Gureș și Viuleț sunt poreclele a doi săteni din comuna mea natală, Țigănești – Teleorman, iar pe numele lor oficial se sunt Dumitru (Mitică) Iordăchioaia și Petre Găvănescu. I-am remarcat datorită dragostei lor pentru lectură și mai ales pentru felul cum cotrobăie cu istețimea minții prin filele cărților pentru a intra în miezul adânc al ideilor. Mi-a plăcut felul cum gândesc și simt cele citite.
Mi-ar fi plăcut să le fac un portret mai amplu, dar nu îmi stă în putință din mai multe motive. Astăzi nu se mai poate face ușor portretul țăranului nostru ca în literatura interbelică, pe când era alt context socio-economic și țăranii aveau o linie directoare bine stabilită din bătrâni și cu rigori impuse de neîndurătoarea „gura satului”. Astăzi, la noi, ca și în multe părți ale lumii, societatea este foarte divizată din mai multe cauze. Trăind viața ca într-un vârtej, este tot mai greu să discernem adevărul de minciună, binele de rău, ce este statornic de ce este efemer. Abundența informațiilor a devenit năucitoare, influenta cu precădere mijloacelor de comunicare.
Astfel, scriind aceste rânduri, sunt nevoită să mă refer doar la o anume latură a comportamentului personajelor mele, la aspectul care m-a încântat, pasiunea lor pentru lectura trăită la înaltă temperatură și mustind de dragul întâlnirii cu oamenii înțelepți descoperiți în cărți. Nu sunt singurii din comună pasionați ai cărților. Deși țigăneștenii s-au bucurat de un ecou cu răsunet pentru pasiunea cu care își lucrau pământul, ei au fost și cititori sau creatori de artă. Totuși m-am oprit doar la aceștia doi, pentru că ei mi-au stat în preajmă și i-am observat mai atent.
Dragostea de literatură a fost remarcată de multe persoane și le-au au fost prețuite trăirile dincolo de țărmurile așteptării. Mi-au trezit și mie admirația printr-un foarte larg orizont al cuprinderii și al înțelegerii, prin capacitatea de investigație a realității și a legăturilor imprevizibile, având ca bază a instruirii lor doar clasele urmate în comună.
Ca oameni, ei sunt foarte diferiți, fiecare cu personalitatea sa distinctă.
Gureș, Mitică Iordăchioaia, trecut de 80 de ani, își păstrează fața albă, luminoasă, cu privire blândă, gata să-ți sară în ajutor dacă e nevoie, atent să nu rămână dator la nimeni. Are scrise pe fața lui bonomia și candoarea lirică meditativă. De câte ori ajungeam în comună, venea pe bicicletă ca mânat de vânt, străbătând cu bucurie cei câțiva kilometri de la casa lui. De cum își deschidea gura intrând în conversație, intuiai apetența lui nativă pentru literatură, cu mare aplecare spre poezie. Orice idee aflată în discuție, el o întărea spontan cu versuri ale marilor clasici. Le recita nuanțat, cu pauze, subliniind un anume aspect. Emana modestie și oarecare distincție, fără să se pună pe sine în valoare. Se desprindea gândul că, pentru Gureș, poezia este un balsam al sufletului, prin ea respiră frumusețe, har și noblețe sufletească. Nu te îndoiești de faptul ă poezia îi hrănește dorul de bine și de lumină, îl ajută să evadeze din lumea aceasta rece, colțuroasă, imprevizibilă, bolnavă, incertă și tulburătoare. L-am admirat văzând cum, prin lectură, el face așa cum se pricepe, o descifrare a chipurilor, a luminii, a umbrelor, a marilor întrebări existențiale. Cred că e unic prin frecventa cu care apelează la bagajul de poezii memorate din operele clasicilor noștri pentru a pătrunde cât mai adânc în înțelesul cuvintelor.
Cu înfățișarea sa luminoasă, a prezenței sale, e o plăcere și, nu de puține ori, și cu surprize care par că mișcă aerul din preajma noastră. Cu multă plăcere păstrez în minte un moment deosebi. Eram la Biblioteca județeană „Marin Preda” din Alexandria, cu asistență multă la una dintre lansările cărților mele. Gureș ajunsese cu un sfert de oră înainte, nu cumva să intervină ceva neprevăzut și el să piardă vreo fărâmă din acest eveniment. Întâlnirea era condusă de remarcabilul om de cultură și promotor al valorilor culturii românești, sosit tocmai din Australia, George Roca. În timpul discuțiilor, Gureș cere permisiunea să vorbească și el despre cartea mea. După ce spune câteva idei, după obiceiul lui, dă exemple de poezii frumoase pe care le recită foarte frumos, terminând cu scuza că nu a menționat autorul, pentru că nu știe cine este. S-a auzit deodată: „Sunt poeziile mele, de unde le știți, pentru că volumul meu încă nu a ieșit de sub tipar?”. Era vocea poetei Virginia Vini Popescu pentru care scrisesem prefața volumului și în cartea mea erau citate câteva poezii. Gureș a răspuns calm și cu un surâs discret în colțul gurii: „Din cartea pe care acum o lansează Buni, doamna Elena Buică. Am primit-o cu două zile mai înainte și am citit-o foaie cu foaie și poeziile care mi-au plăcut mi s-au fixat singure în minte. Vă mai recit dacă vreți. Și vocea lui caldă și plăcută merita să fie ascultată. Nu l-a întrerupt nimeni. La final, recunoscându-și poeziile, scriitorul româno-australian, George Roca, deosebit de încântat pentru surpriză, l-a felicitat subliniindu-i multe merite. „Dacă ai porecla Gureș e pentru gura de aur pe care o ai”. Gureș a fost atunci revelația acelei întâlniri.
