In galeria marilor admiratori ai ţăranului român, ai bogăţiei sale spirituale şi de autentică trăire se înscrie, la loc de frunte, şi pictorul George B. LØVENDAL, artist multilateral român, de origine danezo-norvegiană[1].
Contactul, pe la începutul anilor ’20, cu realităţile satului românesc a marcat definitiv arta şi viaţa sa. Stau mărturie elocventă sutele de picturi[2], schiţe, acuarele etc., în care a încercat să refacă cronica lumii mirifice a satului românesc aflat la crepusculul existenţei sale patriarhale.
George B. LØVENDAL (născut la 27 aprilie 1897 la Petersburg, mort la 18 februarie 1964 la Bucureşti) reprezintă un nume de amplă rezonanţă în activitatea cultural-artistică românească dintre anii 1918-1964. Director tehnic, între 1926-1935, al Teatrului Naţional din Cernăuţi şi al celui din Craiova, între 1942-1943, creatorul primului Teatru de Marionete din România (1927), pictor scenograf la nenumărate teatre (1918-1945), îndrumător al mai multor societăţi artistice şi case de cultură şi creaţie ca actor, mim, dansator, balerin, regizor, pictor scenograf, machior, butaforist, scrimer, acrobat, maestru de balet etc., George B. LØVENDAL şi-a înscris numele şi printre fondatorii Muzeului Satului (1928), precum şi ai Fondului Plastic (1945)[3].
Trebuie remarcat că George B. LØVENDAL a fost şi iniţiatorul primelor expoziţii de pictură la sate şi în mine, în subteran, însoţite de lecţii deschise pentru ţărani şi mineri.
De numele lui se leagă şi demersurile – nu o dată adevărate bătălii – privind conservarea monumentelor istorice medievale ale Bucovinei, ca şi o bogată şi complexă activitate de îndrumător a nenumăraţi oameni de artă din ţară şi străinătate, între anii 1947-1957, ca profesor universitar, la Uniunea Arhitecţilor din România şi Institutul de Arte Plastice „Nicolae Bălcescu”.
Fire neobosită şi iscoditoare, George B. LØVENDAL a cunoscut îndeaproape ţăranul român. A străbătut satele, mai ales pe cele moldave, pătrunzînd în tainiţele adânci de tristeţe şi durere sau de bucurie ale sufletului ţăranului[4], stări pe care le-a surprins cu o rară măiestrie în pînzele sale. Predomină, însă, în pictura sa figurile de ţărani, desprinse parcă din file de cronică, mândre, demne şi dârze, neclintite în dragostea lor faţă de acest pămînt.
Pictorul trădează emoţie în faţa chipurilor suferinde şi triste şi este, parcă, impresionat de demnitatea aproape aristocratică a altora. Cunoscându-le viaţa, familiile, uneori şi obiceiurile, LØVENDAL, fără a cădea într-un sentimentalism ieftin, redă cu multă căldură şi înţelegere stări şi sentimente varii pe care le trădează gesturile, privirile şi atitudinile celor portretizaţi de el. Autenticitatea exprimării sale plastice ca şi marele lui talent n-au scăpat criticii de specialitate, care l-a considerat „pictorul ţăranului român”, alături de Octav BĂNCILĂ şi Camil RESSU. în epocă, dragostea dovedită ţăranului şi satului românesc, i-au adus preţuirea şi prietenia celor mai de seamă personalităţi ale literaturii şi culturii noastre: Mihail SADOVEANU, Octavian GOGA, Tudor ARGHEZI, Adrian MANIU, Tudor VIANU, dr. Petru GROZA, George ENESCU etc.
Octavian GOGA remarca, spre exemplu, într-o scrisoare, inedită, din 8 iulie 1935, adresată preşedintelui de atunci al Societăţii Scriitorilor Români, generalul N. N. CONDEESCU, că pictorul „nu numai că are un mare talent, dar e un artist cu speciale posibilităţi de înregistrare a tipului românesc. Ţăranii lui sunt veridici de aşa fel că tablourile lui pot intra ca certificate antropologice”.
Artist multilateral, George B. LØVENDAL s-a exprimat şi în scris, în versuri sau proză. In 1958, patru din povestirile sale vedeau lumina tiparului in coloanele revistei „Flacăra”. Spre sfârşitul secolului XX, revista ASTRA din Braşov publica unele povestiri ale fiicei sale, profesoara Lydiei B. LØVENDAL-PAPAE[5] şi evocau personalitatea totălui ei – artistul viking de la gurile Dunării[6].
