Primăvara canadiană este o mofturoasă. Stă cam mult în prag până să păşească mai hotărât spre noi. Ne lasă prea mult să tânjim după frumoasele primăveri din ţara noastră de baştină. Se pregătesc Sfintele Sărbători ale Paştelor să ne aduca bucuria reînvierii naturii şi să ne reamintească despre jertfa Fiului Domnului pentru pregătirea învierii celei mari a fiecăruia dintre noi, dar uite că natura parcă stă în adormire. Nu pot să pun frâu gândurilor şi trăirilor care mă duc spre frumuseţi în prag de primăvară care mi-au luminat viaţa. Când mă aşez la masa de scris, aud mai tare vâjâitul unor cuvinte care cad pe capul meu în mod pedepsitor pentru felul cum văd eu lumea. „Eşti prea nostalgică, vezi lumea prea în roz, nu ştii să muşti, să fii dură. Calci prea mult pe taramurile romantismului care a devenit desuet”, cine mai are nevoie de ele?
Oricum încerc să aranjez în mintea mea ideile despre lume şi viaţă, ajung să răspund categoric: “nu pot altfel, de felul meu sunt o optimistă şi-mi place să scot la iveală mai mult lumina decât umbra, mai mult culoarea blândă, luminoasă sau plină de viaţă, ori de promisiuni decât cenuşiul întunecat şi tulbure. Îmi sare mai repede în ochi binele decât răul. înclin mai uşor spre intelegerea limitelor si neputintelor umane, decat spre judecarea aspra. Cum să scriu altfel decât aşa cum sunt? Îmi plac cuvintele care mângaie şi mă feresc de cele care biciuie neindurător. Unii numesc această atitudine drept slăbiciune, dar mie mi se pare că tocmai aici stă puterea omului, în faptul ca nu cedează în faţa neajunsurilor umane sau ale împrejurărilor nefavorabile, că aspiră spre ce este frumos, drept şi plin de optimism.
Nu de puţine ori, în momente grele, sâcâitoare sau posomorâte, eu aud un clopoţel care mi-aminteţte de ideea dătătoare de încredere în viaţă îmbrăcată într-o mare diversitate de forme: după nori se ascunde soarele, după ploaie vine seninul, după noapte vine ziuă, nufarul creşte din mâl, sub pietre se află apa limpedelui izvor, etc.
Ca să fac şi eu un pas spre cei ce mă îndeamnă să mă scutur de nostalgie, acum am optat pentru descrierea unor zile mohorâte sau momente mai sâcâitoare din această primăvară canadiană care diferă de cea timpurie românească, dar ştiu de la bun început că şi dintre aceste rânduri se vor ivi mugurii încrederii în viaţă, se va întrezări culoarea trandafirie şi promisiunea unor frumuseţi viitoare.
Mi-a venit în minte o călatorie care, pentru foarte multe persoane ar fi fost prototip de monotonie izvoditoare de enervări şi sâcaieli de primăvară. Eu şi pe aceea am preţuit-o şi mă întorc la ea cu gânduri senine şi cu satisfacţie.
Am călătorit pentru trei zile spre nordul provinciei Ontario, spre golful Georgian Bay, parte a lacului Huron, unul din marile lacuri în preajma cărora trăim în provinca Ontario. Am fost la „casa noastră de la munte”, cum îi spunem noi unui time share, aşa cum se numeste aici. Deşi apucasem să ne desfătăm puţin în razele călduţe ale începutului de primăvară, de-a lungul drumului de mai bine de două ore, ne-a însoţit o vreme cum poate să fie mai urâtă, cu vânt, frig, ploaie, cu un cer întunecat, parcă stătea gata să se prăbuseaşcă pe noi. Şi… interesant, o astfel de vreme posomorâtă nu ne-a tulburat starea de bine şi de confort sufletesc cu care plecasem de acasă. Mă întrebam, care era explicaţia şi unde se află suportul stîrii de bine de care eram stapaniti. Şi am desluşit-o ascunsă prin preajmă, peste tot. Ploaia răpăia prelingându-se vălurit pe maşină. În spaţiul nostru din interiorul maşinii ne simţeam ocrotiţi, desi apa rece era atat de aproape de noi. Ascultând ropotul ploii, trăiam o senzatie ca aceea din copilărie, ştiindu-ne ocrotiţi de parinţi si ca atare, nimic rău nu ni se poate întâmpla. În maşină era temperaturaă plăcută, muzică plină de viaţă, discuţii ţesute din glume, voie-bună, comentarii spumoase.
