Tanti Iustina. That’s it!
De undeva din mijloc, în salon,
ca vestea bună ce ȋmprăștie lumina,
se auzi cu patos de evanghelist, plângând…
Era tanti Iustina.
*
Cuvântul ei prin norii grei ca soarele apare.
Era Cristos acolo ce mărturisea,
era puterea măntuirii care biruia
ca flacăra ce arde-n adâncimi
din ce ȋn ce mai mare:
*
„Dumitre! Este-o vorbă înțeleaptă care spune
că omu-I infinit mai mult decât
ceea ce-ar fi dacă ar fi numai ce-n aparență
Este…
Căci temelia existenței lui se află-n Dumnezeu
care a fost, va fi ȋn veci şi este absolut,
stăpânul ȋn destin al fiecărui Eu.
*
Cu- nțelepciunea rosturilor împlinite
mai ȋnainte de geneze,
Cel ce e sfânt şi drept a investit în om iubirea,
mărturisind pentru eternități
cât de frumos e să zidești în chipul pământean
desăvârșirea.
*
Numai că noi am preferat să n-ascultăm
şi am ales ce e ușor şi ieftin în vârtejul aparenței.
De-aceea astăzi ne gândim gândirea
crezând că știm ce este-ascuns
în pragul din abisurile existenței.
*
Cu toate-acestea Dumnezeu S-a revelat pe Sine-n
totul şi ȋn toate prin lumină,
lasând Lumina din lumini să lumineze neputința
ce frământă-n adâncimi
umanul compromise din pumnul de țărână.
*
Și astfel, prin Isus Cristos,
în fața cerului şi pe pământ s-a oferit clemență…
Nu pentru sfinți…oh, nu!
ci pentru păcătoși spre-a-I izbăvi
de-otrava iadului
care batjocorește lumea cu impertinență.”
**
Uimit, priveam tăcut şi umilit
din mijlocul mulțimii.
Trezit parcă din hăuri, slobozit,
Cu-o inimă rănită dar senină am rostit:
*
“Ce- ncurajare! Frumoase vorbe, tanti, mulțumesc!
Ce-mbărbătare am primit!
Căci ai mărturisit în fața tuturor pe-Acela
care ne-a zidit în sensul existenței.
Știam!
Este Cristosul care-a suferit şi-a biruit
vicisitudinea ascunsă în minciuna aparenței…
*
Dar, uite… chiar acum… mă simt cam obosit…
Eroul viselor clădite-n mine
tare mă tem că a murit şi-aş vrea să plec…
„That’ s it!”
*
Ȋn câteva minute, singur, mă-ndreptam spre casă, liniștit.
Eram ȋngândurat, dar fericit,
ca și cum aș fi evadat din închisori
pe care-n gândul gândurilor negre, în veci,
nu mi le-aș fi dorit.
*
Acum pășeam cu grijă, socotit,
prin umbrele ce-mbrățișau trotuarele
cu-asfaltul ici colo găurit
(nu mai ploua, dar apa se găsea…
şi parcă m-aștepta să fac un pas greșit…)
*
Era senin.
Privind ȋn sus, pe bolta cerului,
albastru-adânc împodobit cu stele-ndepărtate
mă saluta c-un gest divin,
mă cerceta c-un gând creștin,
ca și cum ar fi vrut să mă lipsească
de singurătate.
*
Iar jos, ca ȋntr-un vis tihnit,
pe străzile din Bucureștiul liniștit,
gingas, puterea nopții cerceta
ferestre adormite.
Cu grijă, raza lunii cobora visări în șoapte,
tandre mângâieri pe gene obosite…
Va urma
————————–
Dumitru IONESCU-VRĂNEȘTEANU
Melbourne, Australia
17 ianuarie 2024