Trenul se strecura pe firul văii pe măsură ce se afunda în întunericul nopţii ce tocmai începuse. Sunetul roţilor metalice călcând în cadenţă se auzea cum răsuna de-a lungul vagonului în timp ce admiram desfăşurarea maiestuoasă a asfinţitului. Cumva acel ceas de crepuscul mă îndemna să visez la timpuri care au fost sau care ar fi putut să fie. La graniţa dintre realitate şi imaginaţie se plăsmuiau cele mai stranii forme desprinse din arealul fantasticului, dar care dobândeau aspecte concrete de îndată ce te apropiai de ele. Şi astfel, am început să rememorez întâmplări ce păreau uitate în colţurile nebăgate de seamă ale memoriei.
Distingeam oraşul copilăriei mele, Braşovul, cum prindea chip aşa cum îl ştiam când îi admiram covorul de clădiri întretăiate cu străzi ce înconjura dealul Tâmpei. Din punctul cel mai înalt de observare, îmi plăcea să admir această înşiruire aparent ordonată de siluete multicolore ce trădau etapele succesive de dezvoltare a urbei. Cumva, originea medievală din partea veche a fostei cetăţi conferea un aer de nobleţe întregii aşezări pornind undeva de la poaelele acestui masiv stâncos. Dar asemenea curgerii unui fluviu în drumul său către şes, deschiderea construcţiilor ulterior adăugate acestei vetre de aşezare omenească te copleşea cu diversitatea stilurilor de epocă modernă de la sfârşit de secol XIX.
Amintirea epocii imperiale dăinuia prin planul bine schiţat al străzilor flancate de case înalte, frumos ornamentate, în stil habsburgic târziu şi cu elemente din scurta perioadă austro-ungară. Învăluind colinele Warthe şi Cetăţuia acest strat de clădiri, acum afectate de trecerea vremii, te făcea să te simţi undeva mai aproape de inima continentului european şi să uiţi de aşezarea la graniţa dintre Occident şi Orient a întregii aşezări. Somptuozitatea şi spiritul îndrăzneţ al acelei epoci rămânea însă consemnat pe feţele grave ale diferitelor planuri arhitecturale, care conturau cumva tendinţele vechiului burg săsesc numit Kronstadt.
Mai departe, se adăugau clădirile de factură interbelică mai compacte şi schematizate conform cu tendinţele acelei tumultoase perioade de prefacere reliefând cumva tranziţia către necunoscutul ce avea să vină nu peste mult timp. Mai simple, dar mai eficiente în privinţa realizării construcţiilor, aceste case şi blocuri ofereau un punct de convergenţă cu tendinţele manifestate la sud de Carpaţi cumva influenţate de gustul celor ce veneau de la Bucureşti. Burgul săsesc pălea, iar atmosfera imperială era dată uitării prin străzi întortocheate şi faţade nu tocmai bine armonizate ce semănau tot mai mult cu casele din Vechiul Regat. Şi aşa jumătate din arcul de deschidere al dealului Tâmpa se oprea cu o răsuflare menită să ofere răgazul necesar pentru tăvălăgul ce urma să vină nu peste multă vreme.
Aici amintirile mi se opreau preţ de mai multe clipe. Observam fiecare detaliu al aşezării cu pasiunea unui artist îndrăgostit de o capodoperă pe care cumva şi-ar fi dorit să o scape de cruzimea hoardelor barbare ce inevitabil trebuiau să apară de undeva de la Răsărit, dar şi din colţurile întunecate ale inimilor omeneşti. Acesta era Braşovul pe care îl iubeam şi în care mi-aş fi dorit să trăiesc. Fără suburbii impersonale şi fără mahalale în care să fie aruncate de-a valma destine şi suflete cu o neglijenţă lipsită de noimă asemenea mâlului zvârlit de un râu ce nu îşi mai găseşte matca.
