Primii evrei au sosit la Veneția în secolul al XIII-lea. S-au stabilit în special pe insula Judecca (de unde și numele). Pe la mijlocul secolului XIV evreii au cerut Senatului să le dea terenuri pe care să poată trăi permanent. De-a lungul secolului al XV-lea, evreii erau fie chemați la Veneția, fie expulzați de acolo. Senatul nu a arătat simpatie sau ostilitate față de aceștia, ci era ghidat de motive cu totul materiale.
Când situația economică a Republicii Venețiene s-a agravat, evreii au fost mai ușor acceptați – cu condiția să deschidă birouri care acordau împrumuturi mici, locuitorilor orașului, cu un procent stabilit de Senat. Ca atare, evreii erau de două ori utili: au ajutat Veneția să iasă din criza financiară și au deviat mânia săracilor care recurgeau la serviciile lor. Când situația Republicii s-a îmbunătățit, evreii au primit ordin să o părăsească.
Singura excepție de la această regulă a privit medicii evrei care în Evul Mediu, datorită științei lor, erau apreciați mai mult decât omologii lor creștini. La 29 martie 1516, Senatul Republicii Venețiene a anunțat că 700 de evrei care trăiau în acea vreme în „Cea mai strălucită Republică” trebuie să se mute într-o parte a orașului, strict rezervată pentru ei. Ea va fi păzită și închisă noaptea. Cartierul a fost numit „ghetou”. Cuvântul a venit de la topitoriile de metale aflate în apropiere – „ghetto”. „Noul Ghetto” a devenit primul loc de segregare religioasă din istorie. A servit de model pentru toate ghetourile ulterioare, până în secolul XX. Din motive religioase și etnice, evreii locuiau împreună, dar fără să se închidă noaptea și să pedepsească pe cei rămași afară, cum propunea Veneția.
Primii la Veneția au fost evreii Ashkenaz- refugiați din Germania. Apoi li s-au alăturat evrei din Provence și din regiunile din jurul Veneției, iar apoi exodul a continuat din Spania și Portugalia, unde evreilor li s-a oferit un timp, posibilitatea de a accepta creștinismul sau de a pleca. Cele mai numeroase au fost valurile de refugiați din Magreb și Orientul Mijlociu (Egipt, Siria), precum și din Turcia. Puțin înainte de 1500, Papa Leon X a ordonat expulzarea evreilor din orașele italiene, iar venețienii au propus un compromis: „Evreii trebuie să locuiască împreună, în case situate în zona Cannaregio, pentru a nu ieși noaptea, cu acces printr-un pod, cu două porți, care vor fi păzite de patru gardieni creștini, iar evreii vor plăti pentru ele.”
Dorința de izolare a fost reciprocă. Evreii nu voiau să trăiască printre creștini, doreau să își respecte legile, căsătoriile mixte erau strict interzise. Dând evreilor un spațiu aparte, autoritățile Republicii Venețiene le-au arătat o mare favoare – pentru că tot ceea ce s-a întâmplat pe acest teritoriu nu a fost sub jurisdicția autorităților creștine. Prin urmare, dreptul de a trăi în ghetou a fost acordat numai elitelor – evreii Ashkenazi și imigranții din comunitățile evreiești din alte orașe italiene. Astfel a apărut un simbol marcant al vieții evreiești în Europa, de mai bine de patru sute de ani: ghetoul.Aceiași segregare a fost practicată nu numai în ceea ce privește evreii. Germanilor, grecilor, perșilor, turcilor și armenilor li s-au acordat și privilegii separate de autoritățile Republicii, dar impunându-se multe interdicții locuitorilor. Comerțul evreiesc era limitat prin lege, la cumpărarea și vânzarea de haine vechi. De fapt, aceste restricții au fost puțin luate în considerare și, odată cu creșterea orașului, filialele comerțului evreiesc s-au extins. Făceau comerț cu o mare varietate de produse: sticlă, cristale și aur, tapet, broderii, cărți etc. Guvernul acorda o atenție deosebită vânzării de pietre prețioase, dar fără mare succes. În această industrie, evreii au câștigat o reputație atât de puternică, încât chiar și persoanele încoronate din Europa recurgeau la serviciile lor.
Într-un spațiu mic, au fost ridicate 5 sinagogi (în funcție de numărul de comunități evreiești care provin din diferite țări) – italiană, germană, spaniolă, levantină, cantonală. Întrucât iudaismul interzice artele vizuale, sinagogile au fost proiectate de arhitecți creștini. Într-un secol în care se construiau biserici neobișnuit de frumoase în toată Veneția, comunitatea ghetoului spaniol l-a invitat pe celebrul arhitect Baldassare Longenu să proiecteze sinagoga spaniolă.
Această sinagogă a devenit prima realizare arhitecturală a districtului, eclipsând tot ceea ce a fost construit mai devreme. Interiorul său luxos, proiectat în tonuri de roșu și auriu, cu sculpturi magnifice pe lemn întunecat, este considerat unul dintre cele mai frumoase din Italia. De la porțile care odată separau Veneția creștină de Iudeea noaptea, s-a păstrat doar o impresionantă găură pentru balamale , cioplită în pereții de piatră. Dar clădirile rezidențiale au supraviețuit până în zilele noastre. În ciuda pereților dărâmați și erodați, peisajul nu este mohorât. Desigur, la exterior , casele sunt complet diferite de clădirile magnifice care există în zonele San Marco sau Santa Croce. Simplitatea aspectului a fost obligată, pentru a nu atrage atenția și a nu provoca invidia creștinilor care ar putea intra în gheto .
