George BACOVIA
(17 septembrie1881, Bacău – 22 mai 1957, București)
„Din plumb, făcut-ai aur”-
Eugen Lovinescu
,,Plutește-un lanț de lebede albe, / Iar visul din parc în lac se răsfrânge”
„Lebăda neagră” a simbolismului european, GEORGE BACOVIA, se încadrează în etapa de plenitudine a simbolismului românesc, răspunzând cerințelor criticului Eugen Lovinescu, de sincronizare a literaturii române la „spiritul veacului”, de sincronizare cu modalitățile estetice ale literaturii europene.
Teoreticianul simbolismului românesc – Alexandru Macedonski, în studiul „Poezia viitorului” – arăta că: „poezia viitorului e muzică și imagine”, iar Ovid Densușeanu consideră că și orașul are poezia lui și deci propune o nouă orientare tematică, fără a renunța la temele consacrate.
,,Simbolist prin formație, Bacovia își depășește epoca, aparținând poeziei moderne ca unul dintre marii precursori” – scrie Nicolae Manolescu
Discipol al lui Alexandru Macedonski, în al cărui Cenaclu s-a format, Bacovia semnează volumele de poezie: „PLUMB” -1916, „SCÂNTEI GALBENE” – 1920, „BUCĂȚI DE NOAPTE” – 1926, „CU VOI” – 1930, „COMEDII ÎN FOND” – 1936, „STANȚE BURGEZE” – 1946, „PLUMB- VERSURI ȘI PROZĂ” – 1965, „STANȚE TÂRZII”, volume în se conturează o atmosferă de copleșitoare dezolare, de toamne reci cu ploi putrede, o atmosferă de plumb, în care plutește obsesia morții și a neantului, dar și o descompunere a ființei organice, după Eugen Lovinescu; volume în care se creează o „atmosferă de copleșitoare dezolare, de toamnă cu ploi putrede, cu arbori cangrenați, limitată într-un peisaj de mahala, de oraș provincial, între cimitir și abator, cu căsuțele scufundate în noroaie eterne” – după remarca lui Nicolae Manolescu.
Universul liricii bacoviene e ancorat în celula și în infernul citadin, al târgului provincial cu parcurile, boschetele, vitrinele, abatorul, cazarma sau liceul, dar și în tratarea condiției tragice a ființei umane, a poetului, a omului de geniu în Univers, societate, alături sau întărită de tema marii plecări sau a naturii ca suport al stărilor sufletești, în timp ce iubirea e înțeleasă ca o nevroză, acompaniată de motivul însingurării și nu numai.
Din punct de vedere compozițional, textul bacovian are o geometrie inedită, aceea a cercului care se constituie ca un simbol și ca un blestem al mișcării infinit repetate, un cerc desemnând elementul exterior și cel existențial, imposibil de străpuns, un cerc, care micșorându-se, se reduce total la un punct care poate fi: poetul, picătura de ploaie, frunza, lacrima sau zăpada, mereu în căderea de plumb –neantul în opoziție parcă cu punctul eminescian din ,,SCRISOAREA I” – „Dar deodat un punct se mișcă”.*
Motivul punctului și al cercului îl vom regăsi, mai târziu, și în lirica lui Nichita Stănescu.
Dacă în lirica eminesciană, arhitectura peisajului se structurează pe motivul mandalei, în fond, tot cerc, dar cercuri concentrice, având în centru, ca un Axis-Mundi – cuplul, în erotica împlinită, dar și în partea a patra a „LUCEAFĂRULUI”: „ Sub șirul lung de mândri tei ședeau doi tineri singuri”, excepție făcând nefericirea erotică, în special, în poezia „DE CÂTE ORI, IUBITO…”, în care, în centrul mandalei, rămâne doar EL, ÎNDRĂGOSTITUL – „pasărea cu aripi obosite” , la Bacovia, Axis-Mundi e doar POETUL / EUL LIRIC, care, în poezia „PLUMB, e „singur” și tot singur „Sunt singur”, într-o mișcare regresivă, o reîntoarcere la începuturi, în golul primordial, în care omul se pierde fără putința de a se salva, ca și în „LACUSTRĂ”.
