ziua când de ochii tăi, stăpână,/ legat am fost, ca pasărea momită.// Nu socoteam că-i vreme potrivită/ Iubirii să-i ții piept și să pui frână/ simțirilor; de aceea mână-n mână/ cu-a lumii jale, jalea-mi fu sortită.// Nici scut n-aveam s-o-nfrunt și nici tărie;/ își făuri Iubirea trecătoare/ prin ochii mei ce-s vad durerii toate.// Dar n-a fost drept săgeata să-și măsoare/ cu pieptu-mi fără platoșe, iar ție/ nici arcu-ntins măcar să nu-ți arate.” (Francesco Petrarca, Rime, op. cit.)
Craiul liric Emin e Bucoavna de Dor care cântă!
În El înflorește frumusețea muzicii care ne încântă!
Parcă vine de undeva dintr-o unduire mistică de adânc!
Zborul aprins se răspândește către înaltul serafic cuvânt!
Înțelepciunea ne grăiește, ne primenește, cuminecând!
Iubirea cu nardul Floarii albastre, surprinde înmiresmând!
FLOARE ALBASTRĂ
„…Acolo-n ochi de pădure,/ Lângă balta cea senină/ Și sub trestia cea lină/ Vom ședea în foi de mure.// Și mi-i spune-atunci povești/ Și minciuni cu-a ta guriță,/ Eu pe-un fir de romaniță/ Voi cerca de mă iubești.// Și de-a soarelui căldură/ Voi fi roșie ca mărul,/ Mi-oi desface de-aur părul,/ Să-ți astup cu dânsul gura.// De mi-i da o sărutare,/ Nime-n lume n-a s-o știe,/ Căci va fi sub pălărie -/ Ș-apoi cine treabă are!
Când prin crengi s-a fi ivit/ Luna-n noapte cea de vară,/ Mi-i ținea de subsuară,/ Te-oi ținea de după gât.// Pe cărare-n bolți de frunze,/ Apucând spre sat în vale,/ Ne-om da sărutări pe cale,/ Dulci ca florile ascunse.// Și sosind l-al porții prag,/ Vom vorbi-n întunecime:/ Grija noastră n-aib-o nime,/ Cui ce-i pasă că-mi ești drag?// Înc-o gură – și dispare…/ Ca un stâlp eu stam în lună!/ Ce frumoasă, ce nebună/ E albastra-mi, dulce floare!” (Eminescu, Opere I. Poezii,op.cit.)
„Hai în codrul cu verdeață/ Und-izvoare plâng în vale…” „Acolo unde dragostea apare ca un vis frumos de fericire, cadrul fizic este al unei naturi încântătoare, în care sunetele și culorile se armonizează.” (Nicolae Tudor, Iubirea, Un Nimb Primit Prea Târziu, Ed. Arefeană, Buc., 2005)
Emin își cheamă iubita într-un loc ferit de lumea rece, mecanică, grijulie a toate, într-un colț tainic, unde în brațele întinse se cuprinde întreg raiul lor. Ridicarea „vălului” devine un gest ritualic, sacru spre chemarea înaltă a iubirii, unde ninsoarea „florilor de tei, cad înfiorate”, în părul de aur al iubitei, îmbujorându-se de mireama Dorului lor. Clipa întâlnirii îndrăgostiților este brodată într-o maramă verde de verbe diafane – „să alergi”, „să cazi”, „să desprind”, „să ridic” – care nuanțează cromatic mișcarea inimilor, contemplând vibrația sacră a sufletelor.
„Și în brațele-mi întinse/ Să alergi, pe piept să-mi cazi,/ Să-ți desprind din creștet vălul/ Să-l ridic de pe obraz.// Pe genunchii mei ședea-vei,/ Vom fi singuri-singurei,/ Iar în păr înfiorate/ Or să-ți cadă flori de tei. ” (ibid.)
Slovele lui Francesco tresaltă de frumuseți și candoare, fascinează ca o feerie de sunete rugătoare, înmănuchind o cerească corolă de curcubeu! Stihurile lui Petrarca par o scripcă cu-o singură strună, ce se pogoară ca o auroră boreală a sufletului aprins, răspândind suav chemarea iubitei, asemănătoare îmbrățișării de foc a extazului încrustat de marele artist Michelangelo.
