„Haideţi spre altă flacără!”
Panait Istrati
Încă din faza ei iniţială, globalizarea s-a dovedit a fi unul dintre experimentele social-culturale supuse pe deplin eşecului. Şi nu pentru că aceasta nu a constituit, practic, dintotdeauna, un proces firesc, multimilenar de interconectare civilizaţională, dacă privim întregul traseu de până acum al istoriei lumii, ci dintr-o cauză stigmatizantă, am putea-o defini, şi o reparametrizare a răului, care au erodat continuu la temelia bunelor intenţii primare (pornind de la ideea că ele au existat). Excluderea definitivă a Fiinţei umane din filosofia sa specifică, iată prioritatea globalizării, în numele unui pretext deloc persuasiv al progresului colectiv necesar (am mai abordat cu ani în urmă un asemenea subiect complex). După ce şi-a desacralizat, prin varii modalităţi de exploatare, propria-i creaţie brutală de laborator – individul-marfă -, noului pattern empiric nu i-a mai rămas ca ultimă opţiune de anvergură decât să alunge în mod făţiş din perimetrul ontologic al actualităţii Omul-Fiinţă – singura entitate conştientă de faptul că trebuie să valorizeze, în integralitatea lor, resorturile încărcate de fineţe ale verbului „a gândi”. Perspectiva noii forme de imperializare postmodernă (cu alte cuvinte, vorbim aici despre o construcţie conjuncturală, alcătuită dintr-o serie de structuri monolitice, uniformizante, de mare influenţă şi dominaţie, analoage fostelor imperii din trecut) denotă, evident, epuizarea tuturor variantelor posibile de organizare superioară a lumii Pământului şi, implicit, suficienţa vizionară a celor care, actualmente, o conduc. A-ţi închipui numai că e cu putinţă să topeşti instantaneu, împotriva legilor firii şi prin nenumărate constrângeri antiumane, diversitatea în unitate, după ce, secole la rând, te-ai căznit să aduci în prim-plan, pe baza unui şir de motive politico-economice diverse şi cadre filmice întotdeauna cu aspect revoluţionar, viceversa, nu face altceva decât să arate că globalizarea cu orice preţ se comportă, din păcate, ca un discutabil punct final în evoluţia culturală a umanităţii. Sau poate că, dimpotrivă, ea va ajunge, într-un târziu, la adevărata esenţă a lucrurilor, însă nicidecum alegând calea anatemizării declarate a templului axiologic precedent, ci propunând, întru sporirea concretă a cunoaşterii generale, ca să-l parafrazez pe Solomon Marcus, o perpetuă şi lucidă „navetă” între civilizaţiile terestre.
Ridicată, din raţiuni precise, pe deconstrucţie totală şi ateizare, prezenta neostructură de tip imperialist îşi dezechilibrează de una singură fundaţia lipsită de rezistenţă, prin intermediul unor metode de limitare totală a gradelor de libertate ale Persoanei, metode pe care le doreşte cât mai grabnic instaurate la nivel planetar. Adoptând, ca manieră de manipulare a maselor, caracterul dual al acţiunii (prin fixarea în mentalul colectiv a unui anumit sens al lucrurilor, potenţat intens şi cu destul de multă convingere în cadrul discursului mediatic obişnuit, un sens de strictă aparenţă doar, în spatele căruia se află, desigur, dimensiunea corectă şi înţelesul real al faptelor), globalizarea anulează din ce în ce mai vădit semantica generoasă a factorului democratic şi încearcă din răsputeri să instituie un control sever asupra populaţiilor Terrei. Ne aflăm, practic, în era când o minciună o înveleşte pe alta, iar ambele acoperă, totdeodată, adevărul intrinsec – o schemă nouă de dictatură mondială, putem spune, unde ceea ce s-a acceptat cu stricteţe de-a lungul timpului ca fiind drepturi universal-umane se va transforma, încetul cu încetul, în direcţii filozofice cu un pur facies utopic, iar democraţia într-o noţiune vagă, de faţadă, ambiguă chiar, a unei comunicări publice minimale şi nimic altceva.
