În perioada antedecembristă (comunistă, interbelică, antebelică), adică atunci când școala era școală în ceea ce privește calitatea (educatori, cursanți, manuale) și finalitatea social-culturală a procesului de învățământ de toate gradele, elevii aflau la orele de biologie și istorie că formele viului caută să trăiască în comunități specifice regnului din care fac parte, întrucât numai astfel rezistă la diverse urgii (dezlănțuiri ale naturii și dușmani), își perpetuează mai lesne speciile și au șansa de-a evolua: plantele prin lanuri și păduri, animalele prin familii, roiuri, bancuri, stoluri, cârduri și turme, iar oamenii prin încorporarea consangvinelor „celule” sociale ale începutului (familie, gintă, trib) în ample și complexe organisme de felul popoarelor și națiunilor (cu strânse legături moral-spirituale și politico-economice între indivizi, recte legături transsangvine, bazate pe comunitate de teritoriu, limbă, cultură, tradiții, doruri, aspirații etc.), ba chiar în conglomerate supranaționale, precum necușera Uniune Europeană.
Desigur, niciunul dintre cele trei regnuri ale viului nu duce lipsă de abateri instinctive sau conștiente de la această regulă a înfrățirii/întovărășirii: copaci stingheri, animale (elefanți masculi, de exemplu) izolate, oameni atât de sătui de semeni și de marile aglomerații urbane, încât caută deliciile vieții simple și liniștite în păduri ori chiar pe crestele munților…
Vasăzică, în perioada bolșevică se studia o istorie distorsionată de mercenarii ideologico-politici, potrivit ordinelor primite fie de la Moscova (perioada anilor cincizeci, când infectul alogen Mihail Roller era „istoricul oficial” al regimului), fie – ulterior, îndeosebi în „iepoca” ceaușistă – de la cei mai mari și mai neinstruiți granguri interni, pentru ca în postdecembrism, când științele sociale în general, manualele școlare în special sunt controlate la centimă de aberația numită „Institutul Elie Wiesel”, istoria acestui multimilenar popor să fie tratată în programa școlară ca o disciplină periferică, locul ei fiind luat de uriașa colecție de falsuri numită Istoria holocaustului, cu toate că pe aceste meleaguri n-a existat așa ceva din partea cârmuitorilor (în speță a mareșalului Ion Antonescu), a armatei și a poliției române.
Dimpotrivă, cu știrea/încuviințarea mareșalului și spre marea nemulțumire a lui Hitler, România schilodită în trup (nu și în sflet!) de ruși și nemți prin Pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, a devenit principala placă turnantă din Balcani întru salvarea miilor de evrei, lucru recunoscut și apreciat de Wilhelm Filderman, președintele Uniunii Evreilor Români, într-una din scrisorile adresate lui Ion Antonescu.
Cât privește mult invocatul pogrom de la Iași (sfârșitul lunii iunie 1941, deci după atacarea Uniunii Sovietice de hitleriști, când capitala Moldovei era ocupată de trupele germane), de această infamie nu sunt răspunzători nici mareșalul (aflat pe front, el a protestat la primirea informației despre masacru!), nici armata, nici serviciile secrete și nici poliția română, ci numai armata germană de ocupație și comandantul ei, lucru recunoscut – într-un proces public din anii ̓50 – nu doar de acel general, ci și de autoritățile germane, care au plătit Israelului consistente despăgubiri.
