Cărțile îmbâtrânesc odată cu noi și Cronicile optimistului de G. Călinescu, apărute în 1964 au îngălbenit, iar literele parcă s-au micșorat, acel corp 6, atât de folosit pe vremurile „crizei de hârtie”, făcând tot mai dificilă o reluare a lecturii. Dar ne dăm seama că abia acum putem citi G. Călinescu în altă cheie: „..de ce înainte eram mizantrop, iar acum optimist…”
Tableta orwelliană Frigmania este atipică în oceanul celorlalte. Evident că optimismul e un fel de a spune. Sub o dictatură ai obligația, oricum, să fii optimist.
Vechiul popor imaginar frigman „era o înaltă concepție a patriei. Cuvântul patrie se auzea de câteva ori în orice cântec, era începutul și sfârșitul oricărei cuvântări, cuvântul de ordine al copiilor, al femeilor, al soldaților și al cetățenilor.”
Aproape greu de crezut că această cronică apărea inițial în Jurnalul Literar din 19 noiembrie 1939. Probabil că vremurile semănau cu ceea ce am trăit în plin socialism. De fapt dictatura lui Carol al doilea s-a proclamat în 1938, putem bănui că Frigmania e România și în acest caz parabola călinesciană este o scriere politică. „Patria mai presus de orice, totul pentru patrie. Frigmanii lucrau pentru patrie, făceau copii pentru ea, luptau și mureau pentru ea, iubirea de țară era proverbială.”
Interesant că în preajma celui de al doilea răboi mondial și în Frigmania „exista Zeul Războiului. Când cineva era prea de tot tânăr sau prea bătrân, deci incapabil de a contribui și el la luptă, făcea ceva totuși, cânta imnul patriei.”
În mod categoric există în această schiță suficient material pentru un roman. Lipsesc doar personajele. „Când nu aveau război, frigmanii se jucau de-a războiul.” Ceva ambianță exista în acest sens. Unii dintre tații noștri ne cântau șlagărul lăutarului Zavaidoc: Soldățelu` lu` tăticu,/ Mulțumesc lu` dumnezeu/ C-a făcut pe placu` mieu/ Ș-a venit băiat pe lume.// Aș dori să dau și eu/ Țării mele un flăcău…Soldățel cu raniță…la graniță./ Să vii lângă taica concentrat. Realitatea bate arta. În 1939 nu eram născut, dar prin `47 am apostrofat un adult cum că a cântat fals imnul regal. Obrăznicătură de 5 ani, care știa toate șlagărele penibile ale vremii, reclamele cu crema Gladis și Imnu`! Călinescu nici nu exagerează prea mult.
Disciplina militară se instituie la toate nivelurile. „Copii, femei, bărbați mergeau pe uliți în două rânduri, în plutoane de câte douăsprezece persoane cel puțin, cântând imnul patriei.”
Teritoriul imaginarei țări devenea spațiu concentrațional. S-ar putea ca autorul să facă o aluzie la politica Germaniei naziste în privința reproducerii planificate de arieni, de Sonnenkind. Călinescu anticipează și măsura ceaușistă de interzicere a avorturilor, de producere a decrețeilor. „Frigmania era foarte populată și, printr-o asemenea disciplină se extirpase sentimentalismul familial. Netrăind în familii, fiindcă copiii se încredințau numaidecât taberelor statului, frigmanii nu sufereau de moartea rudelor și nu-și dădeau seama de loc de împuținarea prin moartea grupului. Când cădeau prea mulți frigmani în luptă, mamele se adunau în Templul nașterii și așteptau să li se comunice de către marele preot al patriei numărul exact de copii pe care trebuiau să-l producă în cel mai scurt timp legal posibil.”
Iată și alimentația rațională, de care ne aducem bine aminte: „Cetățenii mâncau cu toții aceeași mâncare în porții egale, după vârstă și după vremuri (…), o pâine, o felie de carne, un măr. Dacă se găseau în lipsă, mâncau numai câte o jumătate de pâine sau chiar un sfert.” Călinescu sare peste umor direct în grotesc și burlesc: „Frigmanii plângeau când plângea marele preot și râdeau când râdea el. Un râs izolat stârnea dezaprobarea.” Un râs izolat putea deveni dizidență.
„Frigmanii erau soldați și duceau astfel de viață deoarece toate popoarele se băteau cu ei. Țara era înconjurată din toate părțile de dușmani.” Însă „văzând că tot poporul cântă imnul patriei și se apără, străinul era cuprins de admirație și de simpatie și regreta că celelalte popoare nu lăsau acestei vrednice țări răgaz să-și arate virtuțile în vreme de pace. Dar ce înspăimânta mai mult pe dușmani este că atunci când luau prizonieri, în loc să-i omoare, îi hrăneau cu jumătate din porția porția zilnică a frigmanilor, crezând că le fac cinste, în vreme ce dușmanii obișnuiți cu mâncăruri multe se simțeau pierind prin foame. Așa încât soldații celorlalte popoare, ca să (nu) ajungă a mânca o jumătate de măr, se înjunghiau când cădeau prinși.”
Frigmania este expansivă, imperialistă. „Legea patriotică a Frigmaniei hotăra ca toată lumea să le devină patrie. Oriunde punea piciorul frigmanul, locul devenea patria lui și de aceea, toți căutau să împingă cât mai departe granițele țării prin lupte și prin activitatea procreatoare a mamelor. Pentru că frigmanii aveau în mare grad simțul patriei lor, dar nu și pe acela al patriei altora.” Fiecare cronică/tabletă are un final „tare”.
O capodoperă de mici dimensiuni, cu multe aluzii, mai mult sau mai puțin transparente. Lipsește doar Big Brother.
LUCIAN BURERIU