Dincolo însă de toate lucrurile negative, pe care le-a generat cu sau fără voie experimentul eşuat al globalizării, metamorfozelor ample de tot soiul nu a fost supusă în vreme doar latura materială a existenţei, ci, aşa cum era de aşteptat, ţinta primordială a constituit-o, cu precădere, natura profundă, spirituală a Fiinţei umane, iată, deja obligate să adopte în pantheonul ei cultural complex un restrictiv eşantion valoric al postmodernităţii („valori” relative, din păcate, cu o vădită esenţă duplicitar-idolatră, ce încearcă să substituie nefondat şi zadarnic, până la urmă, o multitudine de adevăruri milenare imuabile). Căci cum se mai poate discuta în acest context palid nuanţat despre construcţie identitară şi alteritate, atâta timp cât anularea definitivă a unicităţii Persoanei şi, deopotrivă, a noţiunii de conştiinţă individuală, excluderea raportării Omului la Dumnezeul-Creator şi, implicit, neatribuirea Creaţiei universale în integralitatea sa divinităţii, eliminarea din existenţa mundană a Iubirii ca formă superioară de a trăi şi a liniilor de forţă ale moralităţii, damnarea făţişă, până la oprobiul public, evident, şi includerea în arealul vetustului (catalogat, întotdeauna, drept involuant) a Persoanei care alege să meargă pe direcţiile anterior menţionate, pornografizarea cu intenţie a spectacolului existenţial, distrugerea programată a sacrului din constituţia funciară a umanităţii şi aşa mai departe, reprezintă doar câteva dintre ţintele extrem de periculoase, promovate până la cel mai fin detaliu în ziua de azi împotriva Fiinţei, în genere?!…
E-adevărat, diversitatea sperie şi acum, în postmodernitate, aşa cum variaţiunile pe tema schimbării au născut în permanenţă un important factor destabilizator pentru echilibrul precar al imperiilor de odinioară. Filozofii globalizării se străduiesc asiduu actualmente să compună în mod paradoxal, prin concepte făţiş dizarmonice, o „simfonie”, evident, zgomotoasă a iraţionalului tutelar, bătând monedă pe faptul că actuala formă de înfrăţire mondială – de anulare, mai corect zis, a diferenţelor specifice dintre naţiuni şi de renunţare totală la divinitate – se vrea a fi, de fapt, trecerea la un etaj evolutiv superior al întregii omeniri. Înlocuirea binelui cu răul dominant, a păcii cu haosul, a moralităţii cu opusul ei, a Iubirii cu sexul şi perversiunile sale felurite, a Omului cu tehnologia, a Luminii cu întunericul etc. fac dimpreună referire directă la politica generală de distrugere programată a axiologiei prezente, în vederea instaurării unei alte noi ordini planetare (cu făţiş iz imperialist), unde statul în sine şi naţiunile ca atare nu mai reprezintă organisme vii, distincte, cu structură culturală şi lingvistică omogenă, cu particularităţi esenţiale şi dinamici identitare complexe, ci, din contră, obstacole majore în reiterarea aceluiaşi proiect abracadabrant al construcţiei satului global. O fatală eroare de manageriat al lumii, dar şi unul dintre cele mai inconsistente puncte de inflexiune ale istoriei, un proces în curs de desfăşurare din care capii conducători ai societăţii contemporane se vede că nu şi-au însuşit, în detrimentul umanităţii, nimic.