Tot pe baza documentelor de-atunci, pot fi demontate celelalte acuzații de antisemitism și crime împotriva „pașnicilor” evrei din Basarabia, care – îmboldiți de fârtații lor din NKVD și bolșevizați în masă, precum Alexandru Nikolski, alias Boris Grünberg (viitorul general torționar și semianalfabet de securitate) – n-au ezitat să atace armatele române și să acuze România de imperialism, ceea ce, firește, a impus măsurile luate de mareșal împotriva evreilor nelegiuiți și a țiganilor răufăcători…
Revenind după această necesară digresiune la tema anunțată în titlu, trebuie spus că, încă din Antichitate, în noile comunități (state, regate, imperii) au apărut partidele, ce au progresat cantitativ atât de mult în structurile pe care pretindeau că le cârmuiesc, dar de fapt (a se citi „în primul rând”) le căpușau pentru a înșfăca fabuloase avantaje, încât în perioada modernă și mai ales cea globalisto-contemporană, nu numai că au vlăguit statul la vedere și lăbărțatele lui instituții, luându-i locul în chip de atotputernic stat în stat sau stat paralel (de pildă, înainte fiorosul partid bolșevic de pe aceste meleaguri, astăzi urmașii demonocratici ai acestuia), dar toate aceste făcături, aidoma răsturnatelor bolgii dantești, au avut nevoie, fără ca procesul să se încheie vreodată, de organizarea pe cercuri/niveluri concentrice a puterii, ambiției, lingușelii, lăcomiei, ipocriziei și imposturii.
Chiar în vârful acestei hidoșenii politrucianiste se află tartorul poreclit președinte (nu-i așa că celor mai mulți dintre ăștia ar trebui să li se spună nași?!) și care reprezintă vârful de lance al sforăriilor supranumite „decizii politice”, în special atunci când, singur sau în coaliție, respectivul partid ajunge la butoanele puterii aparente.
Dar tartorul nu-i de unul singur și de capul lui, deoarece într-o atare variantă „nedemocratică” (mă rog, aproximativ democratică măcar în interiorul formațiunii și de ochii lumii în afara ei) ar putea – aidoma regelui Ludovic al XIV-lea – să susțină că „statul sunt eu”, iar în zilele noastre doldora de fariseism și parlamentarism, să fie la fel ca Putin, Xi Jinping sau Kim Jong-un.
Într-adevăr, președintele mafiot face parte din gașca/banda/coteria supremă a partidului, care trage cu atâta ticăloasă abilitate sforile în interiorul și exteriorul lui, încât fiecare membru al clicii are propriul clan (bunăoară, uriașul clan Stănescu din județul Olt), nașul rămâne în scaunul prezidențial atât timp cât le cântă ortacilor în strună (asta se numește armonie și colaborare la gășcari), iar toți membrii de la nivelurile inferioare, în numele disciplinei de partid și a consistentelor avantaje personale, cauționează această mizerie prin tăcere, docilitate și nedemnitate.
Păi nu tot așa procedau mai-marii lumii antice și medievale? Prin urmare, aceeași Mărie cu altă pălărie, pe care (pălărie) vremurile moderne o tot „împodobesc” cu demagogie, șiretenie și parlamentarism găunos. De altminteri, pe cine să mai surprindă deplorabila stare a politicii planetare, când – ne face cunoscut jurnalistul Ion Cristoiu – în plină campanie electorală pentru prezidențialele de la sfârșitul acestui an, democrații americani au complotat împotriva lui Joe Biden, silindu-l să cedeze la iuțeală locul de candidat Kamalei Harris, actuala vicepreședintă a Statelor Unite, despre care Donald Trump afirmă că este o mare proastă?!
Ei bine, dacă așa stau lucrurile (despre pricăjitul potențial intelectual al Kamalei am aflat și din alte surse), indiscutabil că, prin înlocuirea unui bătrân senil cu o neînzestrată notorie, democrații americani au schimbat calul pe măgar…
N.B.: Acuma să nu creadă cineva că bag toate partidele istoriei, indiferent de rezultatele obținute pe plan intern și extern, în aceeași oală mafiotă a potlogăriilor. Dincolo de anumite aranjamente și derapaje, greu – zic eu – de evitat în vremuri tulburi și într-o lungă cârmuire, Partidul Liberal și Partidul Național Țărănesc din perioada interbelică reprezintă adevărate repere pentru politicile românești de-atunci și de mai mai târziu, inclusiv pentru prezent. Da, căci odinioară aveam bărbați de stat și remarcabili politicieni, pe când astăzi (în acest „astăzi” cuprind întregul postdecembrism) apar, cu excepția seniorului Corneliu Coposu și parțial a lui Radu Câmpeanu, doar politruci dornici de căpătuire!
Sighetu Marmației, George PETROVAI
1 august 2024