Cercul eminescian adună, dă un sentiment de plenitudine, împlinire, cercul bacovian anulează, creează senzația prăbușirii, a neantului…
Tema însingurării, ca și condiția omului superior / omului de geniu / poetului, alături de tema stărilor sufletești obsesive și contradictorii sunt teme majore prezente începând cu poeziile – „flori de plumb”, apărute în primul volum ,,PLUMB”.
Confesiune lirică, exprimată într-un monolog tragic – meditație filosofică cu accente de elegie asupra condiției umane în Univers, societate, dar și artă poetică, ,,PLUMB”, deschide volumul cu același nume, încadrându-se în simbolism pentru faptul că folosește simbolul nedescifrat, repetiția și laitmotivul, sinestezia, o muzicalitate excesivă, dar, mai ales, prin multitudinea de motive ce dau viață unei multitudini tematice:
- Starea obsesivă, dată de sentimentul morții;
- Condiția vitregă a ființei umane, supusă trecerii prin timp;
- Însingurarea eului liric, a poetului, omului de geniu, într-o societate rău întocmită, care nu prețuiește marile valori,
- Definirea poeziei – „flori de plumb”…
- Imposibilitatea realizării visului de creație – „amorul de plumb”, iubire, perfecțiune, adevăr…
Titlul, substantivul nearticulat „PLUMB”, și el o metaforă simbol, încărcată cu multiple semnificații, poate sugera prin:
- greutate: apăsarea sufletească și înșelătoare la care e supus eul liric / poetul, într-o societate rău întocmită, care nu prețuiește adevăratele valori;
- culoare: monotonia, plictisul, mediul meschin cu false străluciri de o clipă, care duc la uniformizare, banalizare – surse de inspirație pentru o poezia a infernului citadin;
- sonoritate: o senzație de sufocare, de coborâre în neant, dat fiind că sonoritatea cuvântului e înăbușită, datorită felului în care e format cuvântul ,,plumb” , respectiv, din vocala închisă „u”, sprijinită de patru consoane surde, labiale, sugerând atât claustrare, asemenea metaforei – simbol „sicriu”, dar și prăbușire, cădere, asemeni condiției umane, claustrată în sine, în societatea văzută ca un „sicriu”, „cavou”.
Poezia „PLUMB” e structurată în două catrene, pendulând între datele realității exterioare și realitatea psihologică, într-o simetrie perfectă, realizată de paralelismul sintactic asimetric, în special, de primul vers al celor două catrene:
„Dormeau adânc sicriele de plumb
Și flori de plumb și funerar veșmânt –
Stam singur în cavou… și era vânt…
Și scârțâiau coroanele de plumb.
Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, și-am început să-l strig –
Stam singur lângă mort… și era frig…
Și-i atârnau aripile de plumb.”
Structura gramaticală perfectă demonstrează talentul, dar, mai ales, perfecta stăpânire a posibilităților de expresie a cuvântului prin care creează, dă viață temei poetice, folosind paralelismul sintactic, sinestezia, accentuând acea stare specifică simbolismului, de angoasă, nevroză…
Lumea liricii bacoviene e închisă – „sicriu”, „cavou”, fără ieșire, fără iluzia unei transcendențe salvatoare, „vânt” „frig”, iar sensul existenței e disperarea – „și-am început să-l strig…”, căreia i se asociază vidul, neantul, moartea.
În mijlocul cercului închis, fără posibilitate de evadare, ieșire, se află poetul / eul liric: ,,Stam singur în cavou…”, „ Stam singur lângă mort…”. Simboluri ale morții trăirilor interioare: „casa”, „cavoul”, „sicriul” , devin metafore simbol, ce ar putea semnifica și extrema reducție a idealurilor, a creației, a vieții, chiar anularea lor.