În momentul actual, terorismul dă impresia că face şi el în mod organic parte din filozofia de lucru a globalizării, nemaiputând fi abordat, în condiţiile date, doar ca formă primitivă, dar concretă, pentru a distruge comandat, sub două dintre dimensiunile sale proprii – fizic şi, mai ales, psihic -, Fiinţa umană. El trebuie analizat acum într-o cheie carateristică aproape atipică, ţinând cont nu numai de efectivele care acţionează la vedere, militarizat, prin acţiuni extrem de violente la adresa umanităţii şi a extinsei comunităţi creştine, în special, aşa cum s-a declarat în ultima vreme, ci şi de masa specifică a finanţatorilor lui reali şi de multiplele ei interese concrete. De la bun început, se impune a observa un aspect definitoriu pentru problematica vizată, anume că absolut toate constructele belicoase şi deviante de laborator – nerecunoscute, desigur, la nivel internaţional, de genul S.I. -, nu sunt agăţate de carcasa ateismului (aparent viril, din prezent), ci de corpusul religios (în speţă, al uneia dintre marile religii ale lumii – islamul), o conexiune care, cel puţin la nivel de mentalitate evoluată a secolului XXI, ridică foarte multe semne de întrebare pentru raţiunea omenească. Pare şi aceasta o vădită intenţie de a arunca în derizoriu factorul funciar, care a salvat de milenii lumea – spiritualitatea -, iscând un brutal „război” interreligios, în spatele căruia, de fapt, adevăratul substrat este cu totul şi cu totul de alt ordin.
Să încerci a face trimitere la un Ricoeur, Benveniste, Morin sau Lévinas, plecând de la condiţiile iniţiale şi la limită ale modelului studiat?!… Nu cred că are vreun temei, fiindcă orice abordare mai mult sau mai puţin detaliată a modalităţilor de realizare a construcţiei identitare sau a cunoscutei ecuaţii a alterităţii iese completamente din calcul aici. Dintr-o dată, pronumele personale „eu” şi „tu” îmbracă ambele roluri noi, ieşite definitiv din schema filozofică menţionată. Reflecţia asupra caracterului intercultural, la ce dimensiune se produce el azi şi cât de interesate mai sunt comunităţile în a asimila produsele create de Celălalt, ar trebui să constituie însă un subiect fundamental, deoarece se observă că interacţiunea directă dintre două grupuri diferite, aflate pe un teritoriu comun, nu are întotdeauna o rezultantă pozitivă în raport cu procesul de construcţie al identităţii colective (a se vedea, în speţă, două exemple antagonice – cel belgian şi cel românesc -, definitivate, desigur, în intervale de timp specifice, ultimul fiind un model benefic de integrare a comunităţii musulmane în arborele identitar principal, acceptor).
Totdeodată, trebuie privit cu mare atenţie şi asupra unei alte laturi grave a teatrului mundan cu scene de martiraj în grup, la care asistă în prezent, neputincioasă, omenirea. Este vorba despre faptul că tot ceea ce se derulează cu o precizie aproape matematică la nivel de regie a atacului terorist a devenit, practic, echivalent cu bătălia decisivă pentru stabilirea coordonatelor exacte ale unui perimetru atrofiat ca structură identitară, profund antiuman şi anticivilizaţional, bazat pe o arhitectură social-culturală completamente greşită, repet, aşa-numitul „sat global”, care va sfârşi, indubitabil, în iţele propriei lui strategii macabre, cu mult înainte de a-şi începe reprezentaţia decisivă. În cazul terorismului conjunctural postmodern, să-l numim, nu se poate discuta vreo clipă despre „construirea de cogniţii adaptate scopurilor practice şi filozofice ale subiecţilor” implicaţi, conform lui Ferréol şi Jucquois, tocmai fiindcă nu ai termeni adecvaţi pentru a dezvolta o argumentaţie solidă în vederea justificării unor astfel de acţiuni ucigaşe la nivel planetar. Ca să nu mai aducem în discuţie şi gradul de iraţionalitate a creierului uman capabil să proiecteze scheme geno- şi etnocidare repetitive – şi mă gândesc aici la distrugerea recentă a unor mărturii istorice semnificative pentru întreaga istorie a lumii, la Palmira, în Siria (de către actanţii S.I.). Evenimentele negative ale contemporaneităţii, indiferent de structura vizibilă sau ascunsă, care le declanşează, desigur, nu au nicio legătură cu naveta între civilizaţii sau cu vreo altă ţintă nobilă (cu toate că s-a folosit, în mesajele de ameninţare teroristă din ultimul timp, cuvântul „demnitate”). Dimpotrivă. Rezultanta finală a acestei desfăşurări de violenţă maximă a momentului nu presupune naşterea unei anumite identităţi colective bine structurate, marcante, deşi ea poate premerge dezvoltarea acesteia într-un viitor nu foarte îndepărtat – să nu neglijăm acest lucru -, ci doar atingerea unor scopuri precise de grup, „legitimate” în sfera globală prin crimă.
