„Poezia este muzica sufletului şi, mai presus de toate, a sufletelor mari şi sensibile”, afirma Voltaire. Iar Mihai Eminescu o definea astfel: „Poezia – trandafirul ce creşte în potir de aur, sufletul frumos”. George Călinescu descria poetul ca fiind „delegatul veşnic al sufletului omenesc în simfonia spiritului universal”.
Muzica înălţătoare a sufletului şi sensibilitatea sunt definitorii pentru versurile poetei Georgeta Minodora Resteman. În creaţiile sale, cuvântul este un trandafir care înfloreşte într-o cupă de lumină în acorduri divine. Pe aripi de linişte, poeta pluteşte spre orizonturi nebănuite acolo unde eternitatea freamătă în viori şi timpul capătă valori de o rară însemnătate.
Autoare a trei volume de poezii („Descătuşări-Fărâme de azimă” – 2011, „Rătăcite anotimpuri” – 2012, „Poeme pentru un vis” – 2012) apărute la editura Armonii culturale, poeta Georgeta Resteman este un mesager al iubirii şi frumuseţii divine. Poezia sa este un cântec al veşniciei în simfonia spiritului.
„Îmi amintesc că scriam versuri – naive, copilăreşti – încă din gimnaziu, de fapt un fel de glumiţe cu care obişnuiam noi, colegii, să ne răspundem şi care purtau amprenta poeziei populare. Dar prima mea poezie, intitulată chiar Debut, am scris-o în primăvara lui 2009… Poezia a venit, pur şi simplu… Citeam zilnic poezie, nu numai din multele volume ale genului care nu mi-au lipsit niciodată din biblioteca personală; fiind imobilizată din cauza unei triple fracturi, fiica mea, străduindu-se să-mi facă şederea la orizontală mai uşoară mi-a sugerat să răsfoiesc şi paginile site-urilor literare… şi o făceam cu mare plăcere, zilnic… Comentam poeziile care-mi transmiteau ceva şi, dacă bine-mi amintesc, într-o zi de 13 – cifra mea norocoasă – martie 2009 m-am trezit scriind primele mele versuri…Şi nu m-am mai oprit!”, mărturiseşte cu sinceritate Georgeta Resteman.
În poezia intitulată Debut, poeta vibrează de armonie. E acea armonie interioară, izvor limpede care o determină să îmbrăţişeze cu doruri poezia. Cel mai frumos veşmânt al poetei este haina de fericiri ţesută prin vers şi brodată cu metafore de o profunzime aparte. Munţii, de altfel, simbolizează puterea şi măreţia pe care o deţine:
„Am fost prin roua poleită-n taină
De un izvor imens de apă vie,
Crescută-n munţi şi îmbrăcată-n haină
De fericiri… ascunse-n poezie”. (Debut)
O frumoasă povaţă este aceea de a dărui oricând, necondiţionat, iubirea, căutând în universul interior fericirea. Acea fericire care se ascunde în noi, fiind conştienţi că doar Dumnezeu ne poate stăpâni:
„Tu dăruieşte-ţi dragostea mereu
Aşterne pe cărări de vis iubirea
Stăpânul tău e numai Dumnezeu
Şi-ţi vei găsi în tine fericirea”. (Povaţă)
Liniştea profundă la care orice suflet aspiră în taină este zugravită cu măiestrie în imagini simbolice, unde natura îşi pune pecetea într-o manieră sublimă. Aşa arată calea spre tihna lăuntrică prin ochii poetei:
„Mi-am cules sufletul
Risipit în freamătul frunzelor
L-am scăldat în verdele codrilor
Am alungat tristeţea norilor
Şi-ascultandu-i cântecul,
Pe strunele dorului
L-am dăruit privighetorilor.
Din cristalul râurilor
Mi-am spalat ochii-nceţoşaţi
Şi-am adunat raze de lună
Împletind în tihnă punţi de suflet
Până când, geana zorilor
A spulberat a stelelor cunună
Dăruindu-mi dragoste-n mirific cântec…” (În linişte)
Georgeta Resteman se defineşte într-unul din poemele sale ca fiind umbra şi visul creat din esenţa cuvântului. Semeţia cuvântului în cea mai sensibilă formă, anume cuvântul sudat cu tărie lăuntrică, învăluit într-un cântec ceresc şi scăldat în metafora iubirii ascund chintesenţa misiunii poetei:
„Sunt umbră şi vis născut din esenţa
Cuvântului lin ce se scurge din suflet
Sub lava încinsă ascund chintesenţa
Aceluiaşi gând ce mă-nvăluie-n cântec”.