Stratul lexical semantic e încărcat de metafore simbol cu multiple semnificații care susțin varietatea tematică, cum ar fi:
- „CAVOU”; „SICRIU” – care ar putea sugera sufletul Eului liric, casa, orașul, societatea, mediul, claustrarea și imposibilitatea evadării dintr-o lume care refuză realizarea unui vis, ca în „LUCEAFĂRUL” eminescian, sau, poate, chiar imposibilitatea ființei umane de a-și depăși destinul de a fi muritori, trecători prin timp; un simbol, care,
mai târziu, la Marin Sorescu, în „IONA” devine ,,burta / burțile”;
- „AMORUL” – care ar putea semnifica monotonia vieții, iubire imposibil de realizat, ca și visul de perfecțiune, de creare a unei opere de valoare; ca și în lirica romantică, iubirea e iluzorie, o stare de amăgire, ca și strălucirile de o clipă ale plumbului, dacă considerăm simbolismul un romantism al secolului al XX-lea.
- „FLORI DE PLUMB”, la prima vedere ar fi o trimitere la artificiile funerare, de duzină, tipice pentru societatea contemporană cu Bacovia; „flori de plumb” ar sugera și banalitatea. Dar, dacă poezia e și artă poetică, sintagma metaforică ar putea fi simbol al unei poezii ce creează o atmosferă apăsătoare, sufocantă, tulburătoare, al unei lumi meschine și monotone, al infernului citadin, anunțând metaforic tematica și motivele poeziilor din volumul „PLUMB” și nu numai…. Motivul „florii” pentru poezie e prezent în: lirica eminesciană în „CRITICILOR MEI”, în care strigătul poetului se ridică împotriva falselor valori: „Multe flori sunt, dar puține / Rod în lume o să poarte, / Toate bat la poarta vieții, / Dar se scutur multe moarte”, în care sintagma metaforică „multe flori” face trimitere la multitudinea de poezii fără fior liric, fără acoperire estetică, în timp ce, în lirica argheziană, „FLORI DE MUCEGAI” e metafora poeziilor ce aparțin esteticii urâtului, poezii inspirate din lumea declasaților de la periferia societății…
- „ARIPI” – e simbolul dorinței de înălțare, de perfecțiune, de zbor. Sintagma metaforică „ARIPI DE PLUMB” devine simbolul imposibilității de realizat a oricărui vis, zbor spre înalt, simbol prezent și în poezia eminesciană „DE CÂTE ORI, IUBITO…” în care eul liric, poetul e „o pasăre cu aripi obosite”;
- „VÂNT” ar putea sugera vitregiile vieții, stările sufletești apăsătoare, contradictorii pe care poetul trebuie să le depășească, poate, având similitudini cu versurile: „Prin râpi și gropi adânci, / Suite de bătrânii mei pe brânci,” din „TESTAMENT” de T. Arghezi.
În acord cu temele și motivele folosite e și tonalitatea gravă, elegiacă – o melodie stranie, exprimând melancolia, tristețea poetului / eului liric, ce amintește de bocetul popular, tonalitate, muzicalitate dată și de stratul sonor , de magia verbelor onomatopeice –„scârțâiau”, ,,strig”, dar și de jocul repetat al ritmurilor folosite în cele patru versuri:
Versul 1 = iamb, iamb, iamb, peon
Versul 2 = iamb, iamb, peon, iamb
Versul 3 = amfibrah, anapest, peon
Versul 4 = peon, peon, iamb
Melodia poeziei e stranie,ca rezultat al îmbinării ritmurilor, care sporesc nota de monotonie a versurilor inegale de 10 – 11 silabe,.
Rima masculină, e îmbrățișată, de tipul: a b b a, în acord cu tema abordată.