Libertatea, ca expresie totală a divinului fiinţial, şi drepturile Omului, în toată plenitudinea lor, am din ce în ce mai mult sentimentul că vor deveni, cât de curând, un condamnabil „lux teoretic” şi nicidecum un mod firesc de a trăi. Iar teoria din spaţiul public legată de faptul că, pentru umanitate, efectele negative ale terorismului contemporan vor căpăta, practic, un caracter de banalitate în viitorul apropiat (banalitate la care contribuie din plin şi selecţia mediatică a evenimentelor sângeroase) nu reprezintă altceva decât o viziune reducţionistă asupra unui fenomen periculos, anume acela de a se ajunge în punctul de acceptare a crimei de către comunitatea globală ca pe o formă de „normalitate” existenţială. După cum se ştie, explorând cronologic firul istoriei, creionarea oricărui construct planetar antisocial, fundamentat tocmai pe această consimţire impusă a violenţei dominante şi pe lipsa de reacţie imediată a Persoanei contra ascensiunii rapide a răului absolut, echivalează cu întoarcerea bruscă a umanităţii postmoderne în Evul Mediu întunecat, unde viaţa oricărei Fiinţe cu raţiune şi afect nu valora aproape nimic în aburii încolăciţi ai decadenţei generale. Şi atunci, trebuie menţionat acest fapt, crima era un lucru la ordinea zilei, iar demnitatea o simplă „piatră filozofală”, pe care nu şi-o „permiteau” foarte mulţi. Dar, oricare-ar fi motivele din spatele generării, formării şi întreţinerii pe actuala piaţă a războiului global a unor produse humanoid-robotizate de tip terorist, lumea are datoria să-şi articuleze gândirea către calea benefică a Luminii şi a echilibrului firesc. În caz contrar, nu e greu de prezis nici care va fi drumul acesteia în viitorul imediat şi nici traseele de forţă ale noii sale paradigme culturale.
Ca o concluzie restrânsă a celor analizate anterior, se poate afirma că nu ne stă deloc aşezat dinaintea ochilor un tablou completamente atipic, impersonal, cu adresabilitate direcţionată numai către cei „iniţiaţi”, din contră, avem de-a face cu un careu complet neiluzoriu, explicit, doar în aparenţă cifrat, bine pus la punct, unde modalitatea de a construi linii şi crome pare desprinsă dintr-o geometrie neeuclidiană, opusă cu vehemenţă Luminii. Instituirea unui pretext anume pentru ca Omul să demoleze cu sânge o realitate distinctă spre a instaura o alta, cu parametri radical modificaţi, a fost o practică permanent folosită de-a lungul istoriei (a se vedea, spre exemplu, ceea ce a stat, iniţial, la baza declanşării apocalipsei mijlocului de secol XX, denumită generic Al Doilea Război Mondial), iar entitatea artificială de laborator S.I. nu face, evident, nici ea excepţie. Totdeauna s-a întâmplat aşa, numai mijloacele de acţiune au fost diferite.
De ce răul a constituit tot timpul piatra de mormânt trântită asurzitor peste sufletul zbuciumat al istoriei lumii?!… Din simplul motiv că niciodată nu ar fi adus beneficii imediate (de putere personală şi financiare) lipsiţilor de viziune pozitivă conducători ai planetei Pământ un proiect generos de pace globală, din structura căruia controlul abuziv şi sclavizarea forţată a Fiinţei umane ar fi dispărut, bineînţeles, definitiv. Căci, dominaţi de foarte multe neajunsuri lăuntrice, printre care şi cel neostoit al vanităţii, vremelnicii pseudomanageri succesivi au pierdut din vedere, în autosuficienţa-le dovedită permanent, că nu ei au inventat în Univers forţa gravitaţională, apa, ce se vede şi ce nu se vede. Nimic din toate acestea nu face parte integrantă din proiectul lor colectiv macabru. Ca indivizi, s-au legat însă ombilical de anumite concepte (multe dintre ele inventate din aşa-zise necesităţi conjuncturale), cu scopul vizibil de a distruge o lume care nu este a lor, care nu le aparţine şi ai cărei protopărinţi, diacronic vorbind, nu pot fi cu niciun chip, tocmai pentru că posibilitatea de a contribui în mod concret la actul iniţial al formării sale nu există, cu toţii făcând parte din statistica generală obişnuită a cetăţenilor Terrei.