V
„De câte ori suspinul meu te cheamă/ pe numele ce-n piept mi-a-nscris IUBIREA,/ cu LAUde i-ascult dintâi rostirea,/ în șoapte moi și dulci fără de seamă.// Regină aud apoi și nu mi-e teamă/ să-mi întresc, cântându-te, simțirea,/ dar Taci strigă sfârșitul, căci slăvirea/ nu-i de puterea ta ce se destramă.// Numele tău el însuși dar, ne-nvață/ cu LAUde și cu Respect a-l spune/ când ni te-arăți, mărită doamnă,-n față.// Dar poate Apollo-n vrerea-i îndrăzneață/ nu-ngăduie ca frunza lui pe strune/ s-o proslăvești cu inimă semeață.” (Francesco Petrarca, Rime, op. cit.)
Geniul-poet îndrăgostit atinge vârfurile cerești înzăpezite și însorite ale unui Everest de lumină și dor, de rugă și dorință, de agonie și extaz. În ființa iubitei lui pogoară toți aștrii. Se oglindesc toate frumusețile. Sălășluiesc toate cânturile. Se adună toate apele. Petrarca îmbrățișează într-o singură strofă numele unor vestite fluvii ale omenirii. „Non Tesin, Po, Varo, Arno, Adige e Tebro/ Eufrate, Tigre, Nilo, Ermo, Indo e Gange/ Tana, Istro, Alfeo, Garonna e-l mar che frange/ Rodano, Ibero, Ren, Sena, Albin, Era, Ebro;” (Alexandru Balaci, Studii Italiene, op. cit., p. 78)Francesco Petrarca amintește aceste mari fluvii ale planetei, dar nu le poate compara cu apele râului Sorga, „clare, reci și dulci”, în care se reflectă chipul LAUREI, ce le conferă nemurire.
Zorii s-au revărsat de frumusețea cântării Luminii! Raze sublime se unduiesc în foșnet de rouă! Trandafirul însângerat de dor răsfrânge sacra mireasmă! Inima poetului cântă în pieptul națiunii și-al lumii! Slova în purpură regală binecuvântă! Ochii ei sunt de safir, bruni, negri ori verzi, ca o poiană de Acasă, unde Cerul se primenește în lacrimile de bucurie ale ierbii! Eminescu s-a întrupat să strângă în sine primăverile senine, în saltul liric cu tradiții, cu tot cu idealuri sfinte.
LA O ARTISTĂ
„Ca a nopții poezie,/ Cu-ntunericul talar,/ Când se-mbină, se mlădie/ C-un glas tainic, lin, amar,/ Tu cântare întrupată!/ De-al aplauzelor flor,/ Apărând divinizată,/ Răpiși sufletu-mi în dor!// Ca zefirii ce adie/ Cânturi dulci ca un fior,/ Când prin flori de iasomie/ Își sting sufletele lor,/ Astfel notele murinde,/ Blânde, palide, încet,/ Zbor sub mâna-ți tremurânde,/ Ca dulci gânduri de poet.” (Eminescu, Opere I. Poezii,op.cit.)
În dreptul ferestrei inimii lirice, Aștrii Lirei veghează purpura sufletului, înflorind gândurile. Pe coardele tăcerii murmură dulci muguri de cântare. Mireasma veșniciei pogoară surâsul zărilor peste tainica legătură a firului de grâu și-a ciochinelui de vie în nectarul cuminecării. Firul vieții lirice netezește apriga cale, cu surle, cu refren, cu osanale, într-o dăruire neîntreruptă, de creație și de luptă, păstrând amintirile, fericirile, strălucirile și toate iubirile!