Prin punerea existenței umane sub semnul morții, George Bacovia poate fi încadrat și în curentul filozofic existențialist, curent de gândire din prima jumătate a secolului al XX-lea, ce afirmă că omul e singura ființă conștientă că va muri…
George Bacovia prin volumul „PLUMB”, dar își prin arta poetică cu același titlu, poezie ce deschide volumul, prin comunicarea metaforică, produce imagini poetice care asociază domenii îndepărtate, așa cum în lirica simbolistă universală au realizat poetul german REINER MARIA RILKE și cel francez –PAUL VALERY.
Universul liricii bacoviene e ancorat în celula și în infernul citadin, al târgului provincial cu parcurile, boschetele, vitrinele, abatorul, cazarma sau liceul, dar și în tratarea condiției tragice a ființei umane, a poetului, a omului de geniu în Univers, societate, alături sau întărită de tema marii plecări sau a naturii ca suport al stărilor sufletești, în timp ce iubirea e înțeleasă ca o nevroză, acompaniată de motivul însingurării și nu numai.
Geometria inedită a textului bacovian, aceea a cercului, redat simbolic în metafora sicriului, cavoului, lacustrei, etc., care se instituie ca un blestem al mișcării infinit repetabile, un cerc, desemnând elementul exterior și pe cel existențial, imposibil de străpuns, un cerc, care, micșorând-se, reduce totul la un punct, care poate fi: poetul, creația, orașul, societatea, dar și picătura de ploaie, frunza, zăpada Universul, mereu în cădere de plumb –neantul – în opoziție parcă cu punctul eminescian de naștere a Universului din „SCRISOAREAI”: „Dar deodat-un punct se mișcă… cel dintâi și singur iată-l / Cum din chaos face mumă , iar el devine Tatăl!”*
Motivul punctului și al cercului îl vom regăsi, mai târziu, în lirica lui Nichita Sănescu și nu numai.
Dacă în lirica eminesciană, arhitectura peisajului se structurează pe motivul mandalei – în fond, tot cercuri, dar concentrice, având în centru ca Axis – Mundi – cuplul, în cadrul eroticii împlinite sau doar poetul / îndrăgostitul –„pasărea cu aripi obosite” in lirica nefericirii erotice, în poezia lui Bacovia, Axis – Mundi e doar Eul liric / poetul, care „singur~ în mijlocul cercului – sicriu, cavou, lacustră – este într-o mi;care regresivă, o întoarcere la începuturi în golul primordial în care omul se pierde, fără putinţa de a se salva, ca în ,,LACUSTRĂ”:
În lirica bacoviană, fiecare pas al fiinţei o situează într-un nou cerc din ce în ce mai redus, ultimul dintre ele constituind punctul – neantul, cercuri cu rotiri aruncate în golul singurătăţii eterne, ca şi la Edgard Poe – poetul ,,CORBULUI”, la care spiritul se descoperă întotdeauna voit,
Totul e cădere. Materia cosmică, spectacolul uman sau poetul, totul alunecă, dispare în neant. Materia cade sub formele simbolice, codificate ale ploii, ale frunzelor, ale toamnei sau ale ninsorii, ale cercului opac de plumb, ale întunericului – morţii…
Universul, în ansamblul său, e personificat, căpătând statut de fiinţă: ,,Aud materia plângând”.
Motivul tristeţii e amplificat în catrenul al patrulea, când intensitatea spaimei creşte, materia fiind îngrozită ,,Tot tresărind… tot aşteptând”, vers ce amplifică starea obsesivă de care este și cuprinsă materia, stare obsesivă dată de căderea necontenită a ploii, care, prin ruperea forţei de atracţie dintre planete, imagine redată în versurile: ,,Şi simt cum de atâta ploaie / Piloţii grei se prăbuşesc”, ar putea grăbi prăbuşirea Universului cosmic în haosul primordial: ,,Un gol istoric se întinde,/ Pe-aceleași vremuri mă găsesc…”, sintagmă inedită, reluată sub o nouă formă, în 1952, la EMIL CIORAN când afirma că: ,,Veacul nostru mă întoarce la ultimele zile ale haosului. Aud materia gemând, stările neînsuflețitului străbat cuprinsul, orașele mi se afundă în preistorii – ( preistorie e și LACUSTRA – locuință / așezare, clădită pe stâlpi, la suprafața apei, specifică epocii preistorice; – la Bacovia, devine simbol al întoarcerii în timp, dar și al Planetei ,,Pământ”, și nu numai, în spațiul infinit cosmic”).