Cristos, Mahomed, Budha etc. – topiţi cu toţii în pelteaua uniformizantă a unui prezent căruia i se sugrumă conştient istoria… Căci globalizarea nu implică Iubire, Lumină dumnezeească sau umanitarism, ci contrariul lor. Din acest motiv, cea mai bună lecţie de recomandat instrumentelor văzute şi nevăzute ale diavolului înşelător nu e alta decât gândirea novatoare a Părintelui Stăniloae, un savant al tărâmului teologic, cu traiect destinic pornit din punctul fierbinte al îndoielii de Dumnezeu şi ajuns, finalmente, la înţelegerea superioară a semnificaţiei, printre altele, a două dintre entităţile lingvistice fundamentale, le-aş numi, din vocabularul creştinismului – verbele „a via” şi „a învia”. De ce tocmai teologia Iubirii, aşa cum a perceput-o prin har divin, în adâncul sufletului şi al minţii sale, Dumitru Stăniloae, să constituie reperul singular de ordin practic întru demontarea, bucată cu bucată, a proiectului antiuman şi neosclavagist denumit filozofard „globalizare”?!… Fiindcă există o necesitate vizibilă de a ajuta în aceste momente Fiinţa umană spre a nu se transforma, indirect, într-o secvenţă debusolată din lanţul putred al comunicării şi al propriei existenţe, dar şi spre a nu se mai ataşa singură, din felurite cauze endo- şi exogene, limitatului şi limitativului mod binar de a gândi şi de a fiinţa, mod binar ce generează, implicit, o serie de consecinţe negative periculoase pe termen mediu şi lung, cum ar fi, de pildă, anularea memoriei istorice durabile şi înlocuirea ei cu memoria virtuală, înecată totalmente-n efemer. Omenirea nu are nevoie de un asemenea experiment păgubos, cum nici cultura sa nu trebuie să devină ostatică în perimetrul de acţiune al unor combatanţi ignari.
Văzute lucrurile din unghiul dimensiunii lor pur spirituale, e necesar să amintim aici de înţelepciunea Sfinţilor Părinţi ai creştinătăţii, care au menţionat constant faptul că trăim unele dintre cele mai bune timpuri, când se poate învăţa cu temeinicie arta veritabilă a vieţuirii, dar, totdeodată, şi cele mai instabile, când Persoana îşi poate pierde cu uşurinţă sufletul, dacă se lasă prinsă (cu sau fără voie) în mrejele ademenitoare ale orgiilor întunericului, devenite brusc modalităţi fireşti de a exista. O altă direcţie pe care n-au înţeles-o deloc căpeteniile neluminii, însă deosebit de relevantă în complexitatea ei, face referire concretă la gradul de evoluţie spirituală a lumii (şi a Universului, în genere), ce nu poate fi controlat discreţionar de mintea umană, el constituind acea variabilă absolut independentă faţă de toate formele de organizare politico-socială închipuite de stratégii zeului NOM. Dacă ar fi plecat la drum cu preceptul lipsit de violenţă al păcii globale, dar şi cu ideea că nu poţi scoate din ecuaţia existenţei umane factorul spiritual prin simplă lichidare fizică, răspândirea maladiei fricii şi inducerea ideii de acceptare a carnagiului în grup ca pe un fapt divers la nivel de mentalitate comunitară, cu certitudine că raţiunile lor subţiratice s-ar fi vindecat o dată pentru totdeauna de filonul macabru, ce le stăpâneşte în integralitate fiinţa.