Celălalt pasionat al cărților mele, Viuleț, se ține bine pentru cei 93 de ani. Este înalt, slab, brunet, cu privirea aproape tăioasă, tip de om îndârjit și încrâncenat. De-a lungul epocii „socialismului glorios”, alături de alți câțiva „tovarăși”, a deținut funcții mari în cadrul conducerii localității călcând în picioare tot ce era considerat „dușman al poporului”. Familia mea și eu însămi ne aflam printre primii pe neagra lot listă. Am avut de îndurat multe suferințe și de lungă durată, vărsând zguduitoare lacrimi în amară deznădejde.
Dar timpul schimbă multe. Gestul aprig al voinței de odinioară acum lovește stins la poarta înserării vieții lui Viuleț. Bruma de plăcere care îi întreține viața interioară e doar cititul. Cărțile au devenit stâlpi de înțelepciune, de putere și speranță, de curajul de a privi viața în față. Acum e preocupat să caute cuvinte și expresii care să-i vorbească despre adevărurile mari ale vieții, să-i producă bucurie și dragoste de viață. Și, ca o ironie a sorții, a făcut pasiune pentru cărțile mele care i-au trezit dragostea pentru î cuvânt, ca niciodată în viața lui, după cum mărturisește cu gura plină.
Atât de mare a devenit această pasiune, încât Viuleț, prin lectura lor, atinge polul unei mulțumiri adânci. „Ce Mihail Sadoveanu, ce Marin Preda, ce Ion Creangă sau alții…, citiți cărțile doamnei Buică și vă veți convinge. Nimeni nu a vorbit atât de frumos despre noi și atât de mult despre satul românesc, așa cum e prezentat și satul nostru.”, spune el cu înflăcărare mare oriunde și oricând îi ies oameni în cale.
Viuleț este vecinul Culinei, soția vărului Măruș Buică, la care am stat în fiecare vară când soseam în țară. Ei se întâlnesc în fiecare dimineață la locul unde vine mașina cu pâine. E un prilej pentru el să afle câte ceva despre mine și scrierile mele și să spună ce a mai gândit despre cele citite și răscitite.
Citind el cu atenție, inclusiv fișa de autor, odată a constatat cu mare surpriză că din cele 18 cărți semnate de mine, lui îi lipsește una. A prins foc cu gura și s-a dus la Culina acasă să-i dea cartea care-i lipsește. Dar în stocul de cărți lăsat la ea, tocmai aceasta lipsea. Multe zile nu și-a găsit astâmpăr și alinare până nu i-am adus din Canada cartea dorită.
Trecător fiind și el prin această viață, Viuleț își dorește ca, din vremelnicia vieții sale pe acest pământ, să rămână și despre el ceva în viitor și nu are cum altfel decât prin cărțile mele. „Doamnă, vă rog din tot sufletul, altă bucurie în viața asta nu am, decât să scrieți și despre mine în cărțile dumneavoastră. Puteți să scrieți și de rău, că nu mă supăr, știu că am făcut destule la viața mea. Vă rog eu foarte mult”. Și iată că i s-a împlinit dorința. Viața își are meandrele ei imprevizibile. Cine ar fi putut crede că unul dintre cei mai aprigi dușmani ai familiei mele să devină în Țigănești cel mai neobosit ecou al scrierilor mele. Privind din înaltul cerului, cred că părinții mei i-ar ierta multe din păcatele lui, văzând efortul fără stavilă de a-mi face cunoscute scrierile și de a îndepărta nedreptatea care mi se face respingând propunerea Ligii Scriitorilor din România de a mi se acorda titlul de „cetățean de onoare” al comunei Țigănești. Încearcă fără tihna să „lămurească” sătenii să-i ceară primarului să îmi acorde „cetățenia de onoare”, și să nu mai asculte de porunca unui puternic potrivnic, înverșunat dușman al neamului meu, așa cum a auzit el că vorbește tot satul.
Meandrele vieții aduc multe schimbări. Necazurile de acum o jumătate de veac au început să intre în conul de umbră al uitării și al iertării, deși au fost profunde și cu schimbări dramatice ale destinelor noastre. Viuleț și tovarășii lui n-au fost singurii vinovați. Și oricum ar fi, la ce ar mai ajuta acum să trăim împovărați de ura pentru un trecut mort. Viuleț e viu și viața are întâietate, așa pestriță și imprevizibilă cum e ea. Față de noi și-a spălat oarecum păcatele într-un mod cu totul neașteptat.
Mă bucur pentru amândoi și îi admir că prin lectură învață din nou culorile cerului și gustul verii, învață să se uite mai mult în sinele lor, dar și să coboare în umbra tainicului gând, în adânc de suflet, acolo unde stau multe gânduri nemărturisite și îi mai vindecă de blestemățiile acestor vremuri zguduite de răutate, dezbinare, derută și de viruși.
———————————
* Eseu premiat de Editura SAGA, Israel 2021
Elena BUICĂ
Pickering, Toronto, Canada