Înainte de BACOVIA, imaginea metaforică a prăbușirii Universului Cosmic în haosul primordial o găsim la MIHAI EMINESCU, în ,,SCRISOAREA I”, în tabloul al treilea, din partea a doua a poemului, meditaţie asupra haosului, genezei şi apocatastazei Universului, unde ruperea forţei de atracţie dintre planete, prăbuşirea, e redată tot metaforic: ,,Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ / Ei din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi” iar prăbușirea în haosul primordial apare magistral redată în versurile: ,,Îar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit. / Ca și frunzele de toamnă toate stelele-au pierit; / Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie, / Căci nimic nu se întâmplă pe întinderea pustie,”
Lirica bacoviană creează, prin simbolurile folosite, o atmosferă de copleșitoare dezolare în care obsesia morții, a neantului, e o prezență permanentă, atmosferă ce amplifică stările de angoasă, stările obsesive ale Eului liric, completate de spaima și neputința izolării de societatea care nu acceptă, nici recunoaște marile valori sau, poate, și coșmarul regresiunii și al disperării, într-un timp fără istorie, al unor stări existențiale, venite ca niște „izbituri de val” : „Și parcă dorm pe scânduri ude, / În spate mă izbește-un val – / Tresar prin somn, și mi se pare / Că n-am tras podul de la mal.”, vers în care ,,podul” devine simbolul legăturii cu societatea rău întocmită, șimilar metaforei ,,laudele” din versul eminescian din „SCRISOAREA II”: „Dacă port cu ușurință și cu zâmbet a lor ură, / Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură.”
Drama existențială a Eului bacovian e plânsul …În „DESTUL” își propune ca: „Plângând, mi-am spus să nu mai plâng”.
În tema anotimpurilor, plânsul și- toamna întăresc starea depresivă: „E toamnă, e foșnet, e somn… / Copacii, pe stradă oftează; / E tuse, e plânset, e gol… / Și-i frig, și burează…” –„NERVI DE TOAMNĂ”.
Toamna, ploaia sunt aspecte surori ale descompunerii, un fel de constante ale determinismului cosmic, asociate morții orașului: „Tăcere… e toamnă-n cetate…/ Plouă și numai ploaia dă cuvânt – / E pace de plumb, e vânt și pe vânt – Grăbite trec frunze liberate..”-„NOTE DE TOAMNĂ”.
În versurile citate, metaforele – simbol sunt încărcate cu multiple semnificații. Sintagma ,,pace de plumb” ne duce cu gândul la moarte, în timp ce repetiția simbolului „vânt”, care realizează și rimă interioară, conferind versului o muzicalitate aparte, ar putea semnifica fie zbuciumul, vitregiile vieții, fie loviturile destinului, în timp ce „frunze liberate” devine fie simbolul scurgerii clipei, trecerii timpului, fie ideea eliberării ființei umane prin moarte…, ca și în versurile din „PLUMB DE TOAMNĂ”: „Iar frunzele cu droaia se desprind; / E vânt și-orice speranță e pierdută.” sau din „MONOSILAB DE TOAMNĂ ”: „Lampa plânge… anii tăi, anii mei” –
Plânsul ca și căderea necontenită a ninsorii amplifică sentimentul prăbușirii, al neantului, în celula închisă a orașului, târgului de provincie: „Plâng și eu și tremurând, / Pe umeri pletele-i resfir… / Afară târgul e pustiu / Și ninge ca-ntr-un cimitir.”; „Afară e vreme de plumb” (…) „Ea plânge… el palid se pierde / Prin târgul sălbatic, sever;” – „TOAMNĂ”.