În care colț din ceruri și-anume-n ce tipare
„În care colț din ceruri și-anume-n ce tipare/ Găsi model Natura, atunci când făuri/ Făptura cea mai dragă? Creind-o, ea voi/ S-arate lumii câtă putere-n ceruri are!// Ce zână în pădure, ce nimfă la izvoare/ Atât de blonde bucle a desfăcut cândva?/ Ce inimă, atâtea virtuți a strâns în ea?/ Deși virtutea asta e-n veci ucigătoare!// Divina frumusețe e pentru toți poveste,/ Când ochii dragii mele nu i-au privit nicicând -/ Acea căutătură ce-atât de dulce este.// Și nu va ști cum Amor ucide și alină/ Acel ce n-a văzut-o cât de suav suspină,/ Vorbind atât de dulce și dulce surâzând.” (Petrarca, Sonete, op. cit.)
Orizontul liric Petrarco-Eminescian, pogorât din sferele celeste ale dumnezeirii LOGOSULUI, peste tărâmurile înțelepciunii geto-daco-traco-latine, peste ispititoarele perdele de luceferi și stele, ce răscolesc toate luminile care cresc, peste verdele pământ, înflorit în descânt, cerne demnitățile, renaște personalitățile, întronează majestățile, întru har, frumusețe, iubire și cânt!
8 Mai 2024, + Sf. Ap. și Evanghelist IOAN; Sf. Cuv. Arsenie cel Mare
Tuturor Românilor iubitori de frumos, de Înviere și cântare,
HRISTOS A ÎNVIAT!
***
(PARTEA II-A)
„În Petrarca se relevă înflăcăratul patriotism
și spiritul înalt al poetului.”
(Lascăr Sebastian)
Se spune că Poezia frumoasă este o Pictură melodică de un mare rafinament, între ele existând dintru început o înrudire sacră, o atracție reciprocă, cu întrepătrunderi miraculoase. Rând pe rând și deopotrivă te vor cuceri, răsfrângând influențe nobile și o perpetuă comuniune.
„La pittura e una poesia che si vede e non si sente, e la poesia e una pittura che si sente e non si vede!”, remarca marele Artist Leonardo da Vinci, în acelși ton cu Simonides de Cheos (556-468 î.Hr.), marele poet trac, care afirma la vremea sa că, „poezia este o pictură mută, după cum pictura este o poezie vorbitoare.” (Poezia Artelor Frumoase, Ed. Minerva, București 1989)
În anul 1336, alături de fratele său Gherardo, urcă muntele Ventoux, apoi se îmbarcă spre Roma, ca oaspete al lui Giacomo Colonna, iar de acolo la Avignon, pe care-l numea Babilon. Doi ani mai târziu concepe tratatul De viris illustribus. La 10 Septembrie 1340, Senatul din Roma și Universitatea din Paris i-au conferit cununa de laur. Evident, poetul Iubirii Francesco, a ales Roma. La 8 Aprilie 1341, senatorul Orso dell Anguillara l-a încununat Rege liric în Capitoliu.
După plecarea lui Benedict al XII-lea ( oare unde se duc cezarii pontifi?!), a venit Clement al VI-lea, căruia Petrarca i-a închinat o lungă epistolă lirică, la finalul căreia a primit primatul unei mănăstiri din Pisa, perioadă ce a coincis cu călugăria fratelui Gherardo la mănăstirea Montrieux.
Luptele interne dintre marile familii aristocrate îl determină să peregrineze din cetate în cetate. Sosind la Parma în 19 Mai 1348, află de moartea Laurei, consecință a epidemiei de ciumă, apărută în anul 1348, descrisă de marele Boccaccio în Decameronul său. Își alină suferința călătorind la Capri, Ferrara, Mantova, Padova, dar și cântând-o în alte multe poeme.
PRIVIREA EI CEA DULCE MĂ SEGETĂ AȘA…
„Privirea Ei cea dulce mă segetă așa/ Ca numai ea să-mi fie apoi balsam pe rană,/ Și nu puteri de vrajă, și nu vreo buruiană,/ Nici – pescuită-n mare – vreo piatră scumpă, grea.// Nimic nu-mi place. Numai privirea ei senină./ Un singur gând, ce duce la Ea, mi-e alinare…/ Știu, gândul ăsta, graiul să-l spună nu-i în stare,/ Dar nu-i de vină graiul, ci gândul e de vină.