De-o parte şi de alta a drumului se înşirau ochiuri de apă, lăsate în urmă de o iarnă cu multă zăpadă care îmbibase pămaântul cu apă până la saturaţie. A, dar băltoacele astea, mie îmi vorbeau într-un grai pe care îl înţelegeam cu satisfacţie. Fiecare avea o individualitate dată de propriu-i contur formând diferit desenul cu care se înscria pe pămănt şi parcă îşi vorbeau între ele sclipind din luciul suprafeţelor şi chiar şi nouă ni se adresau. Oglinda asta a lor, uneori vorbea cu bulbuci când ploaia se înteţea. Copacii, conturandu-se într-un negru intens pe cenuşiul cerului fără margini, completau „dialogul” mut al baltoacelor de pretutindeni. Din loc în loc apăreau casele, parcă făcute ciuciulete şi ele în faţa ploii aşteptând cu calm să-şi încheie ropotele. Unele aruncau pete de culoare încărcate de viaţă, semn că monotonia poate fi învinsă. Cred că ele mi-au sugerat răspunsul la întrebarea de ce nu ne simţim apăsaţi suflesteşte de atâta gri. Era interesant să constaţi cum undeva stă pitit un grăunte, care nu se vede, dar curând va înflori. Grăuntele acela nevăzut, era promisiunea zilelor frumoase care vor urma. Primăvara îşi aruncase „buzduganul”, îl simţeai în preajmă, îi auzeai parcă vâjâitul în aer, parcă ne privea de undeva, după un colţ, gata să dea năvală.
Când am ajuns la destinaţie era noapte. Ploaia, aşternută pe treabă, îşi vedea de ale ei, fără să ţină seama de noi, până la un timp oarecare. Îi reproşam totuşi prezenţa şi ne gândeam că mai bine am fi întâmpinat zăpada decât să ne învăluie atâtea valuri de ape cenuşii. Până la urmă, dorinţa ne-a fost îndeplinită. Aşezaţi în faţa şemineului, am privit pe ferestrele mari, aproape cât doi pereţi frumuseţea ninsorii. Am uitat că ne declarasem sătui de atâta iarnă cu nameţii de zăpadă în unele locuri mai mari decât un stat de om. Am mâncat cu poftă şi am băut şi un păhăruţ de coniac şi m-a cuprins o dulce toropeală. După un timp, m-am dus la baie cu o strângere de inima, deoarece la întoarcere trebuia să îmi pregătesc patul pentru culcare şi starea asta de toropeala dulce pe care o trăiam acum ar fi risipit. Am ieşit din baie cu ochii inchişi pe jumătate, dar am putut să văd că mă aşteptă patul gata pregătit de culcare şi iarăşi am mai trăit un moment când m-am simţit ocrotită, dar acum, la celălalt capăt al vieţii, nu de parinţii aflaţi în deplinătatea puterilor lor, ci de copiii mei aflaţi în floarea vârstei. M-am culcat fără să comentez momentul ca să nu îi tulbur vraja, iar ei ştiau ce le spuneam în gând. Momente simple ca acestea ne pot încărca sufletul cu o bucurie care, mai târziu, ne ajută să trecem mai uşor peste situaţiile în care tot ei, copiii noştri, pot veni şi cu nori peste capul nostru.
Gândind în felul acesta, sunt tentată să înfrumuseţez lumea pentru a mi-o face mai accesibilă. Nu cu toţi cei care mă citesc mă pot întâlni în spaţiul dintre rânduri, dar rămân totuşi destui cei cu care pot dă mâna şi care se bucură cu mine de frumuseţile dăruite de Pronia Cerească. Rămân mulţi optimişti ca mine care se bucură cu suflet ca de copil de această sărbătoare, poate cea mai potrivită pentru optimişti, sărbătoarea Invierii.
Indiferent cum vor fi primite rândurile mele, eu tuturor le spun cu mare bucurie urarea tradiţională:
Hristos a Înviat !