Elaborarea proiectului hibrid numit globalizare nu s-a sprijinit deloc pe respectul cuvenit alterităţii şi, bineînţeles, templului axiologic anterior conceput de umanitate. Ceea ce s-a încercat din răsputeri a fost maltratarea voită a istoriei lumii, ştiindu-se foarte bine că, dând definitiv la o adevărurile primordiale, se va fi anulat din start însuşi viitorul ei palpabil. Este şi motivul pentru care s-a pus şi se va mai pune pe tapet şi de aici înainte problema gravă a procesului de anulare a conştiinţei individuale şi, implicit, a celei de neam, doi vectori consacraţi întru definirea profilului sui-generis al fiecărei entităţi statale în parte. Se poate vorbi chiar despre configurarea unui tip de marcaje aproape fictive interţări, să le numim, în viitorul apropiat, care să transforme patriile în teritorii şi naţiunile în populaţii (acestea din urmă cu o dinamică analoagă întrucâtva uneia dintre proprietăţile fizice ale fluidelor – miscibilitatea acestora -, dacă privim către migraţia dirijată din prezent, şi un comportament liniar, robotizat, o involuţie, cu alte cuvinte, la nivel general, a societăţii omeneşti în ansamblul său). Noua reconfigurare a hărţii planetare în raport cu bogăţiile solice şi subsolice, neepuizate momentan, se va realiza, din păcate, într-un dezacord flagrant cu substratul genetic propriu fiecărei naţiuni. E şi acesta unul dintre punctele principale de erodare a întregii concepţii globaliste, ce vizează, printre altele, dezintegrarea în sine pentru dominaţie şi, deopotrivă, supravieţuire. Un exemplu de construcţie politico-economică şi multiculturală aflată, actualmente, din cauze cunoscute, în echilibru instabil îl reprezintă edificiul şubred al Uniunii Europene. Uitându-ne puţin înspre istoria recentă a Europei secolului XX, merită să facem trimitere la atitudinea generalului Charles de Gaulle, care adopta, la vremea respectivă, o poziţie singulară, dar fermă, în privinţa supranaţionalităţii ca atare şi a instituţiilor de acest gen, ambele neconsonante cu viziunea fostului preşedinte francez despre suveranitate naţională. După atâţia ani, se poate observa cu relativă uşurinţă un fenomen de o evidenţă clară, ce are în vedere ca acestei noţiuni fundamentale (suveranitatea naţională) să i se reconfigureze definiţia specifică prin mijloace felurite de parametrizare circumstanţială a sa. Mai putem nădăjdui că, în viitor, gândind lucrurile într-o perspectivă bine delimitată istoric, acest concept nu va fi obligat să iasă definitiv din vocabularul curent al limbilor lumii?!… După starea de lucruri din prezent, răspunsul adecvat se construieşte, cred, de la sine.
Încercarea de amestec uman de o eterogenitate evidentă între limitele fizice ale unui Turn Babel postmodern, unde să fie diluate cu bruscheţe destinele istorice ale statelor naţionale, denotă un alt tip de procedeu empiric la care e supusă azi umanitatea. O umanitate neîntrebată în mod categoric de către reprezentanţii ei, dacă doreşte sau nu să fie parte activă dintr-un astfel de plan conceput, fără nici cea mai vagă urmă de dubiu, taman împotriva sa. Altfel spus, lumea e plesnită peste faţă cu propiile-i mâini, în cea mai uluitoare formă de legalitate. Cu toate astea, aidoma scriitorului român Panait Istrati, „Cred în această omenire. Ea există astăzi, ca şi soarele în timpul nopţii.” („Spovedanie pentru învinşi”), deşi, sşa cum se prezintă, deocamdată, pare a fi cel mai mare rateu al Omului însuşi, vremurile contemporane reprezentând nimic altceva decât proiecţia finală a tuturor acţiunilor negative puse la cale de acesta în cămările ascunse ale propriei sale conştiinţe obediente neluminii. Cei care vor să schimbe lumea nu au avut şi nici nu vor avea vreodată o adeziune majoră la nivel colectiv – de altfel, în mod firesc – faţă de tot ce întreprind prin forţă multiplicată de ură, dezinformare şi sânge. Substituirea constantă până la anulare de identitate, aderenţa iluzorie a umanului la sfera anostă a materialităţii (care nu construieşte neapărat civilizaţie, ci doar confort efemer), transferul vizibil de putere de la nivelul inteligenţei şi virtuţilor personale la cel al acumulărilor nelegale de capital, reducţionismul retardant, ce încearcă din răsputeri să menţină calitatea vieţii unei persoane în intervalul închis al satisfacerii exclusive de nevoi primare (dacă ne raportăm la geometria fixă a piramidei lui A. Maslow), suprimându-i acesteia dreptul firesc la cunoaştere pe verticală, iată doar câteva dintre multele căi distructive spre care e îndreptată fraudulos omenirea de către conducătorii ei circumstanţiali.