[1] George B. LØVENDAL provenea dintr-o familie nobilă, cu numeroase legături cu numeroase familii nobile şi regale din întreaga Europă. Între altele, de remarcat faptul că, potrivit uneia din fiicele sale, profesoara Lydia LØVENDAL-PAPAE, pe care am cunoscut-o şi cu care am colaborat, în urmă cu peste 30 de ani, la realizarea unor proiecte culturale, artistul se înrudea cu regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii şi Irlandei de Nord. De altfel, tatăl său a deţinut înalte demnităţi şi ranguri, fiind amiral în flota ţaristă. Datorită acestei origini, după Marea Revoluţie din Octombrie, familia artistului a fost nevoită, spre a se salva de teroarea bolşevică, să părăsească Rusia. Astfel, el a ajuns, iniţial, în Bucovina, de undese va muta ulterior în capitala României.
[2] O impresionantă lucrare, intitulată Bucovineanca, a lui LØVENDAL poate fi admirată la Muzeul memorial Octavian Goga din Ciucea. Potrivit declaraţiilor făcute de Veturia Goga, lucrarea a fost oferită de pictor soţului ei. În perioada interbelică, pictorul s-a aflat în extrem de calde relaţii cu poetul şi omul politic Octavian GOGA. Cu toate acestea, artistul a declinat oferta pe care i-a făcut-o poetul de a-i încredinţa funcţia de ministru al Culturii în efemerul său guvern din 31 decembrie 1937-10 februarie 1938.
[3] După stabilirea sa definitivă în România, îndeosebi după ce a ajuns în Bucureşti, artistul nu a reţinut doar atenţia presei şi a mediilor artistice româneşti, ci şi interesul unor politicieni interbelici. Personalitatea sa excepţională i-a determinat pe mulţi dintre aceştia (inclusiv pe dr. Petru GROZA), să-şi dorească să-l aibă alături, ca ministru al Culturii şi Artelor. Însă George B. LØVENDAL a refuzat toate ofertele ce i-au fost făcute, considerând că nu-şi poate trăda creaţia plastică de dragul onorurilor şi beneficiilor pe care o astfel de demnitate politică i le-ar fi putut asigura.
[4] După stabilirea în Bucureşti şi îndeosebi după al II-lea război mondial când, din varii motive (inclusiv pericolul pe care-l reprezenta prezenţa trupelor sovietice de ocupaţie şi a comisarilor Moscovei care cenzurau deplasările artistuluii şi în special interesul arătat de el faţă de lăcaşurile de cult (biserici şi mănăstiri) monument istoric din nordul Moldovei, pictorul s-a orientat spre lumea spitalelor şi azilelor, fiind atras de chipurile contorsionate de dureri şi suferinţe, pe care le-a redat cu o expresivitate excepţională în multe din pânzele sale.
[5] Sora acesteia a fost prima soţie a poetului comunist Dan DEŞLIU. În momentul în care trecutul şi originea socrului său i-au afectat cariera, spre a nu-şi periclita parvenirea în demnităţile oferite de regimul comunist, Dan DEŞLIU a divorţat. Drama trăită a zdruncinat grav sănătatea şi echilibrul psihic al fostei lui soţii.
[6] Încă din timpul vieţii sale, Casa regală a Danemarcei, potrivit mărturisirilor fiicei sale Lydia LØVENDAL-PAPAE, a făcut frecvente demersuri pentru a-l readuce pe artist în ţara de origine a strămoşilor lui. De fiecare dată, însă, el a refuzat onoranta invitaţie ce i-a fost făcută.
După moartea sa, autorităţile daneze s-au oferit de mai multe să repartizeze fiicei sale un imobil în Copenhaga, care să găzduiască opera sa artistică. Chiar dacă autorităţile române, ca de atâtea alte ori, au dovedit o jenantă miopie, refuzând solicitarea fiicei lui de a fi adunate creaţiile lui plastice în unul din muzeele româneşti, ea a declinat toate ofertele făcute, care includeau şi generoase reţete financiare. Dovedind un respect şi ataşament singulare faţă de ţara lui de adopţie, nici artistul, nici fiica sa n-au dat curs invitaţiilor făcute. Decizia ei nu avea cauze politice, respective piedicile pe care le-ar fi putut pune autorităţile comuniste ale vremii. Pe la sfârşitul anilor ’80 ai veacului trecut, când i-am călcat de câteva ori pragul casei, profesoara Lydia LØVENDAL-PAPAE reuşise să recupereze, din diverse colecţii particulare, zeci de picture şi acuarele ale artistului. Din păcate, nu ştiu ce s-a întâmplat cu acest fond artistic extreme de valoros.
Deoarece cred cu tărie în valoarea excepţională a creaţiei sale plastice, supun atenţia noilor autorităţi române ideea de a încerca o reparaţie târzie şi găsirea unei soluţii corespunzătoare spre a aduna ce se mai poate recupera şi a le oferi vreunui muzeu din România dispus să deschidă o sală de expoziţii permanentă care să poarte numele lui George B. LØVENDAL. Sper ca noul ministru al Culturii, artist el însuţi, să manifeste recxeptivitate faţă de acestă propunere.