Puritatea sa interioară este întreţinută de izvoare limpezi, în timp ce foşnetul frunzei din codru îi este alinare. Şi, nu în ultimul rând, îşi dezvăluie misiunea: aceea de a dărui veşnic şi cu iubire, Pământul. Toate frumuseţile pământeşti cunoscute de poetă ni le împărtăşeşte prin vers cu iubire:
„Din limpezi izvoare îmi iau apa vie
Şi fosnetul frunzei din codru mi-e cântul
Iar soarele toamnei şi mustul mă-mbie
Să dărui cu dragoste, veşnic, Pământul”. (Sunt)
„Nu m-am gândit niciodată să încadrez poezia între limitele unei definiţii, cum niciodată nu am citit-o, nu am scris-o sau trăit-o limitat. Spuneam undeva, în una dintre primele mele poezii: «Când scriu, mă umplu de frumos şi pace…» şi chiar am fost extrem, extrem de sinceră. Ce înseamnă poezia pentru mine? … Mai mult decât am crezut vreodată că ar putea însemna. Poezia a fost salvatorul meu într-un moment de grea cumpănă, şi n-a fost numai pârghia de echilibru… descoperind-o, mi-am dat seama că ea face parte din însăşi fiinţa mea interioară unde stătuse, cuminte, de când Dumnezeu a vrut să mă nasc.”, ne explică Georgeta Resteman.
Poeta se destăinuie ca fiind copleşită de un tainic dor. Reuşeşte prin versul său să dea profunzimi nebănuite acestei trăiri. Strălucirea astrelor şi smaraldul privirii debordează cu înduioşare un fior de dor ce poartă un dulce parfum:
„Mă arde-un dor tainic dor, mă viscoleşte
Cu fulgi de foc şi străluciri de stele
Şi cu smarald privirea-mi dăruieşte
Mireasma dulce-a lacrimilor mele ‘ (Dorul)
„Poetul este artizanul care plăsmuieşte şi dăltuieşte cuvântul în trunchiul sufletului său, cu degetele sale de lumină modelându-l în funcţie de trăirile care-l animă”, susţine poeta.Satul său natal, Săcuieu, din judeţul Cluj, este adesea cântat în versul poetei cu dor nespus. Legătura puternică faţă de acest ţinut este conturată în imagini grăitoare. Este satul amintirilor şi al copilăriei, este locul unde răul a fost răpus şi doar parfumul codrilor pluteşte, tablou al desăvârşirii pământene:
„La Poalele Carpaţilor de-Apus
Luminile au străluciri de-argint
Acolo tot ce-i rău a fost răpus
Miroase codru-a floare şi absint”.
Recunoştiinţa o îndreaptă pe poeta Georgeta Resteman în pridvorul casei natale. Simbolurile copilăriei şi melancolia purtată cu ardoare în suflet au determinat-o să-i confere calitatea de „satul cu dor”. Este sălaşul divin în care s-au cuibărit cele mai fine emoţii şi, tot acolo, s-au împletit cele mai frumoase clipe, momente de candoare şi libertate :
„De câte ori revin şi-ţi sărut glia,
Măicuţii mele, mâna, în pridvor
Purtând în suflet cald, melancolia,
Te voi numi mereu- SATUL CU DOR…” (Satul cu dor)
Lacrimi de dor pentru locurile natale sfinţesc ochii săi care caută, nostalgici, prispa casei încărcată de amintiri şi magia copilăriei:
„Pe prispa casei de sub munte
Cu vechii stâlpi de lemn, sculptaţi,
De dorul meu, sfinţiţi de vreme,
Ades’ mi-s ochii-nlăcrimaţi”. (Dor de-acasă)
În versurile sale poeta îşi cântă şi dragostea faţă de ţară, revărsându-şi mândria de a se fi născut şi trăit pe aceste meleaguri. Sufletul său tresaltă cu entuziasm, purtat de măreţia râurilor albastre şi încununat de florile de munte. Devotamentul faţă glie se clădeşte într-un tablou al unicităţii:
„Sunt fiică de român şi flori de munte,
Râuri albastre-mi curg şuvoi pe ie,
Catrinţă-n fir de aur port, pe frunte
Cerul senin şi-un dor flămând de glie“.
