Despre Basarabia şi oamenii ei minunaţi nu s-a scris destul şi nici nu se va scrie vreodată îndeajuns.
Am luat hotărârea să scriu aceste rânduri când, oarecum şocată, am citit despre un raport întocmit pe anul 2013 de Earth Institute din Columbia, conform căruia Basarabia ocupa locul 56 în topul celor mai fericite ţări din lume.
Am cunoscut persoane, am cunoscut familii de pe aceste meleaguri şi mi-au rămas în minte şi în suflet poveştile vieţii lor.
Dar cel mai bine i-am cunoscut pe cei doi soţi Costică şi Pazia Cepeha, ajunşi în România după multe şi încercate peripeţii.
Oameni buni şi blânzi, sensibili şi creativi care, în ciuda suferinţelor îndurate, nu şi-au alterat aceste calităţi.
Basarabia, al cărui nume vine de la dinastia Basarabilor, întemeietorii Ţării Româneşti, se referă la stepa dintre Carpaţii Vrancei, Dunăre, Marea Neagră şi o confluenţă a Trotuşului cu Siretul la capul Codăeştilor, la sud de Cetatea Albă, al cărui teritoriu a fost cedat Voievodatului Moldova de către Alexandru Basarab.
Pe cât de mică este suprafaţa ei, 44.422 km2, dintre care 33.843 km2 aparţin Republicii Moldova şi 10.579 km2 Ucrainei, pe atât de mare este sufletul şi bunătatea oamenilor de aici.
Costică şi Pazia trăiau fericiţi, împreună cu cele două fiice, Maria şi Rodica.
Oameni harnici, credincioşi, îşi întemeiaseră o gospodărie frumoasă în nordul Bucovinei, în ţinutul Herţa.
Pazia trebăluia zilnic prin gospodărie, îngrijindu-şi cu multă dragoste fiicele.
Iubea cântecul şi zâmbetul, fără ele nu se apuca de treabă pentru că fără ele nimic nu-i ieşea cum trebuie.
Costică era plecat de multe ori departe şi pentru mult timp, căci era sanitar, infirmier.
Cu toate astea, liniştea de care aveau atâta nevoie nu au avut-o niciodată.
„De trei ori am ieşit din casă cu mâinile goale şi ne uitam cu jale cum rămâne în urmă toată munca noastră”, povesteau ei adeseori şi ochii li se umpleau de lacrimi.
Prima dată, ca urmare a pactului expansionist, nazist şi stalinist, Hitler – Stalin din 1939 când României i se trimite un ultimatum de către Uniunea Sovietică, în 28 iunie 1940, ca în 48 de ore Basarabia să fie evacuată.
„Am luat copiii şi am fugit. Am lăsat în urmă toată agoniseala noastră. Trebuia să fugim. Frica de moarte, frica de-a ne pierde copilaşii, frica de răzbunare, frica ne teroriza. Aşa am stat ascunşi în pădure, alături de alţi români. Ne rugam în fiecare zi ca Dumnezeu cel bun să se milostivească de noi.
Am scăpat cu viaţă dar de frică nu am scăpat.”
La o lună după anexare, republica Autonomă Moldovenească, înfiinţată în 1924 de sovietici, este dezmembrată în trei părţi. Ţinutul Herţei a fost atribuit Ucrainei.
„Teroarea s-a instalat din nou în casele noastre – cetăţenii de naţionalitate română au fost persecutaţi şi nu numai atât. Locuitorii ţinutului, născuţi în limitele sale, devin cetăţeni sovietici. Ne feream unii de alţii, stăteam retraşi, ascunşi, dar în acelaşi timp deveniserăm solidari”.
Evenimentele ce au urmat nu au adus nici ele linişte basarabenilor.
După intrarea României în cel de-al doilea Război Mondial, Basarabia se întoarce în componenţa statului român, dar numai pentru trei ani.
„Eram suspectaţi de colaborare cu puterea sovietică. Nu numai noi – întreaga populaţie. Ne temeam în permanenţă de înscenări ce ne puteau acuza foarte uşor şi în urma cărora puteam fi trimişi în lagăre de concentrare. Aşa au crescut fetele noastre. Şi ne gândeam, ce viitor vor avea? Ce va mai urma?”
Urmarea o ştim cu toţii.
În 1944, după trecerea României de partea aliaţilor, armata sovietică reocupă Basarabia în întregime.
„De data aceasta am înţeles că, pentru a nu fi deportaţi, trebuia să fugim, să lăsăm pentru totdeauna locurile natale. Cu preţul vieţii trebuia să ne câştigăm libertatea. Nu puteam învinge moartea, dar puteam învinge frica de moarte. Şi am ales exodul”.
Mulţi au plecat. Nici nu se putea altfel. Nota lui Joachim von Ribbentrop către Viaceslav Molotov din 23 august 1944 cu privire la Basarabia şi Bucovina era clară: „Conducerea Reich-ului ar fi pregătită, în spiritul înţelegerii de la Moscova, să sfătuiască conducerea română pentru o clarificare paşnică a problemei Basarabiei, în sensul rusesc”.
Povestea vieţii lor mi-a fost relatată de cei doi soţi în 1976 când i-am cunoscut în Deva. Îşi cumpăraseră o căsuţă modestă, cu o curte umbroasă pe strada 7 Noiembrie, cum i se spunea pe atunci.
Cei doi îngrijeau copii la domiciliu pentru a avea din ce să trăiască. Erau bătrâni, iar pensia lui Costică foarte mică.
Nici aici, în noua lor căsuţă, nu au avut prea mult timp parte de linişte.
În urma unui ordin de demolare a caselor în vederea sistematizării oraşului, au primit un apartament în noile blocuri construite. Acolo au mai trăit ani buni, au îngrijit copii cu aceeaşi resemnare şi bunătate.
Nu au urât niciodată pe nimeni. Din contră, au ajutat pe alţii, din puţinul lor au mai dat şi altora.
Cu o lacrimă în colţul ochilor, le-am dedicat aceste rânduri de suflet, ca să nu-i uităm niciodată pe cei născuţi pe meleagurile Basarabiei.