Dar nu mă puteam opri aici, iar umbrele întunericului se întindeau tot mai mult peste întreaga zare în timp ce cuprindea munţii, pădurile şi tot ce era primprejur. Observam fumul, praful şi zgomotul construcţiilor ridicate la repezeală cu un elan demolator pe măsură ce se iveau marile cartiere muncitoreşti de două sau chiar trei ori mai întinse decât tot ce însemna Braşovul până la acea dată. Străzi extinse peste imense spaţii de teren agricol şi clădiri adăugate în ritm accelerat înconjurau cu repeziciune cealaltă parte a Tâmpei pe măsură ce se întindeau până departe în zare. Nenumărate fabrici şi platforme industriale erau paraşutate pe câmp pe măsură ce se adăugau numeroase blocuri de beton din cartierele „dormitor” ale noului oraş.
Vechea ordine era dată la o parte în timp ce ecourile noii ordânduiri se făceau simţite inclusiv prin schimbarea numelui oraşului devenit peste noapte un avanpost al imaginii marelui tătuc din stepele Asiei. Numele său gravat cu brazi pe Tâmpa în chiar partea sa istorică, alături de statuia sa imensă, se dorea să schimbe memoria locurilor şi să disloce strălucirea trecutului. Cu un elan demn de o cauză mai bună, trecutul era aruncat la gunoi, oamenii erau deportaţi spre alte locuri, iar venetici de peste tot erau aduşi să schimbe definitiv identitatea acestei aşezări urbane.
Iar după tumultosul debut al perioadei roşii, a urmat explozia urbană şi industrială prin care Braşovul, deşi revenit la vechea denumire, totuşi a fost prefăcut într-un rezevor uman impresionant din care trebuiau să se nască oamenii noi, modelaţi după chipul unui stalinism asiatic ce se desfăşura bestial la scara întregii ţări. Privind de pe Tâmpa această parte recentă a aşezării puteam să disting discontinuitatea evidentă şi falia rupturii dintre epoci istorice diferite. Din păcate, în mijlocul acestui tumult m-am născut şi mi-am petrecut copilăria până la vârsta adolescenţei, când cu părere de rău am ales să plec mai departe către un orizont necunoscut.
Roţile trenului se auzeau cum se rostogoleau cadenţat de-a lungul şinelor de cale ferată. Trenul se scutura sub propria sa greutate ce trebuia să învingă înclinarea ce îl trăgea înapoi pe măsură ce se topea în adâncimile miazănoaptei. Timpul devenea tot mai fluid, iar imaginile celor două oraşe: Vechiul şi Noul Braşov se profilau tot mai clar în jocul proiecţiilor multiple răsfrânte printre grămezi de amintiri. Cu trupul am aparţinut Noului Braşov, dar cu sufletul mi-am dorit mereu să rămân alături de vechea urbe de care m-am simţit dintotdeauna legat.
Dar nimeni nu poate înţelege alchimia îmbinării gândurilor pe măsură ce ele se ridică asemenea aburului în răcoarea serii când stropii de ploaie zăbovesc puţin după o zi caniculară. Tot astfel, nimeni nu poate explica de ce mai avem nevoie să distingem sensurile ascunse ale unei perioade de multe apuse din propria viaţă. Poate raţiunea să ne ofere un răspuns la tensiunile prin care am trecut? Iraţionalul poate fi exprimat prin cuvinte care să îi dezvăluie sensul său ascuns? Greu de răspuns! Însă am învăţat să las toate aceste tensiuni să se exprime liber şi să le privesc asemenea unui spectator interesat doar de aspectul metaforic şi artistic. Părăsind scena plină de actori ce încearcă să iasă în evidenţă în absurdul joc al vieţii, am înţeles că paradoxurile lumii în care trăim sunt mai degrabă destinate contemplării şi mai puţin explicării, care indiferent de efort, va întârzia să vină asemenea aşteptării unui oaspete necunoscut ce nu va mai apărea vreodată.