Dacă pentru Bacovia, toamna echivalează cu o invazie a morții asupra naturii, orașului, parcului, oamenilor, Eu-lui liric, toate fiind victime ale destrămării, dezintegrării de proporții cosmice: „Răsună la margini de târg, / Un bangăt puternic de armă; / E toamnă… metalic s-aud – / Gorniștii, în fund, la cazarmă. // S-aude și-un clopot de școală, / E vânt, și-i pustiu dimineața; // (…) // Grădina orașului plânge,” – „TOAMNA”, pentru Arghezi, toamna, apare metaforic ca o voluptoasă și senină contopire, topire în ciclul naturii: „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă / Sufletului nostru bucuros de moarte.” – „NICIODATĂ TOAMNA”, în timp ce la Blaga, sensul metafizic al toamnei exprimă ultima trăire de văratică vitalitate înaintea morții – un joc: „Între frunza ce cade / și ramura goală / moartea se circumscrie / c-un gest de extratică boală. / Un joc îngânând cu lemnoasele membre / sună târziul, nebunul, caldul septembrie”. – „ZI DE SEPTEMBRIE”.
Cotidianul invadat de tragic aduce o multitudine de motive, alături de cel al ploii și al plânsului și cel al ninsorii: „Plâns de cobe pe la geamuri se opri / Și pe lume plumb de iarnă s-a lăsat, / I-auzi corbii, mi-am zis singur … și-am oftat.” – „GRI”
Nota cromatică capătă valoare de conținut în lirica simbolistă, iar la BACOVIA, negrul, plumburiul, griul monoton, galbenul, chiar și albul, devin simboluri ce dau viață temei, fie a însingurării, splinului, stărilor obsesive, dar și temei orașului, a anotimpurilor, etc.:„Și toamna, și iarna / Coboară-amândouă / Și plouă, și ninge, / Și ninge și plouă” – „MOINĂ”; „Amurgul galben, m-a îngălbenit, și mă apasă / Cu geamuri galbene, cu lacrimi ce nu mai curg.” – „SCÂNTEI GALBENE”
Nu numai anotimpurile sau momentele zilei și ale nopții – scurgerea timpului în lupta dintre întuneric și lumină, chiar și iubirea, toate sporesc pornirea depresivă sau sugerează neantul prin notele de culoare: negrul – limită cromatică, dar și roșul, violetul, chiar și albul: „Pansele negre, catifelat – Pe marmura albă s-au veștejit.” //„Cu lacrimi mari de sânge / (…) //„Curg frunze de pe ramuri, – / Și-nsângerat, amurgul / Pătrunde-ncet prin geamuri.” – „AMURG”; „Plâns de ape se repetă / Încă totu-i adormit – /Ca în vise s-a pornit / Roata morii – violetă.” – „MATINALĂ”.
Într-o poezie simbolistă, rolul culorii, ca și al instrumentelor muzicale sau a repetiție, este de a amplifica sugestiile obsesive, dar și de a conferi muzicalitate versurilor.
Poetul se simte tot mai singur: „Singur, singur, singur” și „Plouă, plouă, plouă”, „Veșnic, veșnic, veșnic” – „RAR”,. Și „Azi, a murit chiar și visul”, iar iubirea e și ea „Un cântec de mort”- „TRUDIT”
În lirica bacoviană de plumb, sunt, totuși, și poezii, e drept, puține, care aduc prin tonalitate, simboluri și culoare o notă de optimism, de speranță, de vis și de lumină în noianul de negru: „Primăvară… / O pictură parfumată cu vibrări de violet. / În vitrine, versuri de un nou poet, / (…) / O lungă deșteptare zvonește împrejur, / E clar și numai soare.” , și totuși, o umbră de tristețe, dar și de speranță, transpare din exclamația retorică cu care se încheie poezia: „O, când va fi un cântec de alte primăveri!…”. – „NERVI DE PRIMĂVARĂ”.