Cu alte cuvinte, dacă, utopic abordând problema, mulţimea aceasta limitată şi limitativă (ca, de altfel, şi modul ei binar de gândire şi de viaţă propus întregii societăţi) a managerilor planetari ar fi avut constant raţiunea calată numai pe stabilirea unor ţinte benefice pentru omenire, cu siguranţă că toată cavalcada feluritelor schimbări, care i-au călcat acesteia permanent în picioare sufletul, nu s-ar mai fi produs niciodată, curgerea firească a istoriei reţinând, în acest caz ipotetic, un alt rost general – meritoriu, fireşte – în scriptele ei, în sfârşit, complet nemistificate. Dar, cum sălăşluim în perimetrul strâmt al Realiei terestre şi nu al Utopiei, evident că lucrurile stau, din păcate, exact invers. Iar greşeala fundamentală îi revine în totalitate doar Fiinţei umane, care a acceptat tăcută de-a lungul vremilor nu numai varii seturi de legi impuse fără drept de apel de către casta conducătoare a momentului (în numele evitării unor posibile episoade anarhice şi al respectării aşa-zisei ordini social-conjuncturale), dar şi dezvoltarea, până la urmă, a unei asemenea structuri dominatoare. La fel se întâmplă şi în contemporaneitate, când rotativa istoriei macină dur în măruntaiele ei tocite viaţa, iar efectele globalizării vin ca un vârtej ameninţător peste destinul fiecăruia dintre noi, chiar dacă ele sunt sau nu conştientizate la dimensiunea lor concretă acum.
Sigur că, în anii ce vor urma, dacă nu chiar mult mai repede, şubrezenia unui astfel de model, ce a clamat intens multiculturalitatea – el fiind, după cum se poate observa, complet acultural, în sensul strict al dizolvării tuturor culturilor naţionale într-o masă amorfă, nonidentitară -, îşi va spune cu certitudine cuvântul, deoarece globalizarea e ameninţată chiar din interior de către propria sa filozofie anticonstructivă. Cred în omenire, repet acest lucru, nu şi în cei care o conduc, motiv pentru care fac parte din segmentul larg al scepticilor, atunci când vine vorba despre textura şi destinul modelului anterior menţionat. Căci, atâta vreme cât au existat nu de mult, în falsa lor grandoare, două experimente dure ale istoriei – nazismul şi comunismul -, pe ale căror coordonate intrinseci, iată, pare că aceasta se sprijină din plin, singurele cuvinte salvatoare rămân cele ale autorului „Ciulinilor Bărăganului”: „Haideţi spre altă flacără!” Dacă omenirea nu va conştientiza în clipa de faţă că orologiul libertăţii sale îi sună ameninţător finalul, atunci vina pentru prăbuşirea ei viitoare nu va mai aparţine doar procentului infim de vătafi oportunişti ai momentului. Sper că nu se va ajunge într-o zi ca istoria să diagnosticheze globalizarea, în raport cu amintitele constructe social-politice ale secolului XX, drept noua formă planetară de societate închisă, unde monstrul dictaturii oarbe să aibă, de astă dată, numai un singur cap. Mă tem de un singur lucru însă, anume că, dincolo de o figură de stil sau alta, aşa se va şi întâmpla.
Magdalena ALBU
Bucureşti, martie 2016