Adâncii și frumoșii ei ochi făcură-n mine/ Durerile iubirii în veci biruitoare,/ Că inima mi-e rană și rana mea mă doare./ Adâncii ochi cu raze pătrunzător senine/ Mi s-au ascuns în suflet și au aprins scântei;/ De-aceea totdeauna voi pomeni de ei!” (Petrarca, Sonete, trad. Lascăr Sebastian, Ed. Tineretului, 1959)
Ochii iubitei sunt cei mai frumoși ochi din lume, în care se reflectă deplin doar îndrăgostitul. În ei se reflectă întreaga frumusețe a pământului și deplina splendoare a cerului sublim! Privirea plină de scântei sau de o dulce adiere a dorului înveșmântează ființa dragă în taina iubirii, în care susură viu frumosul creației.
În Patria Bucovinei a marelui Regat Dacia, Eminul lirismului celest își răsfăța pe Laura sa – Veronica, o Floare lirică a Năsăudului, presărându-i în gând, în vis, în păr, în mâini, pe brațe, în cale, în epistolă, în vers, în rugă, în dor: chemări, miresme, raze, roze, vii dorințe, îmbrățișări…
Dulcea mea amică,
„Adormind seara cu gândul la tine și deșteptându-mă dimineața tot cu el, aș putea să-ți scriu toată ziua fără ca să obosesc, dacă cititul nu te-ar obosi pe tine. Nu știu de ce orice lucru, chiar acela cari n-au a face deloc cu tine, îmi aduce aminte de tine. Ce ai tu a-mpărți cu teii, cu florile și frunzele de tei? Poate unde ești așa de dulce ca mirosul florilor acestora.
„Și dacă se întâmplă pe tine să te văz/ Desigur că la noapte un tei o să visez,/ Iar dacă se întâmplă să întâlnesc un tei/ Desigur toată noaptea visez la ochii tăi.” Botoșani, 30 August, 1876, în (Când te-am văzut Verena… Mihai Eminescu – Veronica Micle Scrisori de dragoste, Cartea Românească, 1998)
Petrarca urmează ani cu mise diplomatice, ambasador la Veneția, Praga, Paris cu schimbări de reședințe, Milano, Padova, Veneția. În 1370 s-a retras cu fiica Francesca și ginerele la Arqua, de unde va pleca spre ceruri în noaptea înstelată de 18-19 Iulie 1374, pe cărarea Luceafărului liric.
Canțonierul, microvolumul liric, cu un limbaj direct, cu un ton intim, dealtfel un Breviar de iubire, pare a fi o cărticică de rugăciuni adresate unui Zeu-Profet. Petrarca a fost conștient că Laura de Noves, iubirea sacră, i-a fost predestinată ființei sale, înflăcărându-i geniul, ca Muză a Poeziei – izvorul întregii creații, ce le-a adus celebritatea și nemurirea amândorura: „Binecuvântat și zvonul stârnit de mine-n lume/ Când chem Madona dragă de-atâtea ori pe nume,/ Și dorul, și suspinul, și plânsul ne-ncetat.// Binecuvântat și gândul născut numai de Ea,/ Și stihurile-mi toate, și osteneala mea/ Prin cari iubitei faimă pe veci i-am câștigat.”(Sonete, …)
Laura a fost pulsul vieții poetului, pe care a ridicat-o în slăvile alb-albastre-verzi până la beatificare, consemnând zilnic în opera II Canzoniere, apa curgerii fiorului, ruga mistuitoare, focul dorului său, cu zbuciumul, cu extazul, cu agonia sa, cu torentul vijelios al pasiunii sale în stihuri răscolitoare, tulburătoare, perfectând astfel sonetul în care el a excelat meteoric.
CVII
„Nu știu pe unde să-mi găsesc scăpare:/ mă dușmănesc de-atâta-amar de vreme/ frumoși-i ochi, că inima se teme/ să nu se frângă-n două de-ntristare.// Să fug aș vrea; dar scânteiază-atare/ lumina lor sub care fruntea-mi geme,/ că mai vârtos ca înainte vreme/ mi-orbește ochii, azi, biruitoare.