Alături de triumful luminii, nota cromatică – culoarea, devenită metaforă – simbol, dar și laitmotiv, într-un amalgam de nuanțe – trăiri, își spune cuvântul în transmiterea mesajului unei stări inedite pentru versul bacovian, ca în „NOTE DE PRIMĂVARĂ”: „Verde crud, verde crud… / Mugur alb, și roz și pur, / Vis de-albastru și azur, // (…) // Oh! punctează cu-al tău foc / Soare, soare…”.
Și versurile poeziei „MATINALĂ” aduc, o dată cu triumful luminii, o notă de exuberantă trăire erotică, redată prin notele cromatice, devenite metafore – simbol: „Aurora violetă / Plouă rouă de culori – // (…) // Se pătează de culori – / Venus, pală de fiori, / Pare-o stinsă violetă…”, dar și prin folosirea directă a numelui zeiței iubirii…
„DECEMBRE” este o meditație erotică, în care iubirea e văzută ca forma de cunoaștere, ca un sentiment sacru, iar nota cromatica – albul – devine simbolul purității, al frumuseții iubirii, dar și al opririi clipei de fericire în veșnicie, ca și în „SARA PE DEAL” a lui Mihai Eminescu sau în „NOI ȘI PĂMÂNTUL” a lui Lucian Blaga: „Te uită cum ninge decembre, / Spre geamuri, iubito, privește – / Mai spune s-aducă jăratec / Și focul s-aud cum trosnește.”.
Dacă în „SARA PE DEAL”, Eminescu / E-ul liric, se întreabă: „Cine pe astfel de noapte bogată / N-ar da viața lui toată?”, iar Blaga, în „NOI ȘI PĂMÂNTUL”, dorește prelungirea clipei de iubire în veșnicia morții: „În zori, aș vrea / să fim / și noi / cenușă, / noi și pământul!”, ca în „FAUST” al lui Goethe, și la Bacovia, clipa de iubire trebuie oprită, proiectată în eternitate: „Și ningă… zăpada ne-ngroape”, idee amplificată metaforic de
izolarea cuplului într-un spațiu sacru, imposibil de părăsit: „Și-a prins promoroacă și clampa.” pentru că iubirea e un sentiment sacru, așa cum metaforic desprindem din versurile: „Ce cald e aicea la tine, / Și toate din casă mi-s sfinte;”.
Ideea izolării îndrăgostiților, ca și în lirica eminesciană, într-un spațiu sacru, protejați de restul lumii și fără posibilitatea evadării, din poezia „DECEMBRE” e în antiteză cu ultima strofă din „TABLOU DE IARNĂ”, când poetului /e-ului liric bacovian îi este refuzată întrarea în universul cald și ocrotitor al iubirii: „Ninge mereu în zarea-nnoptată… / Și-acum când geamuri triste se aprind, / Spre abator vin lupii licărind… / – Iubito, sunt eu la ușa înghețată.”
Datorită imposibilității intrării în universul ocrotitor, plin de armonie al iubirii, căci ușa-i înghețată, E-ului liric nu-i rămâne decât moartea – „ vin lupii”, nu-i rămân decât „Carbonizate flori, noian de negru.. / Sicrie negre, arse de metal, / Veștminte funerare de mangal, / Negru profund, noian de negru…”.
În „AMURG”, Poetul damnat rămâne: „ Singur, singur, singur…”.
Volumele lui Bacovia aduc senzația de monotonie prin ,,artificiile de duzină”, prin simetria tablourilor, construite rațional. prin păstrarea tematicii și a motivelor din volumele anterioare, dovedind exigență și virtuozitate.
În unele volume ca „STANȚȚE BURGHEZE”, din 1946, în prim plan rămâne tot cotidianul, biograficul, stereotipia actelor umane, ironia discretă, vocabularul prozaic.
Simbolismul bacovian, prin retorica specifică, prin stilizarea expresiei, prin lexicul restrâns în care cuvinte „cheie” devin motive, elemente definitorii ale lirismului, individualizând impresiile și notând senzația dureroasă, alunecă spre expresionism.