În ghetou existau un conservator și un teatru; aici locuiau muzicieni magnifici, adesea invitați în cele mai nobile case venețiene. Evrei erudiți au lucrat la traducerile unor scrieri antice, ale căror texte au fost căutate chiar de episcopii italieni.
În secolul al XVI-lea, Veneția a devenit un centru recunoscut al culturii evreiești, cu o tipografie și o teologie avansate. Cursurile școlii de muzică și dans situate în ghetou au fost deschise multor creștini respectabili din cartierele vecine. Trăind în ghetou, evreii venețieni s-au simțit mai în siguranță decât oriunde în Europa, feriți de fanatismul religios și la cheremul autorităților. În secolul XVII, odată cu încetinirea activității economice la Veneția, datorită reducerii comerțului exterior, rolul relațiilor comerciale evreiești (în special cu Levantul) a crescut semnificativ. Comunitatea evreiască din Veneția a devenit cea mai bogată comunitate evreiască din Italia și a doua după Roma în ceea ce privește populația evreiască, în 1655, având aproximativ 5.000 suflete. Locul a devenit aglomerat, așa că nu este surprinzător că primii „zgârie-nori” au apărut în ghetou – case cu opt etaje – printre cele mai înalte clădiri din Veneția.
În ghetoul venețian se consuma orezul cu stafide, care era gătit și servit rece, ca în Istanbul. Spaniolii i-au învățat pe semenii lor cum să înmoaie codul sărat și să pregătească cacao. Legume prăjite – au fost cele mai ieftine alimente de stradă pe care negustorii evrei le-au vândut venețienilor. Și, desigur, condimentele, macaroon-urile și portocalele au fost moștenirea Orientului îndepărtat, cu care evreii au continuat să mențină relațiile comerciale.
Datorită evreilor, venețienii au gustat foie gras, gâturi de gâscă umplute și cârnați de vită, ale căror rețete de au fost aduse din Germania, la fel crap umplut, picioare de vițel în aspic și alte feluri cum ar fi Kneidlach, adică găluște, care s-a transformat în cugoli de specialitate venețiană – sau gnocchi obținute din firimituri de pâine.
Desigur, trebuia plătit pentru produse, iar prețul, de multe ori era foarte mare: evreii erau impozitați foarte mult, nu aveau dreptul să se angajeze în meserii, agricultură, vinificație și tranzacții comerciale. Li s-a permis să facă comerț doar cu lucruri uzate, să practice medicina și acele operațiuni bancare, care erau interzise creștinilor: împrumutul de bani.
Chiar și banii, cheia prosperității, au fost percepuți diferit în ghetou. Bogății și săracii trăiau la un loc în ghetou – evrei nu aveau dreptul de a se muta într-o altă zonă a orașului sau de a cumpăra un atelier de artizanat.
Deși administrația orașului a fost în permanență sub influență papală, venețienii s-au bucurat de o oarecare toleranță, așa cum se observă în general în marile orașe comerciale și portuare: evreii, alături de alte neamuri, se bucurau de dreptul de a se ruga liber. Republica era puternică și bine organizată; în ea ordinea internă era sever menținută și toate obligațiile erau îndeplinite cu rigoare. Prin urmare, Condotta („Regulile”) au fost respectate cu strictețe, iar viața și proprietatea evreilor au găsit întotdeauna protecție prin lege.
În 1797, Napoleon, prin decretul său, a înlăturat toate restricțiile privind circulația evreilor în oraș și a desființat statutul ghetoului venețian drept rezervație, iar evreii au primit toate drepturile civile în mod egal cu creștinii. Porțile ghetoului au fost arse solemn, ca semn al eliberării evreilor de sub asuprire – și de atunci ghetoul a fost practic abandonat. În revoluția din 1848, Veneția, aproape fără vărsare de sânge a forțat garnizoana austriacă să se predea și a ales un nou guvern interimar, care a inclus doi evrei. Președintele republicii a fost Daniele Manin (pe jumătate evreu).
După aderarea Veneției la regatul italian în 1866, evreii au devenit cetățeni deplini ai țării. Astăzi, în fostul ghetou evreiesc, trăiesc între 150 și 300 de evrei.
Există un muzeu al evreilor, două sinagogi, un restaurant kosher și un magazin, un centru de studii evreiești, o școală (yeshiva), o grădiniță, un azil și un hotel. În iulie 2017, Veneția a găzduit spectacole de teatru unice. Echipa internațională de teatru (Compagnia de Colombari), împreună cu Universitatea Venețiană din Ka’Foscari, au pus în scenă „Neguțătorul din Veneția” piesa lui Shakespeare în peisajul autentic al ghetoului. Evenimentul a fost dedicat celor 500 de ani de la crearea ghetoului și a 400 de ani de la moartea lui William Shakespeare.
——————————
Adrian GRAUENFELS
Rishon LeZion, Israel
23 Ianuarie 2020