Și-atât de des în tot le văd răsfrântă/ imaginea, c-oriunde stropi de aur/ zăresc din ochii ce-s iubirii poartă./ Asemeni crește dintr-un singur laur/ un codru întreg, prin care dor descântă/ vrăjmașul meu și-n voia lui mă poartă. (Francesco Petrarca, Rime, trad. Eta Boeriu, Cuvânt înainte Alexandru Balaci, Ed. Univers, București)
La marii poeți, cei care au pătruns pe poarta universalității, a geniului, frumusețea a două naturi îi însuflețesc în creație și deopotrivă în nemurire: sentimentul erotic și cel al naturii. Fie la Petrarca, fie la Eminescu, cele două sentimente majore se contopesc fără însă a se desfința vreunul din ele, ci doar pentru a căpăta un sens mai nobil, un sens mai ideal, un sens mai sacru.
Și la unul și la celălat versurile lor irup mediului, într-o susurătoare curgere lină, răsunătoare în ton și strălucitoare în culori. Natura personajului trebuie însă să păstreze idealul la scară microcosmică din puritatea Naturii în sine, ce se răsfânge sub arpegiile înmiresmate, sacre ale căutării, ale găsirii, ale îmbrățișării, în acel vârtej idilic, seducător, tulburător: femeie și bărbat.
DIANA
„Ce cauți unde bate luna/ Pe-un alb izvor tremurător/ Și unde păsărele-ntr-una / Se-ntrec cu glas ciripitor?/ N-auzi cum frunzele-n poiană șoptesc cu zgomotul de guri/ Ce se sărută, se hârjoană/ În umbr-adâncă de păduri?// În cea oglindă mișcătoare/ Vrei să privești un straniu joc, o apă vecinic călătoare/ Sub ochiul tău rămas pe loc?// S-a desprimăvărat pădurea,/ E-o nouă viață-n orice zvon,/ Și numai tu gândești aiurea,/ Ca tânărul Endymion.
De ce dorești singurătate/ Și glasul tainic de izvor?/ S-auzi cum codrul frunza-și bate,/ S-adormi pe verdele covor?/ Iar prin lumina cea rărită,/ Din valuri reci, din umbre moi,/ S-apar-o zână liniștită/ Cu ochii mari, cu umeri goi?// Ah! acum crengile le-ndoaie/ Mănuțe albe de omăt,/ O față dulce și bălaie,/ Un trup înalt și mlădiet./ Un arc de aur pe-al ei umăr,/ Ea trece mândră la vânat/ Și peste frunze fără număr/ Abia o urmă a lăsat.” Eminescu, Opere. Poezii, coord. acad.Mihai Cimpoi, Ed. Gunivas, Chișinău,2008)
În Asemeni Veronicăi lui Emin, Laura lui Petrarca nu a fost o abstracțiune sau un simbol ci viața în toată plinătatea ei, în care marele poet și-a concentrat toată iubirea, neliniștea, întregul freamăt al dorului arzător și intensa sa trăire lirică vreme de patruzeci de ani de iubire nestinsă.
„Versurile lui perfecte stau sub semnul celei mai autentice poezii a dragostei, a frământărilor și focurilor interioare. Cuvintele pe care le întrebuințează marele liric sunt ale tuturor mediilor, ale poporului, ale lui Dante, ale femeilor și ale scriitorilor ascetici, ale negustorilor și ale dolcestilnoviștilor.
Dar este de ajuns ca Francesco Petrarca să le topească împreună – după geniul său, după emoția care-l comandă – și cuvintele acestea capătă un alt aspect și un alt sunet… Sunt versuri compuse din cuvinte obișnuite, din descrieri ale cotidianului, spectacole obișnuite, dar sânt dintre cele mai armonioase versuri pe care le poate intona gura umană, dintre cele mai definitive pe care le poate cunoaște limba omenească.” (Alexandru Balaci, Studii Italiene, Ed. de Stat pentru Literatură și Ară, București, p. 83)
În inimile curate, în sufletele frumoase ale marilor caractere ale iluștrilor poeți se dospește aluatul iubirii ce va crește versurile armonioase în care se va rumeni sublimele graiuri serafice.
