Românie, Românie ce frumoasă mi-ești tu mie! Da, din ce în ce mai frumoasă, ca o junglă umană ajunsă la un paroxism social incredibil. O junglă a nesimțirii fără margini, a ignoranței absolute, a prostiei inimaginabile, a jafului neîntrerupt, a jecmănirii fără milă și frică de Dumnezeu… O junglă a sălbăticiei – impropriu definită a fi întru totul civilizată și normală – peste care tronează o ingrată clasă politică, ajunsă la culmea vegetației purulente, care sufocă încetul cu încetul sufletul românilor. Orice este posibil într-o junglă, așa că nu ne mai mirăm când auzim strigătele circarilor politici, de pe malurile Dâmboviței, de care râd cancelariile europene, sau vedem acrobația sinucigașă din Cotroceni, pe sârma diplomației internaționale care se subțiază simțitor și extrem de periculos când ajunge deasupra Bucureștiului. În jungla carpato-danubiano-pontică se practică greva foamei, unii se aruncă, fără liane de la balcoane, peste scaunele politicienilor corupți cărora nu le pasă de nimic, alții își dau foc în stradă, sau se urcă precum maimuțele disperate după hrană, pe stâlpii electrici de la marginea drumului. În mod paradoxal sunt unii care vor să intre clandestin în această junglă, neștiind că vor fi curând devorați de către cei care le sunt ghizi, iar alții săturați de frumusețea socială a florei de suprafață, se ascund sub scaunele autocarelor care pleacă din țară, într-o disperare mută de a scăpa spre zone mai aerisite, unde respectul pentru individ este literă de lege, cum ar fi spațiul Schengen. În cele mai impenetrabile desișuri ale acestei jungle, concentrate de regulă în jurul birourilor vamale, predomină îmbuibarea grefată pe corupție și trafic de influență, în acordul micilor orgii de noapte din oficiile de la granițele statului român. În unele cotloane mai întunecoase dispar, fără urme, arme și muniție militară de război, din unele birouri se fac nevăzute documente clasificate pe teme nucleare, iar în alte birouri se duc trative secrete pentru a se stabili cota plătibilă politicienilor, din totalul sumei alocate pentru agonia autostrazilor românești. Toți vor câte o bucată din marele, greul ciolan al avuției naționale, care, în mod ironic, apasă sisific peste români. În acest gen de junglă legea este făcute de către cei mari și mai tari, care se căpătuiesc pe seama „prostimii”, pentru că tot nu le face nimeni nimic. Se fură pe apucate, uneori cu hei-rupul, de cele mai multe ori însă în mod organizat, pentru că suntem o țară civilizată, ancorată în structurile Europei, unde trebuie să trăiască toți, nu? Cotizația merge, asemeni valului de căldură, de jos în sus, iar dacă nu sunt bine unse ușile palatelor, data viitoare când le vei deschide vor scârțâi urât și îți vor aduce ghinion. În jungla noastră cea de toate zilele se fură indiferent de anotimp și de temperatura de afară și pentru că tot suntem în luna august, anunțată de către meteorologi ca fiind una caniculară, fiecare încearcă să-și găsească un loc mai ferit de focoasele verii. Unde să-ți mai găsești un loc liniștit pe plaiul cu dor al Mioriței, că doar cu câteva zile în urmă au fost furate focoasele – nu ale verii… – ci dintr-un tren de marfă oprit, la bunul plac al mecanicului, la umbra haltei Stănești. Pe mecanic îl frigeau, nu atât soarele canicular de afară, cât și bidoanele pline cu motorină furată din sistemul de alimentare al locomotivei, pe care le-a vândut clandestin tocmai la Stănești. Poate că nimeni n-ar fi știut nimic de afacerea uleioasă a mecanicului, dacă tot atunci n-ar fi fost furate din acel tren, de sub nasul înfundat al jardarmilor, 64 de focoase de rachetă cu destinația Bulgaria. Căldură mare pe segmentul București – Sofia, dar în jungla de acasă fiecare se spală pe mâni repede, care pe unde apucă, ascunzând-se în spatele încâlciturilor de legi menite să-i apere ad aeternum. Cu mâinile spălate în alte ape, la fel de ingrate, jungla transpare – cel puțin neavizaților –frumoasă, atrăgătoare și chiar interesantă. Dar această frumusețe cameleonică este înșelătoare, după ea nu mai existând nimic, decât ecoul speranțelor năpăstuite. Pentru că tot ceea ce ne-am mai rămas este amărăciunea frumuseții de pe urmă…