Versul care exprimă un patriotism fără margini este cel în care poeta accentuează rădăcinile sale: “Ruptă sunt din tine, Românie!”. Adăpostul de un farmec aparte unde îşi are temelia este ţara sa mult iubită:
„La Poarta Albei Iulii-ngenunchez
Mi-auzi tu astăzi strigătul, bădie?
Mai lasă-mi, încă, Doamne, acest crez
Căci ruptă sunt din tine, Românie!” (Sunt fiică de român!)
„Când scriu poezie nu mă gândesc şi nu-mi impun o temă anume, poezia o scrie sufletul şi «vinovate» de acest lucru sunt stările care-l animă. Scriu poezie de dragoste, scriu poezie patriotică, scriu pastel – inspirată fiind, în primul rând, de locurile mele natale de la poalele Apusenilor, acolo unde îşi are rădăcinile poezia mea, de fapt… Şi mai scriu şi poezie ironică, mai rar, ce-i drept… dar scriu!”, a afirmat poeta.
„Te caut printre gânduri şi te chem.
Să-mi fi alături, să te am aproape.
Iubirea mi-este dulcele blestem
Plutesc vrăjită-n limpezile-i ape”.
Un imn al iubirii răsună în versul său, unde iubirea e numită simbolic “dulce blestem”. Fermecată de limpezimea apelor iubirii, poeta pluteşte condusă de puterea acestui unic sentiment şi se aşterne pe mantia binecuvântării, sub o lumină divină:
„Şi dăruindu-ţi veşnicu-mi sărut
Să nu-ţi mai fie sete niciodată
Hrănindu-ne din al iubirii lut
Sub o lumină binecuvântată”. (Imnul iubirii)
Dragostea poate fi încrustată doar „cu litere de foc”. Asta pentru că ea însăşi e focul mistuitor care arde pe firmamentul veşniciei:
„Cu litere de foc o să-ncrustez
În cartea vieţii mele: eşti în veci
Un dor imens, stăpânul ce visez
Să-mi mângâie tristeţea serii reci”.(Cu litere de foc)
Cât despre cuvinte şi rolul poetului pe scena artelor, Georgeta Resteman a meditat profund : “Există cuvinte care, indiscutabil, nu “trăiesc” unele fără celelalte, şi mă refer la sensul profund al exprimării stărilor pe care le descriu. Citeam în cartea unui confrate din Spania pe care am prefaţat-o de curând, un gând sublim al autorului care dezvoltă într-o proză scurtă sensul adânc, sufletesc, a ceea ce înseamnă pentru noi, românii, cuvintele “ţară”, “ţarână”, “ţăran”, interdependenţa în care coabitează şi conotaţiile ce decurg din ele… Este o teorie minunată a acestui autor de care mi-am amintit acum când răspund la această întrebare… «Poezie», «poet», «trăire», ar fi grupajul cu care vin eu aici, într-un oarecare paralelism cu exemplul dat. Aşa cum nu se poate vorbi despre ţară fără a ne gândi la ţărână şi la cel care cu trudă-şi frământă braţele şi sufletul în ea, ţăranul, nici despre poezie nu putem vorbi fără a o asocia cu poetul şi cu trăirile lui… “.
Primăvara este anotimpul în care poeta renaşte, un anotimp care se aşterne şi peste cuvinte, ele devenind astfel „corolă de lumină”:
„Ne-mbată noaptea cu miresme fine
Plesnet de verde-n trup şi rădăcină
Sărutul lunii-n nurii de verbine
Cuvintele-corola de lumină”. (E primăvară-n muguri şi-n cuvânt)
Un tablou feeric al lunii mai se împleteşte din imagini create în culori sublime. Un concert de greieri întregeşte tabloul armonios, nelipsită fiind graţioasa lebădă, imagine a purităţii şi eleganţei:
„Să curgă lin izvor de frumuseţe-
Culori sublime-n arc de curcubeu,
Concert de greieri răscolind fâneţe
Şi-o lebădă pe-un val de eleşteu… “(În mai, când înfloreşte liliacul)
Când iubirea grăieşte, atunci un murmur străbate eternitatea. Marea, albastru nesfârşit şi sidefiu de perle, sărută ţărmul într-un dans care răzbate dincolo de hotarele pământeşti :
„Sărută marea-n dans sălbatic ţărmul
Cu spuma-i albă-n sidefiu de perle
Iar falduri de albastru-şi sapă drumul
Spre-abis, în murmur de iubiri eterne”.