ÎN VÂNT, DE AUR PĂRU-I SE RESFIRA ÎN UNDE
„În vânt, de aur păru-i se resfira în unde/ Și vântu-n mii de bucle i-l răsucea alene;/ Erau înflăcărate luminile-ntre gene,/ Luminile privirii ce parcă azi se-ascunde.// Obrazul ei, ca para era de-mbujorat./ Priveliștea azi nu știu de-a fost adevărată…/ E, dar, minune mare că m-am aprins pe dată,/ Eu care-am fost de-a pururi spre dragoste-nclinat?
Avea un glas din ceruri, iar pasu-i pe cărare/ Era un pas de înger și nu de muritoare:/ Lumină vie, spirit ceresc văzui în ea…/ Și dacă-n clipa asta, ea n-ar mai fi așa,/ Eu tot rămân cu rana, căci rana nu se trece/ Când arcu-ntins slăbește și e săgeata rece.” (Petrarca, Sonete, op. cit.)
Sentimentul erotic și cel al naturii în menire, în trăire și în creație la Mihail Eminescu, nu sunt o simplă ivire a momentului, nu sunt o permanentă trecere, ci o permanentă curgere a Dorului său, de chemare, de zbor, de găsire, de romanță, de ardere, de împlinire, de contopire…
NU MĂ ÎNȚELEGI
„În ochii mei acuma nimic nu are preț/ Ca taina ce ascunde a tale frumuseți;/ Căci pentru care altă minune decât tine/ Mi-aș risipi o viață de cugetări senine/ Pe basme și nimicuri, cuvinte cumpănind,/ Cu pieritorul sunet al lor să te cuprind,/ În lanțuri de imagini duiosul vis să-l ferec,/ Să-mpiedic umbra-i dulce de-a merge-n întunerec.
Și azi când a mea minte, a farmecului roabă,/ Din orișice durere îți face o podoabă,/ Și când răsai nainte-mi ca marmura de clară,/ Întunecând privirea-mi, de nu pot să văd încă/ Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lui adâcă,/ Azi când a mea iubire e-atâta de curată/ Ca farmecul de care tu ești împresurată.
Ca setea cea eternă ce-o au dupăolaltă/ Lumina de-ntuneric și marmura de daltă,/ Când dorul meu e-atâta de-adânc și-atât de sfânt/ Cum nu mai e nimica în cer și pe pământ,/ când e o-namorare de tot ce e al tău,/ De-un zâmbet, de-un cutremur, de bine și de rău,/ Când ești enigma însăși a vieții mele-ntregi…/ Azi văd din a ta vorbă că nu mă înțelegi!” (Eminescu,op.cit.)
Marele poet al Cetății Arezzo, al Italiei și al lumii a fost străbătut în creația sa genială de două fenomene imperative: concepția asupra iubirii și asupra femeii adorate, care l-au întrupat poeziei, l-au înnobilat făcându-l nemuritor. El a cântat o profundă pasiune omenească, pământeană, care s-a înălțat până la ceruri și care asemeni marelui Eminescu de mai târziu, a înfiiat și marea dragoste pentru natură ce a ars în flacăra vie a trăirii înaltului său patriotism în care sălășluiesc deopotrivă și pururea Tradiția și Națiunea, Omul și Patria sa.
„Sufletul omului e ca un val -/ sufletul unei națiuni ca un ocean./ Când vântul cu aripi tulburi și noaptea cu aeru-i brun/ și cu norii suri domnește asupra mărei/ și-a valurilor ei -/ ea doarme monotonă și întunecată/ în fundul ei care murmură fără înțeles;// pe când dacă în senina și albastra împărăție a cerurilor înflorește/ Lumina ca o floare de foc -/ fiecare va reflecta în fruntea sa un soare,/ iar marea împrumută de la cer culoarea sa,/ seninul geniului său -/ și le reflectă în visul său/ cel adânc și luciu.”(Geniu pustiu, cf. Mugur Vasiliu, Refuzul Sfințeniei, Ed. Scara, București – 2014, p. 131)
Plecarea Laurei în viața de dincolo, i-a lăsat lui Francesco Petrarca același dor, aproape cu o intensitate la fel de mare, ca atunci când el a trăit pe pământ permanent în ființa iubită.