Poate ca răspuns la versul eminescian din arta poetică „ICOANĂ ȘI PRIVAZ” în care înfierează și falsele valori „Căci plumbu-n veci nu-i aur… și-n noi se simte izul / Acelei meserie ce-o-nlocuim cu scrisul…/ În loc să mânui plugul, sau teasla și ciocanul, / Cu aurul fals al vorbii spoiesc zadarnic banul”, criticul EUGEN LOVINESCU, la apariția volumului „PLUMB”, afirmă: „Din plumb făcut-ai aur!”, subliniind, printr-o expresie metaforică, valoarea de necontestat a liricii bacoviene.
Poetul rămâne
,,Singur, singur, singur”,
„Pe când, de argint,
În amurg de argint, /
S-aprinde Crai Nou,
Pe zări argintii” –
în timp ce
„statuile albe privesc, /
Albe visând…”
…………………………………………………………………………………………………..
(* V. FANACHE – ,, Motivul punctului, al cercului și în lirica lui N. Stănescu”.)
„AMURG DE TOAMNĂ”
de
GEOGE BACOVIA
„Amurg de toamnă pustiu, de humă,
Pe câmp sinistre șoapte trec pe vânt –
Departe plopii s-apleacă la pământ
În larg balans lenevos, de gumă.
Pustiu adânc… și-ncepe a-nnopta,
Și-aud gemând amorul meu defunct,
Ascult atent privind un singur punct
Și gem și plâng și râd în hâ, în ha…”
Lebăda neagră a simbolismului european, GEORGE BACOVIA, aduce, prin lirica sa cu adânci deschideri filosofice, o inedită viziune asupra condiției umane în Univers, închis și el și supus degradării și morții…
Două catrene cu un titlu sintagmă metaforică ce adună două simboluri care amplifică sentimentul sfârșitului implacabil, dat atât de sensul chiar denotativ al celor două substantive „amurg” și „toamnă” ambele simboluri de trecere, primul, de la lumină la întuneric, iar cel de al doilea, de la vară – anotimp al plenitudinii, al triumfului vieții, la iarnă – posibil simbol al morții, hotar dintre viață și moarte.
Fiind o poezie simbolistă, metaforele – simbol sunt nedescifrate, semnificațiile lăsându-le la latitudinea cititorului.
Titlul e reluat în primul vers al catrenului unu, amplificând ideea poetică a neantului, morții, prin dublul epitet metaforic „pustiu, de humă”
În versul al doilea, spațiu se lărgește: „Pe câmp” , care, însoțit de un șir de metafore personificatoare – simbol:„sinistre șoapte trec pe vânt” conturează, poate, pustiul vieții cu vitregiile ei, conferind și muzicalitate prin folosirea unor cuvinte onomatopeice într-o enumerație, iar cratima capătă valoare de conținut, invitându-ne la meditație…
Metafora – simbol „vânt” ar putea fi similară cu cea din „PLUMB”: „Stam singur în cavou… și era vânt…”.
Al doilea catren se deschide cu o imagine vizualo-cromatică „Pustiu adânc … și-ncepe a–nnopta”, prin care se conturează ideea haosului primordial, atât prin epitetul „adânc”din sintagma metaforică ,,Pustiu adânc”, idee întărită și de semnificațiile multiple, ce le capătă în context, verbul „a-nnopta”.
Versul: „Și-aud gemând amorul meu defunct” – o imagine auditivă, realizată prin folosirea verbului „aud” la prezentul etern, dar, mai ales, prin semnificațiile profunde și multiple ale verbului la gerunziu „ gemând”, sugerând o ideea de continuitate, prelungire la nesfârșit a atmosferei apăsătoare, dezolante, asemănătoare cu cea din „PLUMB”.
————————————-
Lucia-Elena LOCUSTEANU
Cluj-Napoca, 12 august 2023