Simfonia mării creează o scenă mirifică, aceea „a dragostei ce-a-ncremenit pe maluri”:
„Eu tac, din larg o dulce briz-adie
Şi amurgeşte-n freamătul din valuri
Vrăjită, marea-ngân-o simfonie
A dragostei ce-a-ncremenit pe maluri”. (Sărută marea-n dans sălbatic ţărmul)
Toamna este anotimpul în care poeta îşi ascunde melancolia în foşnetul frunzelor :
„Fărâme de speranţă de brumă-ncărunţite
Melancolie-ascunsă în tremurul de frunze,
Onorurile toamnei de vremuri ruginite
Într-un pocal de ceară atins uşor pe buze”.
Totuşi, în anotimpul toamnei încă licăreşte iubirea. Scânteia acestui sentiment profund a răzbătut printre fiorduri reci şi ramuri goale şi doineşte în trena toamnei :
„Lucesc pe ramuri goale şi triste, răvăşite,
Muguri de doruri, urme de suflete rebele,
Fiorduri reci şi-atâtea trăiri nemărginite
Şi-un licăr de iubire în trena toamnei mele…” (În trena toamnei mele)
Iarna este expresia candorii, iar în cântecul ei poeta îşi exprimă dorinţa de a primi linişte, vise şi mângâiere, cernute prin sita tăcerilor şi purităţii:
„Mai cerne iarna tihnă, fulgi şi vise
Când se-aprind luminile-n tăcere.
Cu roi de fluturi albi, aripi deschise
Peste noian de gânduri, mângâiere”.
Zvâcnesc în trupul iernii începuturi
Speranţe îngheţate-n haina-i albă
Când fulgii dau văzduhului săruturi
La gât purtând dorinţe prinse-n salbă.” (Mai cerne iarna tihnă, fulgi şi vise)
Suflet însetat de senin, poeta îşi primeşte pacea în timpul iernii, sorbind fericirea din dansul fulgilor de nea:
„Setos de alb, avid de curăţime
Flămândul suflet pacea îşi primeşte
Din al ninsorii dans, din Înălţime
Îşi soarbe fericirea şi trăieşte”. (Flămând de alb)
Iarna ascunde un vis înzăpezit, dar şi melancolie. Lacrima îngheţată şi chipul de fată sunt expresiile nostalgiei şi speranţei, dar şi ale seninătăţii:
„A îngheţat o lacrimă sub gene
Încremenită-n strai de promoroacă
Ce-ascunde-n şoapta florilor perene
Un vis înzăpezit, un chip de fată…” (A îngheţat o lacrimă)
Liniştea sărbătorilor de Crăciun şi magia care valsează în cetini de brad reuşeşte să reaprindă speranţele :
„În cetini de brad strălucind sub beteală
Din Ceruri, de Sus, o lumină luceşte
Trezind omenirea din trist-amorţeală.
Vine Crăciunul, speranţe-mpleteşte”.
De o frumuseţe nemărginită este atmosfera creată de poetă pentru a evidenţia lumina divină şi puterea sărbătorii Crăciunului. Muzică îngerească şi gânduri senine vin să întâmpine minunea cerească, sărbătoarea care vindecă sufletele noastre :
„Cu coruri de îngeri şi gânduri curate
Cu mese-ncărcate şi daruri sub brad
Cu suflete-aproape uita-vom de toate,
Minunea cerească primi-vom cu drag”. ( Vine Crăciunul)
Despre legătura unică dintre poezie şi divinitate, poeta a vorbit cu sensibilitate: “E o legătură unică, sublimă. Nu se poate scrie poezie adevărată, de calitate, fără Har, fără talent, care nu sunt altceva decât darurile minunate ale Divinităţii. «La început a fost Cuvântul… şi Cuvântul este Dumnezeu», nu-i aşa?!“.