Gândirea mea, pe aripi, mă ridică-n tărie
„M-am înălțat cu gândul înspre-aceea/ Ce-o caut mereu și n-o găsesc niciunde;/ Privirea-i ce mă evită, azi blândă mă pătrunde./ Ea azi sălășluiește-n cer, în sfera treia.// De mână m-a luat și-n șoaptă ea mi-a spus:/ N-ai să mă plângi de-acuma, destinul ne-a unit;/ Pe vremuri pacea vieții ți-am răpit,/ Apoi te-am părăsit și m-am întors aicea sus.
O, dulce fericire ce mintea-abia cuprinde!/ Pe tine te aștept și trupu-mi prin moarte părăsit,/ Trupu-mi ce-odinioară atâta l-ai iubit./ De ce-a tăcut, ah mâna de ce nu-mi mai întinde?/ Căci glasu-i ascultând, puțin doar a lipsit/ Ca să rămân în veci cu ea, de ea nedespărțit. (Petrarca, Sonete, op. cit.)
Toate geniile și-au cunoscut, recunoscut apoteoza lor, chiar dacă uneori pâlpâie a modestie. În Epistola sa către Urmași/ Posteritati, în care curge viața și creația sa până în anul 1351, firul geniului lui Francesco, curge lin, repede, cristalin, ca o Icoană a smereniei, fără tentația cascadică a multor celebrități, care fulgeră și alertează totul în jur așa cum obișnuiesc o parte din Corifeii celești, precum Dante, Boccaccio, Da Vinci, Michelangelo, ori mediocritățile profane.
„Fără îndoială că vei auzi ceva despre mine, își începe șoptit confesiunea, deși nu cred că bietul și neînsemnatul meu nume ar putea ajunge cândva departe, în spațiu și în timp. Și poate că îți va face plăcere să știi ce fel de om am fost, sau care a fost soarta operelor mele, mai ales a acelora a căror faimă a ajuns până la tine.
Fără îndoială că, la început, se vor afirma despre mine diverse păreri: fiindcă mai toți vorbesc nu după cum vrea adevărul, ci după cum dictează capriciul fiecăruia și nu există cumpănă dreptă nici când vrei să lauzi, nici când vrei să defăimezi.
Am fost un om ca și voi, un biet muritor, dintr-o clasă socială nici prea ridicată, nici prea mizeră; oricum, de familie veche, cum spune despre el însuși Cezar…” Firul izvorului vieți sale se prelinge smerit la început, în această Epistolă, pentru ca apoi odată ce steaua i-a răsărit, i-a adus celebritatea, să devină un fluviu ce se revarsă în cascada creației sale lirice-nemuritoare: „Am dobândit toată gloria pe care mi-o putea aduce condiția mea.” (Francesco Petrarca, Posteritati – Urmașilor, în Scrieri alese, Ed. Univers, București – 1982, p. 5, 247)
Poeții sunt prin excelență mari Artiști, așa cum Artiștii sunt în mod expres faimoșii Poeți! Înainte de orice, Poeții sunt prestigioși Artiști, astfel că întreaga lor Operă răsună dor de muzică. De foarte multă muzică. Versurile poemelor lor dau ritm muzicalității nu doar prin melosul cuvintelor alese, al rimelor, al ritmurilor ori al metaforelor, ci și prin simfonia lor semantică.
FEMEIA, NATURA, PATRIOTISMUL – iată trinitatea Geniului religios!
Iată temelia, stâlpii și cupola edificiului liric petrarchesco-eminescian!
Iată vestitorii unei Renașteri perpetue!
Iată culmea creației lirico-filosofico-spirituale!
Iată omenirea așezată în punctele cardinale ale strălucirii și ale esențialității!
————————————————
Gheorghe Constantin NISTOROIU
2 iunie 2024 – SF. M.MC. IOAN CEL NOU DE LA SUCEAVA
Brusturi, Neamț
